Sunt mahmur si ascult Adagio de Albinoni dupa care urmeaza un set de intreg de anotimpuri de-ale colegului in ale barocului, Vivaldi. Dar sa revenim la subiect. De ce scriu eu acum, aici? De ce scriu si ceilalti? Pana la urma care-i scopul la toata impartasirea asta de idei? La ce ajuta?
Probabil ca e un proces psihologic modern. Toata lumea se instraineaza in viata reala si incearca apoi sa se apropie in lumea virtuala. In felul asta nu mai avem nevoie de gura si de picioare ca sa ne intalnim, ci doar de un corp etereal care sa fie capabil sa circule prin ciberspatiu. Nu mai ai nevoie de urechi, la un moment n-o sa mai ai nevoie nici de maine ca sa fii absorbit in vortexul asta informational.
Departe de mine gandul de a arunca cu noroi in toata explozia asta media si informationala. Pana la urma sunt unul dintre cei mai activi participanti ai ei. Stau cea mai mare parte a timpului in fata monitorului si practic imi traiesc viata in el. Imi fac curat pe hard ca si cum mi-as gospodari casa, vorbesc cu prietenii pe messenger, incat am ajuns aproape sa tastez mai repede decat pot vorbi la telefon, iar majoritatea textelor le scriu intr-un editor fie ca e Word, client mail, mediu de programare sau pagina web. Mai se poate asta numi viata?
Citeam acu ceva vreme intr-o carte despre OpenSource si CVS biografiile autorilor. Una dintre ele suna asa:
Karl Fogel was born in 1971 and managed to make it all the way through the ’80s personal computer and BBS craze without learning a thing about computers, networks, or email. In this state of technological ignorance— which he has been trying ever since to regain—he headed off to Oberlin College/Conservatory of Music in 1991 to study the piano, but ended up with a degree in Chinese and an accidental education in computer programming.
In 1995 he and Jim Blandy started Cyclic Software, to provide maintenance and commercial support for CVS. After they sold Cyclic, he headed to southwest China and taught English and Unix/C programming for a year. He now lives in Chicago, working as a free software programmer for CollabNet on the Subversion project, a new revision control system intended to succeed CVS.
In his copious spare time, he is careful to avoid any contact with computers; instead, he interacts with live human beings and plays the piano.
Ironic intr-un fel, savuros in alt fel, pana la urma ceea ce face omul asta e laudabil. Ma intreb insa cum reuseste. Oricum probabil ca o sa tot aberez si pe viitor pe tema asta a relatiilor omului cu tehnologia, calculatoarele, informatia samd.
Sa ma intorc insa de unde am plecat. Eram pana mai deunazi foarte reticent in legatura cu acest blog. Ceva de genul: "What difference does it make? My life will still be miserable". Dar... Exista un dar...Se pare ca este ceva aici care ma atrage. Sa fie dorinta de audienta? Oare toti cei care posteaza aici simt nevoia sa fie ascultati? Pe de alta parte, aici poti scrie tot ce ratezi in conversatii. Toate ideile pe care ti le pierzi din cazua interlocutorului. Aici poti sa-ti aduni gandurile. Ne intoarcem intr-un fel la vremea epistolelor.
Apare (pentru mine cel putin) si o problematica de natura etica sau de conduita. Nu stiu cum sa o numesc exact. Ce stil sa abordezi intr-un asemenea text? Formal? Asa risti probabil sa-ti pierzi din farmecul personal care probabil ca este intregul scop al acestei initiative a Yahoo-ului. Obiectiv? La fel, aici e vorba despre tine, despre ce faci si ce gandesti tu. Dar poti oare sa fii cu adevarat tu aici? Poti sa te expui intr-un spatiu deschis sub ochii tuturor? Trebuie sa precizez ca am pus la vizibilitate optiunea public. M-am gandit ca nu trebuie sa ma cenzurez fata de nimeni. Oricine poate sa citeasca ce scriu.
Si totusi am sa ma cenzurez. Nu trebuie sa folosesc limbaj obscen pentru ca unii m-ar intelege gresit si pana la urma chiar daca il folosesc si imi place felul in care coloreaza exprimarea pur si simplu am sa-l reneg aici (probabil cu anumite exceptii).
De asemenea, am sa incerc sa-mi infranez subiectivismul, pentru ca mi se pare un pacat in care cad multi. Pana la urma ce ne intereseaza pe noi ceilalti viata ta in fiecare detaliu? De ce sa iti tii un jurnal pe net cand poti sa ti-l tii intr-un carnetel sub perna. Vremea hartiei si a pixului nu a disparut inca. Nu asta e solutia; pana la urma ar trebui sa impartasim idei si nu amanunte cotidiene lipsite de semificatie si relevante doar pt tine.
Dupa cum observati odata ce mi-am dat drumul la scris nu mai ma opresc. Si asta pentru ca m-a prins si nu am chef de altceva. Ar fi trebuit sa-mi fac un proiect pentru scoala iar eu stau si pierd vremea (conceptie relativa dealtfel). Mi s-a luat total cheful.
De asemenea veti observa in randurile mele si o usoara inconsecventa tivita cu putina incoerenta. Ati observat probabil titlul care pare a nu avea nici o legatura si in plus suna cum suna. E mai mult pour les connaisseurs si vrea sa surprinda mai mult o atitudine, o stare de spirit, un fel de formula de inceput, precum "A fost odata...". Dar oricum nu-mi pasa. Si-asa pana la urma cine citeste prostiile astea? Auzisem de un tip care ar fi scris pe undeva prin mijlocul lucrarii de diploma ca da o lada de bere celui care va citi acel paragraf, asta vizavi de faptul ca arareori profesorii obisnuiesc sa citeasca aceste lucrarii, daramite sa le rasfoiasca. Se pare ca pana la urma paragraful respectiv a fost citit si receptionat cu umor si totul s-a terminat cu bine. Dar nu asta era ideea. Ar fi interesant ca din cand in cand sa scriu si eu intr-un paragraf ca ofer vreun soi de recompensa. Sunt curios cati m-ar contacta.
Ar fi fun si sa primesc feedback. Preferabil negativ. Adica ceva de genu: oameni care sa se apuce sa arunce cu noroi in mine, sa-mi zica kestii de genul ca sunt prost si snob si nici macar nu realizez lucrurile astea. Da, ar fi fun. M-ar scoate din monotonie. N-am sa mai stau toata ziua scriind cod de care sa fiu foarte autosatisfacut, ci am sa ma aventurez pe teren periculos, dandu-mi cu parerea in stanga si in dreapta si dandu-ma rotund si destept.
Caci pana la urma asa sunt eu si am impresia ca lumea din ziua de azi, acest capitalism salbatic, se pune in calea individuatiei. Nu mai suntem oameni, suntem piese dintr-un angrenaj. Viziune mecanicista. Sumbru oracol postmodern. Dar ce stiu eu? Vorbesc tampenii. Defapt tot ceea ce vreau sa fac e sa vorbesc tampenii.
A si mai vreau sa fac un lucuru: sa fac o revolutie. Haideti! cine e interesat? cine pune umarul? program flexibil, remuneratie avantajoasa, conditii bune de lucru. Ii facem eventual si o reclama fancy si sclipitoare "Hai la revolutie!", "Revolution is cool". Pe bune acum, hai sa ne facem toti o revolutie in creier, chiar daca ar fi nevoie pana la urma sa-l detonam. Viva la revolucion!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu