Mi-a stat prea mult pe creieri si pe limba intentia de a scrie un reply la comment-ul primit la penultimul post, dar mi-am zis ca mai bine nu, ca s-o las balta, ca asta e, sa nu mai dezgropam mortu’. Dar cum de obicei cand mi se pune ceva pe circumsvolutiuni nu mai iese de acolo nici moarta. Asa ca here it goes.
Sa o luam pe paragrafe:
Cu totii suntem pasageri prin viatza. Si viatza ne accepta pe toti asa cum suntem, insa de cele mai multe ori problema sta in noi, pentru ca noi nu acceptam viata asa cum ne-a fost data. Fiecare suflet de pe pamant nu a fost la inceput mai sus sau mai prejos decat oricare altul, insa toate circumstantele pe care noi le numim viata fac diferentele dintre noi. Tot ceea ce ne ramane in comun la sfarsit este chiar sfarsitul.
Pai da, asta ziceam si eu in acele clipe ale mele de intensa melancolie si meditatie metafizica, ca suntem pasageri – asta era metafora venita la o clipa de divina inspiratie si inaripat de muze. Doamne ce genial si original sunt. Si mai ales modest.
In schimb din metafora o dam in personificare: “viata ne accepta”. Aici incepe sa-mi cam puta a shalau. Cine dracu e viata ca sa ma accepte pe mine? Adevarul e ca unora le mai da si reject. Dar partea ca noi nu acceptam viata asa cum ne-a fost data, puteti sa ma numiti rebel, eretic sau cum vreti, dar that’s the whole idea, adica sa nu fii fatalist. Parerea mea, care este.
Teoria egalitatii monadelor ar trebui sa se numeasca pompos urmatoarea fraza. Iluminismul s-a intors in modernitate. Definitia “toate circumstantele pe care noi le numim viata” imi aduce aminte de bancul cu “ce e viata?”. Pe scurt suna asa: un tip obsedat de intrebarea asta filozofica se retrage intr-o buda sa se gandeasca asa vreo 10 ani. Dupa ce iese de acolo se intalneste cu un bun prieten si ii spune ca a descoperit ce e viata: “Vezi tu, viata e ca o punte.” “Cum adica viata e ca o punte?” il intreaba prietenul, “Detaliaza-mi.” La care tipul ramane pe ganduri si ii raspunde “A, poate ai dreptate, poate viata nu e ca o punte.”
Frumos aforismul cu sfarsitul, dar cred ca suna mai bine in engleza. Oricum, per total o intentie buna, care merita insa reformulata.
De cand omul a hotarat ca nu va mai folosi toate cele 4 membre pentru a se deplasa terestru, a simtit nevoia de a gasi o explicatie, de a descoperii ca singuratatea mintii sale, care il facea sa se simta atat de rece si stingher, este doar o emanatie nefericita a gandirii sale timpurii.
Precum stim omul se trage dintr-o natie de maimuta antropoida care la randul ei e un soi de mamifer dintre care din cate stiu eu putine sunt marine (balena parca era una dintre ele) si nici macar amfibii. Asa ca maimuta asta se deplasa terestru cu mult inainte ca pestii sa se fi hotarat sa iasa din apa. Cat despre partea cu hotaratul deja intram in terenul umbros al constiintei sau al liberului arbitru. Poate ca explicatia cea mai buna e aia cu monolitul din Odiseea Spatiala 2001. Verbul “a descoperii” face insa deliciul frazei: singuratatea mintii care il facea sa se simta stingher era o emanatie a gandirii sale timpurii. Sa mor daca am inteles ceva. Chestia asta sfideaza�filogeneza creierului uman: inainte ca neocortexul sa se dezvolte la maimuta in cel al lui homo sapiens, deja exista si se emana in viitor sentimentul singuratatii eului, desertaciunea cea rece si deprimarea cea nefericita. Intr-adevar oamenii au simtit dintotdeauna nevoia de a gasi o explicatie, de-aia si-au facut religii, de-aia au intemeiat artele si stiintele pana la urma, dar ma indoiesc amarnic ca pana in ziua de azi au gasit vreun raspuns. Si e o ironie misto pe tema asta in Ghidul autostopistului galactic.
Intr-o lume care i-a devenit realitate, singuratatea i-a devenit certitudine. Apropierea fata de ceilalti face parte din instinctul de supravietuire, este cladita in fiecare dintre noi genetic. Suntem programati sa ne cautam unii pe altii, si suntem programati sa ne gasim. Insa calatoria vietii presupune regasierea de sine, presupune originalitate in toata aceasta piesa magnifica, jucata de miliarde de suflete. Pentru ca cel care se regaseste pe sine face ceva ce nu a fost programat sa faca, face ceva ce singur isi impune.
Continuam pe aceeasi idee, singuratatea ca dat aprioric, chiar daca a doua axioma o infirma pe prima. Singuratatea e o certitudine, dar suntem programati genetic sa o combatem. Si eu care credeam ca e invers: din niste animale proaste si gregare ne-am transformat in indivizi autonomi, egoisti si adesea singuratici. Si nu in ultimul originali asa cum defapt se si afirma putin mai incolo. Si inca o treaba: lumea ne-a devenit realitate. Adica cum? Care a fost marea schimbare de realitate? Din ce in ce? Din intra-uterin in extra-uterin? Sau ce? Ca nu inteleg. Mai exista alta realitate (obiectiva) in afara de lume? Iar faza cu calatoria initiatica pentru regasirea sinelui e un fel de semi-bullshit, un fel de tinerete fara batranete si merele de aur. Eu n-am zis decat ca mergem inainte ca boii si din cand in cand mai oprim la un PECO.� In fine…
Nu stiu unde am vazut asta prima data, dar de atunci am luat-o ca pe o linie de ghidare: intotdeauna omul a considerat ca exista cu un scop aici, si ca desi nu stie care este acesta, la momentul potrivit ii va fi aratat. Daca stai bine si te gandesti, si simplul fapt ca astepti sa ti se arate menirea ta iti da un motiv pentru a continua. Am fost construiti pentru a merge pana la sfarsit, pentru ca : ce inseamna corpul fara minte?.
Nici eu nu stiu si nici nu vreau sa stiu. Pai da, sa te uiti ca vitelul la poarta noua si ca rama la sudura ca poate poate pica drobul de sare si cu el si menirea. Te-ai gandit vreo data ca o sa mori calcat de masina si n-o sa apuci marea revelatie? Ceva in genul cum a murit Francis Macomber impuscat de nevasta-sa. Dar probabil ca Dumnezeu e sus si Providenta are grija de noi sa nu murim nerevelati sau, mai rau, nelumiti. Sa ma intorc la Dumnezeu sau sa ma apuc sa mai recitesc din Cioran? Oricum as face un lucru e cert: sunt construit sa merg pana la sfarsit. Ain’t we all?
Ce inseamna corpul fara minte? Daca cumva intrebarea era pusa la shto as fi raspuns: fotomodel sau fotbalist. Dar daca e pe bune, nu vad legatura in primul rand si, in al doilea rand, mi se pare mai interesanta intrebarea: ce inseamna mintea fara corp? Si cam la asta ma refeream eu cand vorbeam de realitate virtuala & stuff, Matrix, Neo, Hackers etc. Anyway…
Insa intradevar, ceea ce se intampla in jurul nostru, are tendintza sa ne faca sa uitam ca avem un suflet, ca avem unicitate si ca ne avem unii pe altii. Viteza cu care suntem obligati sa traim, ne-a facut sa nu mai dam atentie interiorului, sa nu ne mai pese de ceea ce suntem.
Cum bine zicea acum ceva ani o formatie romaneasca: suntem guvernati de "reflexe mult prea conditionate".
Si ca tot veni vorba, datorita acestor reflexe care nici macar nu ne apartin, oamenii devin din ce in ce mai frustrati, si de multe ori se simt lipsiti de dreptul de a alege. Acest drept este fundamental pt psihicul uman, dar realmente rar in viitorul spre care ne indreptam.
Am luat-o mai repede ca se face cam tarziu. Ideea ar fi in felul urmator: cuvintele alea de la Alan Turing rastalmacire tot cam asta ziceau. Si ca sa intelegeti si mai bine impactul lor poate ca ar fi bine de mentionat ca Alan Turing e cam taticul inteligentei artificiala, iar treaba aia care ii poarta numele – masina Turing – e cam punctul din care au plecat toate calculatoarele cu care postam noi bloguri in ziua de azi. A, si se mai ocupa si de spart codurile de criptare ale nemtilor. Asa ca nu e nici vreun filozof si nici vreun intelectual fandosit. Si totusi a zis lucrurile alea. Mai exista si un test numit testul Turing menit de a face distinctia dintre oameni si entitati inteligente create de om. S-ar putea ca in viitor sa nu mai de rezultate corecte nici pe oameni.
Revenind la inceput, desi viatza trebuie acceptata asa cum ne-a fost data, ea nu trebuie lasata sa ne acapareze, si omul va porni oricum in marea lupta de a si-o schimba, si nici o regula si nici o teorie nu il va putea opri din a incerca, si nimeni nu ii va putea scoate din minte tzelul....
Adevarul e ca atunci cand iti intra niste lucruri in cap si apuca sa se batatoreasca bine greu le mai socti. Deci, sa revenim la incput. Deci, prin urmare, avem un destin care este fix, dar noi vom curba hiperspatiul si prin intermediul matricei vom incalca principiile naturii si il vom schimba, ca niste maestrii zen ai prestiintei si ai mirodeniei ce suntem. Traiasca psihicul uman muribund!
Sperantza moare ultima!
Dar cum ea a iesit din cutia Pandorei, si cum tot ce se naste mai si moare, e clar ca si moare sigur in cele din urma, mai devreme sau mai tarziu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu