Aici scriu doar la nervi sau depresie si sunt de fiecare data neclar sau nespecific. Asa zice Paul. As vrea sa-l contrazic dar nu pot. Arunc cuvinte in eter sperand sa se piarda sau plecand din mine sa ia cu ele si gandurile bantuitoare care le-au format. Sunt un aruncator de cuvinte, asa cum unii arunca sulite sau greutati. Gandurile vin in mine si pleaca dar lasa vaduri precum raurile, incat uneori am impresia ca devin un canion si daca nu sunt suficient de adanc s-ar putea sa ma rup in doua. Si simt ca ma rup in doua uneori, ca ma faram, cam asta e depresia. Si din nou depresia ma ridica din gropile de potential si ma face sa scriu, sa-mi lamentez amaraciunea si existenta terna. Depresia nu mai e cu mine, aceea ca un vierme care iti paraziteaza creierul, ca o panza de paianjen, ca o ceata care nu ti se ridica de peste ochi ca sa-ti lase mintea limpede. Nu, depresia nu mai e ce-a fost odata , dar rezoneaza inca in prezent prin cinism, marca mea neistovita.
Romanul se vaita prin excelenta. Eu ca un roman adevarat ce sunt ma vait constant. Destinul a fost intotdeauna nedrept cu mine, precum istoria cu neamul romanesc. Intr-adevar uneori ma opresc si imi admir realizarile dar nu le simt asa reale precum amenintarile ce ma asteapta pe dupa coltul viitorului. Ma vait ca n-am bani suficienti, desi am. Ma vait ca nu sunt valorificat la adevaratul nivel, desi am ajuns departe. Ma vait ca nu m-a ajutat nimeni, desi pe umerii multora m-am ridicat eu. Ma vait ca intotdeauna am fost mai slab ca altii, desi m-am bucurat insidios vazand cum altii raman in urma, n-am realizat insa ca viata va fi intotdeauna un concurs, iar eu nu stiu sa pierd. Ma vait ca sanatatea mea e precara, ca ma doare mereu ceva, dar probabil ca n-am mai fost niciodata atat de sanatos ca acum. Ma vait ca nu am timp sa fiu mai in forma, sa fac lucruri noi, sa fac lucruri pe care am vrut dintotdeauna sa le fac, dar nici nu am incercat cu adevarat. E drept ca totul se reduce la prioritati, dar scuzele sunt si ele multe si lamentatia un sport prea usor. Romania a avut un iz de blazare vacanta asta de o saptamana in care surprinzator eu incercam sa ma conving ca sunt un optimist. Romania e la fel: toata lumea se vaita de amaraciune si in general de orice.
Iar eu am ramas roman in adanc chiar si dupa doi ani jumate aproape de Irlanda. Amintirile cavernoase ale studentiei in Bucuresti, stresul cu miros de reflux biliar si Gratziela, porecla mea pt greata de dimineata (fara glume, va rog) s-au intors asupra mea odata cu canicula de 38 de grade. Nu poate sa-ti fie gandul la mici, la un Ursus cu prietenii, la injuraturi care incep cu P, daca nu ai o pornire spre a-ti goli sufletul de amar prin vaiet. Pur si simplu vaiet. Vai ce ma fac: ma simt atat de batran si totul pare fara rost si la fel. Si apoi o luam de la capat, fiecare refugiat in castelul lui de justificari pentru o viata pe care e mult prea incomod sa o mai schimbam. Si n-am nici 30 de ani, dar asta e mostenirea romaneasca - o resemnare trista pt tot ce nu (credem ca) vom putea schimba in viitor.
Ma simt ars ca lumanarea si terminat ca bateria. Sunt sigur ca ma asteapta lucruri nesperat de frumoase in viitor, dar atat de obositor sa iau decizii acum si sa lupt, dupa ce am risipit atata cortizol si adrenalina prin vine. E mai greu sa te ridici cand ai pornit dupa semnal si schiopatand, dar am sa iau exemplul Chinei si am sa cresc cu 8% pe an. As vrea sa gasesc ceva ce pot face si sa nu ma satur deloc. As vrea sa fiu liber, sa nu fiu nevoit sa-mi castig salariul zi de zi si sa nu fac niciodata imprumut la banca. As vrea ca depresia si anxietatea sa dispara de pe Pamant, as vrea sa ajut oamenii, sper ca startup-ul in care lucrez sa aiba succes. As vrea totodata sa fac un doctorat in simulare fizica, sau sa ma mut in Paris, poate in San Francisco, sau poate sa lucrez la Crytek sau la un studio in UK, toate astea nu mai par imposibile acum ca acum cativa ani. E greu insa, e greu in continuare si nu poti lua decat o singura decizie. Iar libertatea are si ea pretul ei. Ce vrei: bani, libertate sau fericire? Imi pare toate ortogonale.
Voi munci toata viata si gandidu-ma la asta lucrurile parca nu mai au gust - cu 21 de zile de concediu pe an si cu o istorie a economiilor si calatoriilor la activ mai slaba decat a vesticului obisnuit. Dar iata ca ma vait din nou, asa ca voi lasa viziunea fara papile gustative pe seama melancoliei si voi privi increzator spre cum voi putea recupera timpul pierdut. Insa de oricate ori imi voi scutura capul alungand gandurile negre sau de oricat ori ma voi trezi la o bere curpins de cinism, imi voi aduce aminte fugar de fata trista a lucrurilor (pe care o poti masca prea putin uneori prin entuziasm si pofta de viata) si voi trece mai departe. Voi lupta cu tot ce am impotriva cancerului suferintei, numai asa imi voi putea plati zambetele pe care sunt determinat sa mi le astern pe buze. Unii oameni imi spun ca sunt prea exigent cu mine insumi. Sper insa sa pastrez partea buna a acestui fapt si sa incetez a mai lupta cu mine insumi pentru a ma lasa sa devin doar un om mai bun. Altii imi spun ca nu am dreptate in viziunea mea intunecata - sper sincer sa aiba dreptate.
Licenta mea artistica va ramane in continuare eseul tanguitor al ratarii, iar monologul meu va delira intotdeauna aici pe blog despre viata terna si fara sens. Asta nu inseamna ca nu ne putem simti bine in restul timpului. Pe alta data!
marți, 19 iulie 2011
miercuri, 9 februarie 2011
Destainuiri
Incerc de ceva vreme sa mai scriu ceva aici, dar nu am reusit sa gasesc timp. Mi se aduna multe ganduri in cap pe care as vrea sa le comunic, dar de cele mai multe ori pana seara se pierd sau nu am ocazia sa le astern (pe hartia virtuala). Asa ca acum, desi nu imi vin in minte marile teme despre care voiam sa vorbesc si pe care sa le dezvolt, am sa le enumar doar in treacat in paralel cu lucrurile care s-au mai petrecut in viata mea in ultima vreme.
Traim vremuri interesante se pare. Am urmarit cu sufletul la gura protestele din Egipt pe internet, asa cum le urmaream acum ceva vreme pe cele din Republica Moldova. Tunisia mi-a trecut aproape neobservata prin fata ochilor, desi auzisem clar pe Euronews ca oameni fusesera impuscati de armata. Cand Ben Ali a fugit din tara mi-am dat seama ca a fost un moment sud-american si ca ceva foarte serios s-a intamplat acolo. Nici nu ma gandeam ca aceasta va fi samanta violentelor din Egipt, dar apoi nu m-am priceput niciodata la situatia socio-politica a lumii.
Ca o paranteza, se intampla ca fix acum 2 saptamani sa racesc si sa stau 3 zile acasa, iar ca metoda de divertisment in timp ce imi curgea nasul am ales sa inchiriez 4 dvd-uri pline ochi cu documentare realizate de John Pilger. De ce? Pentru ca am devenit foarte curios in ultima vreme de istoria recenta a lumii, a secolului 20 si mai ales de dupa al doilea razboi mondial sau si mai mult dupa anii 70 incoace. Ca o paranteza in paranteza mi-am mai cumparat cand am fost in tara documentarul Kapitalism – reteta noastra de succes si o trilogie Radu Muntean printre care se afla si Hartia va fi albastra, pe care nu-l vazusem. Amandoua mi-au provocat din nou aceeasi nedumerire pe care am mai resimtit-o atunci cand am vazut filmul lui Stere Gulea despre golani si mai precis o neintelegere a ceea ce s-a petrecut in Romania in 98-90, motivele pentru care s-a petrecut ce s-a petrecut si mai ales care era contextul international si cum a fost perceputa Romania in afara (probabil ca lucrurile astea se stiu de catre unii, dar asa cum romanii sunt absorbiti tot timpul de ceea ce se intampla cu ei si despre ei, pe mine m-a eludat pana acum aceasta cunoastere). Si ca scurtez aceasta poveste am decis ca e momentul sa aflu ce s-a intamplat in Cambodia, Burma, Laos, Timorul de Est, Israel/Palestina, Iraq, Venezuela si alte tari din America centrala si de sud si multe alte atrocitati. Asta dupa ce citisem pe Wikipedia despre Rwanda si Iugoslavia, am hotarat insa ca mi-ar fi mai usor sa ma uit la un documentar decat sa scormonesc pe internet.
Despre John Pilger nu auzisem deloc asa ca m-a surprins tipul de la inchirieri cand mi-a zis: “Stii ca asta e tipul care a platit o parte din cautiunea lui Assange si tocmai a scos un documentar si despre WikiLeaks?” Bineinteles ca nu stiam, dar am aflat mai apoi, dupa ce am parcurs documentarele si m-am informat ca acest John Pilger este un fel de Michael Moore de origine australiana si activ in Marea Britanie. Cum deja eram un fan a lui Assange/WikiLeaks, chiar daca detasat si mai mult urmarind stirile pe Internet despre razbunarea Anonymous si celelalte patanii pe care le stiti, am devenit si mai mult fanul lui si mai ales a lui Pilger dupa aceste documentare (chiar daca la o analiza atenta pot dovedi o oarecare atitudine partinitoare, indreptatita insa din punctul meu de vedere; iar in cel priveste pe Assange, exista ceva in trecutul lui de hacker rebel si personalitatea dubioasa care ma face sa am inca rezerve).
Ei bine, si toata aceasta cruciada a mea pentru cunoastere – istorica mai ales, din care am uitat sa mentionez inca un documentar: Guns, germs and steel (stiam de carte, dar e prea groasa si apoi ma asteapta altele sa le termin pana sa o cumpar si pe asta) – s-a intamplat chiar pe fondul tumultului declansat in lumea araba. O noua intelegere a lumii mi s-a conturat (din ce in ce mai anti-americana si anti-israeliana) si o noua viziune politica totodata (din in ce mai de stanga se pare), asa ca am ajuns in ultima vreme sa fiu din ce in ce mai interesat de stiri de pe mapamond si astept cu curiozitate sa vad cum se va finaliza furtuna din Orientul Mijlociu (sper ca nu se va declansa nici un conflict armat de amploare si sunt optimist in acest sens). Totodata merita tinut un ochi si pe China (sau India) – cine stie, asa cum am invatat noi engleza, copiii nostri vor trebui poate sa invete chineza...
Si de ce tot acest interes in politica? Totul din cauza Romaniei mi se pare. Si mai ales dupa ce mi-am acuzat parintii ca ei sunt de vina pentru starea jalnica in care se afla tara, desi tot ei trag ponoasele acum si poate mai degraba n-au avut niciodata vreun cuvant de zis. Si cred din ce in ce mai mult ca democratia in care traim nu este decat o sarada, din ce in ce mai multi oameni din diverse tari europene spunandu-mi ca nu au nici cea mai mica incredere in clasa politica (corupta) si ca sistemul de vot este aproape inutil. Dar despre asta si un alt subiect care mi-a incitat interesul – The Zeigeist Movement (si noul lor documentar Moving Forward), dupa ce ma voi fi informat mai mult si voi fi poate, sper eu, mai obiectiv.
Si colac peste pupaza mai apare si dimensiunea religioasa (sau mai degraba non-religioasa in cazul meu) care s-a reactivat in constiinta mea odata cu prezentarea lui Daniel Dennett la care am asistat in Dublin – Taking the place of religion. Trebuie sa recunosc ca a fost o bucurie pt mine sa am ocazia sa-l vad live pe Dennett, desi prezentarea in sine m-a dezamagit putin – culte ale viitorului fara credinta, dar pastrand partea rituala, preoti care si-au pierdut credinta, gospel secular si TED ca inlocuitor pentru religie nu au fost atat de interesante precum sesiunea de Q&A ce-a urmat starnita mai ales de cativa fundamentalisti catolici si alti cativa atei convinsi. A fost interesant de urmarit si din nou sunt curios sa vad cum evolueaza lucrurile, si asa cum a accentuat si Dennett, e interesant de vazut ce se va petrece in lumea islamica, apele fiind relativ asezate in lumea vestica/crestina.
Am sa ma opresc aici din elucubratiile mele pe teme politice, religioase si nu numai ca sa ma intorc la viata mea personala si sa va anunt ca am incheiat de curand pozitia pe care am avut-o de programator la Havok dupa mai putin de 2 ani. Poate pare o decizie nu foarte strategica, dar am avut motivele mele iar acum lucrez intr-un startup care se ocupa tot de jocuri, dar si de alt domeniu care ma preocupa pe mine in ultima vreme, sa-i spunem mental wellness. Daca lucrurile merg bine sper sa revin cu detalii in viitor si, de ce nu, cu o poveste de succes. Aceasta noua aventura am inceput-o de ieri imediat dupa ce m-am intors dintr-o scurta vacanta la Londra, despre care nu va mai povestesc pentru ca am scris deja prea mult si nici nu prea e nimic de spus, cel mai bine va uitati la poze.
Traim vremuri interesante se pare. Am urmarit cu sufletul la gura protestele din Egipt pe internet, asa cum le urmaream acum ceva vreme pe cele din Republica Moldova. Tunisia mi-a trecut aproape neobservata prin fata ochilor, desi auzisem clar pe Euronews ca oameni fusesera impuscati de armata. Cand Ben Ali a fugit din tara mi-am dat seama ca a fost un moment sud-american si ca ceva foarte serios s-a intamplat acolo. Nici nu ma gandeam ca aceasta va fi samanta violentelor din Egipt, dar apoi nu m-am priceput niciodata la situatia socio-politica a lumii.
Ca o paranteza, se intampla ca fix acum 2 saptamani sa racesc si sa stau 3 zile acasa, iar ca metoda de divertisment in timp ce imi curgea nasul am ales sa inchiriez 4 dvd-uri pline ochi cu documentare realizate de John Pilger. De ce? Pentru ca am devenit foarte curios in ultima vreme de istoria recenta a lumii, a secolului 20 si mai ales de dupa al doilea razboi mondial sau si mai mult dupa anii 70 incoace. Ca o paranteza in paranteza mi-am mai cumparat cand am fost in tara documentarul Kapitalism – reteta noastra de succes si o trilogie Radu Muntean printre care se afla si Hartia va fi albastra, pe care nu-l vazusem. Amandoua mi-au provocat din nou aceeasi nedumerire pe care am mai resimtit-o atunci cand am vazut filmul lui Stere Gulea despre golani si mai precis o neintelegere a ceea ce s-a petrecut in Romania in 98-90, motivele pentru care s-a petrecut ce s-a petrecut si mai ales care era contextul international si cum a fost perceputa Romania in afara (probabil ca lucrurile astea se stiu de catre unii, dar asa cum romanii sunt absorbiti tot timpul de ceea ce se intampla cu ei si despre ei, pe mine m-a eludat pana acum aceasta cunoastere). Si ca scurtez aceasta poveste am decis ca e momentul sa aflu ce s-a intamplat in Cambodia, Burma, Laos, Timorul de Est, Israel/Palestina, Iraq, Venezuela si alte tari din America centrala si de sud si multe alte atrocitati. Asta dupa ce citisem pe Wikipedia despre Rwanda si Iugoslavia, am hotarat insa ca mi-ar fi mai usor sa ma uit la un documentar decat sa scormonesc pe internet.
Despre John Pilger nu auzisem deloc asa ca m-a surprins tipul de la inchirieri cand mi-a zis: “Stii ca asta e tipul care a platit o parte din cautiunea lui Assange si tocmai a scos un documentar si despre WikiLeaks?” Bineinteles ca nu stiam, dar am aflat mai apoi, dupa ce am parcurs documentarele si m-am informat ca acest John Pilger este un fel de Michael Moore de origine australiana si activ in Marea Britanie. Cum deja eram un fan a lui Assange/WikiLeaks, chiar daca detasat si mai mult urmarind stirile pe Internet despre razbunarea Anonymous si celelalte patanii pe care le stiti, am devenit si mai mult fanul lui si mai ales a lui Pilger dupa aceste documentare (chiar daca la o analiza atenta pot dovedi o oarecare atitudine partinitoare, indreptatita insa din punctul meu de vedere; iar in cel priveste pe Assange, exista ceva in trecutul lui de hacker rebel si personalitatea dubioasa care ma face sa am inca rezerve).
Ei bine, si toata aceasta cruciada a mea pentru cunoastere – istorica mai ales, din care am uitat sa mentionez inca un documentar: Guns, germs and steel (stiam de carte, dar e prea groasa si apoi ma asteapta altele sa le termin pana sa o cumpar si pe asta) – s-a intamplat chiar pe fondul tumultului declansat in lumea araba. O noua intelegere a lumii mi s-a conturat (din ce in ce mai anti-americana si anti-israeliana) si o noua viziune politica totodata (din in ce mai de stanga se pare), asa ca am ajuns in ultima vreme sa fiu din ce in ce mai interesat de stiri de pe mapamond si astept cu curiozitate sa vad cum se va finaliza furtuna din Orientul Mijlociu (sper ca nu se va declansa nici un conflict armat de amploare si sunt optimist in acest sens). Totodata merita tinut un ochi si pe China (sau India) – cine stie, asa cum am invatat noi engleza, copiii nostri vor trebui poate sa invete chineza...
Si de ce tot acest interes in politica? Totul din cauza Romaniei mi se pare. Si mai ales dupa ce mi-am acuzat parintii ca ei sunt de vina pentru starea jalnica in care se afla tara, desi tot ei trag ponoasele acum si poate mai degraba n-au avut niciodata vreun cuvant de zis. Si cred din ce in ce mai mult ca democratia in care traim nu este decat o sarada, din ce in ce mai multi oameni din diverse tari europene spunandu-mi ca nu au nici cea mai mica incredere in clasa politica (corupta) si ca sistemul de vot este aproape inutil. Dar despre asta si un alt subiect care mi-a incitat interesul – The Zeigeist Movement (si noul lor documentar Moving Forward), dupa ce ma voi fi informat mai mult si voi fi poate, sper eu, mai obiectiv.
Si colac peste pupaza mai apare si dimensiunea religioasa (sau mai degraba non-religioasa in cazul meu) care s-a reactivat in constiinta mea odata cu prezentarea lui Daniel Dennett la care am asistat in Dublin – Taking the place of religion. Trebuie sa recunosc ca a fost o bucurie pt mine sa am ocazia sa-l vad live pe Dennett, desi prezentarea in sine m-a dezamagit putin – culte ale viitorului fara credinta, dar pastrand partea rituala, preoti care si-au pierdut credinta, gospel secular si TED ca inlocuitor pentru religie nu au fost atat de interesante precum sesiunea de Q&A ce-a urmat starnita mai ales de cativa fundamentalisti catolici si alti cativa atei convinsi. A fost interesant de urmarit si din nou sunt curios sa vad cum evolueaza lucrurile, si asa cum a accentuat si Dennett, e interesant de vazut ce se va petrece in lumea islamica, apele fiind relativ asezate in lumea vestica/crestina.
Am sa ma opresc aici din elucubratiile mele pe teme politice, religioase si nu numai ca sa ma intorc la viata mea personala si sa va anunt ca am incheiat de curand pozitia pe care am avut-o de programator la Havok dupa mai putin de 2 ani. Poate pare o decizie nu foarte strategica, dar am avut motivele mele iar acum lucrez intr-un startup care se ocupa tot de jocuri, dar si de alt domeniu care ma preocupa pe mine in ultima vreme, sa-i spunem mental wellness. Daca lucrurile merg bine sper sa revin cu detalii in viitor si, de ce nu, cu o poveste de succes. Aceasta noua aventura am inceput-o de ieri imediat dupa ce m-am intors dintr-o scurta vacanta la Londra, despre care nu va mai povestesc pentru ca am scris deja prea mult si nici nu prea e nimic de spus, cel mai bine va uitati la poze.
marți, 4 ianuarie 2011
Nervi
Sunt foarte nervos de la o vreme si imi vars nervii pe oamenii din jurul meu, deseori pe nemeritate. Sunt constient ca aceasta stare de nervozitate e un efect lateral al celorlalte probleme pe care le am la nivel psihic, insa nu pot insa sa cred ca sunt total neindreptatit in reactiile mele. Pe scurt, ceea mi se petrece acum este o puternica defulare a tuturor anilor in care am stat tacut si am ascultat pe altii pe care i-am considerat mai destepti ca ulterior sa ma deceptioneze. De prea multe ori nu am spus nimic din simpla pasivitate, de multe ori nu mi-am exprimat punctul de vedere din frica, din senzatia de slabiciune, de pozitie inferioara, dintr-o educatie pe care am primit-o si indoctrinare totodata, de prea multe ori i-am lasat pe altii mai prosti decat mine sa ia initiativa si sa conduca mersul lucrurilor.
Ceea ce ma deranjeaza este ca am realizat aceste lucruri foarte tarziu, acum cand am ajuns sa-mi fie foarte greu sa-mi stapanesc pornirile organice si sa-mi canalizez energiile emotionale. Si asta e rau pentru ca de cele mai multe ori oamenii judeca dupa aparente, mai mult, dupa primele aparenete, si pot fi inteles gresit, hulit si dat la o parte. Poate si mai rau ma deranjeaza ca nu mai stiu prea bine ce e real, in cine sa ma incred si cum sa-mi gasesc un punct fix in viata. Un lucru e cert, sunt convins sa refuz ineptiile, absurditatile si judecatile unor oameni care nu au o oarecare logica, metoda stiintifica in modul in care gandesc. Problema este ca asta ma obliga sa-mi filtrez prietenii si apropiati intr-un mod radical si sa le reduc numarul daca ar fi sa-mi urmez aceste principii pana la capat. Nu pot insa fii un bufon pentru totdeauna si accepta parerile altora fara lupta, ci doar cu o ocazionala gluma si un dat din cap lipsit de speranta. Cinismul pe care mi l-am dezvoltat in fata acestei neputinte s-a intors acuma impotriva mea si m-a lasat lipsit de vointa, lipsit de incredere in viitor si schimbare.
Simt ca singurul mod in care pot schimba ceva este sa vociferez si sa-mi pierd cumpatul pana cand oamenii din jur vor fi gata sa ma asculte si sa ma trateze cu respect. Fiecare om are dreptul de expresie libera si masura in care si-l foloseste nu ar trebui sa depinda de cat de extrovert este sau cat de priceput este in arta relatiilor sociale si a retoricii. O libertate conditionata de mestesug politic sau maiestrie diplomatica nu mai este o libertate. Bagajul genetic al unei persoane si inclinatia sa spre anxietate, depresie, obsesie, manie sau mai stiu ce dereglare mentala mai mult sau mai putin inchipuita de asa zisi specialisti n-ar trebui sa influenteze cu nimic drepturile pe care le are in societate. Daca o persoana (ca si mine dealtfel) a inghitit in sec pana acum si a adoptat de buna voie atitudinea de sclav si apoi se trezeste la realitate, nu ar trebui ca ceilalti sa-l loveasca si sa-l impinga inapoi in conditia ingrata. Singurii care merita sa ramana sclavi sunt cei care nu vor sa-si deschida mintea. Sunt mandru de ceea ce sunt si de modul in care gandesc si am incetat sa mai cred ca exista cineva pe lumea asta care sa ma convinga ca gresesc, mai ales daca argumentatia lui nu se bazeaza pe obiectivitate si notiunea inca neabandonata a adevarului.
Citeam un articol in care un tanar roman cu doctorat la activ a decis sa se intoarca in tara si a enumerat toate motivele pentru care a facut-o. Ceea ce mi-a placut cel mai multe a fost sublinierea faptului ca exista in Romania o isterie in masa creata de media, pe care cei care nu au mintea deschisa sau nu au plecat pentru o vreme din tara refuza sa o accepte ca adevarata. Al doilea lucru care m-a deranjat a fost raspunsul tipic romanesc la modul mistocar, pe care adesea si eu il folosesc, iar scopul sau este unul singur: acela de a omori din fasa orice incercare a interlocutorului de a vorbi serios. Aceleasi gen de discutii se rederuleaza de prea multe ori in baruri si cafenele la o bere cu vechi prieteni, colegi, fosti colegi, cunostinte, prieteni ai prietenilor si chiar necunoscuti. Toata lumea vorbeste nimicuri, stie ca discutia nu se refera la nimic, si utilizeaza aceleasi tehnici stilistice de a da continut unui discurs vid. Nimeni nu stie nimic, toata lumea isi da cu parerea, sfaturile prietenilor sunt inutile si doar cei care au construit suficient de multa carisma si incredere in sine pot comunica credintele personale ca adevaruri personale unei audiente anesteziate.
Cel putin asta e senzatia pe care o am eu acum, fiind in vacanta in Romania inainte de a ma intoarce la munca in Dublin. Nu mai apartin nicaieri, nu mai am incredere in nimeni. Asta mai ales pe fondul unei nesigurante mai mult sau mai putin de sorginte personala pe care am resimtit-o la locul de munca si in societatea vestica in general (cu referire bineinteles mai mult la cea irlandezo-britanico-americana). Si bineinteles mi se poate reprosa ca nesiguranta a fost acolo de la inceput si doar s-a dezvoltat si poate ca nimic mai neadevarat. Precum am spus, atunci cand dezvolti o anumita atitudine umila, pasiva, de sclav, toti cei din jurul au reflexul de a te lovi cu picioarele pe jos pe unde esti cazut. Singura cale de scapare de iesire este sa te ridici. Si eu am decis sa ma ridic si sa le spun tuturor celor care se cred mai destepti ca gresesc. Nici afaceristul anglo-saxon nu are dreptate, nici nea Gica din poiana lui Iocan care isi da cu parerea, nici politicianul roman, nici tinerii crescuti in vest, singura voce care are dreptate este vocea ratiunii si mai mult a dreptului uman. Cu totii avem dreptul de a trai o viata fericita. Insa daca unii considera justificat mijlocul de a lovi in altii pentru a atinge acest scop, atunci vin si spun ca este justificat sa luptam impotriva lor oricat de normali si conformisti ar parea, pentru a putea asigura un minim de fericire si de trai decent pentru ORICE fiinta umana de pe aceasta planeta.
Mania, nervozitatea, frica, anxietatea, agresivitatea si violenta sunt regretabile si ar trebui poate sa dispara din viata de zi cu zi. Nu trebuie insa inlocuite cu reprimare. Lupta este justificata si necesara, iar aceste porniri aproape animalice izvorate din creierul vechi sunt arme indispensabile pentru a o duce. Toate sunt emotii normale care au existat dintotdeauna in repertoriul uman, iar eu sunt decis sa le asmut impotriva prostiei si a oamenilor prosti si sa le controlez si sa fiu plin de compasiune fata de toti cei care ma respecta, care incearca la fel ca si mine sa fie mai buni si care nu merita cu adevarat nefericire, asa cum nici eu si nimeni nu o merita.
Ceea ce ma deranjeaza este ca am realizat aceste lucruri foarte tarziu, acum cand am ajuns sa-mi fie foarte greu sa-mi stapanesc pornirile organice si sa-mi canalizez energiile emotionale. Si asta e rau pentru ca de cele mai multe ori oamenii judeca dupa aparente, mai mult, dupa primele aparenete, si pot fi inteles gresit, hulit si dat la o parte. Poate si mai rau ma deranjeaza ca nu mai stiu prea bine ce e real, in cine sa ma incred si cum sa-mi gasesc un punct fix in viata. Un lucru e cert, sunt convins sa refuz ineptiile, absurditatile si judecatile unor oameni care nu au o oarecare logica, metoda stiintifica in modul in care gandesc. Problema este ca asta ma obliga sa-mi filtrez prietenii si apropiati intr-un mod radical si sa le reduc numarul daca ar fi sa-mi urmez aceste principii pana la capat. Nu pot insa fii un bufon pentru totdeauna si accepta parerile altora fara lupta, ci doar cu o ocazionala gluma si un dat din cap lipsit de speranta. Cinismul pe care mi l-am dezvoltat in fata acestei neputinte s-a intors acuma impotriva mea si m-a lasat lipsit de vointa, lipsit de incredere in viitor si schimbare.
Simt ca singurul mod in care pot schimba ceva este sa vociferez si sa-mi pierd cumpatul pana cand oamenii din jur vor fi gata sa ma asculte si sa ma trateze cu respect. Fiecare om are dreptul de expresie libera si masura in care si-l foloseste nu ar trebui sa depinda de cat de extrovert este sau cat de priceput este in arta relatiilor sociale si a retoricii. O libertate conditionata de mestesug politic sau maiestrie diplomatica nu mai este o libertate. Bagajul genetic al unei persoane si inclinatia sa spre anxietate, depresie, obsesie, manie sau mai stiu ce dereglare mentala mai mult sau mai putin inchipuita de asa zisi specialisti n-ar trebui sa influenteze cu nimic drepturile pe care le are in societate. Daca o persoana (ca si mine dealtfel) a inghitit in sec pana acum si a adoptat de buna voie atitudinea de sclav si apoi se trezeste la realitate, nu ar trebui ca ceilalti sa-l loveasca si sa-l impinga inapoi in conditia ingrata. Singurii care merita sa ramana sclavi sunt cei care nu vor sa-si deschida mintea. Sunt mandru de ceea ce sunt si de modul in care gandesc si am incetat sa mai cred ca exista cineva pe lumea asta care sa ma convinga ca gresesc, mai ales daca argumentatia lui nu se bazeaza pe obiectivitate si notiunea inca neabandonata a adevarului.
Citeam un articol in care un tanar roman cu doctorat la activ a decis sa se intoarca in tara si a enumerat toate motivele pentru care a facut-o. Ceea ce mi-a placut cel mai multe a fost sublinierea faptului ca exista in Romania o isterie in masa creata de media, pe care cei care nu au mintea deschisa sau nu au plecat pentru o vreme din tara refuza sa o accepte ca adevarata. Al doilea lucru care m-a deranjat a fost raspunsul tipic romanesc la modul mistocar, pe care adesea si eu il folosesc, iar scopul sau este unul singur: acela de a omori din fasa orice incercare a interlocutorului de a vorbi serios. Aceleasi gen de discutii se rederuleaza de prea multe ori in baruri si cafenele la o bere cu vechi prieteni, colegi, fosti colegi, cunostinte, prieteni ai prietenilor si chiar necunoscuti. Toata lumea vorbeste nimicuri, stie ca discutia nu se refera la nimic, si utilizeaza aceleasi tehnici stilistice de a da continut unui discurs vid. Nimeni nu stie nimic, toata lumea isi da cu parerea, sfaturile prietenilor sunt inutile si doar cei care au construit suficient de multa carisma si incredere in sine pot comunica credintele personale ca adevaruri personale unei audiente anesteziate.
Cel putin asta e senzatia pe care o am eu acum, fiind in vacanta in Romania inainte de a ma intoarce la munca in Dublin. Nu mai apartin nicaieri, nu mai am incredere in nimeni. Asta mai ales pe fondul unei nesigurante mai mult sau mai putin de sorginte personala pe care am resimtit-o la locul de munca si in societatea vestica in general (cu referire bineinteles mai mult la cea irlandezo-britanico-americana). Si bineinteles mi se poate reprosa ca nesiguranta a fost acolo de la inceput si doar s-a dezvoltat si poate ca nimic mai neadevarat. Precum am spus, atunci cand dezvolti o anumita atitudine umila, pasiva, de sclav, toti cei din jurul au reflexul de a te lovi cu picioarele pe jos pe unde esti cazut. Singura cale de scapare de iesire este sa te ridici. Si eu am decis sa ma ridic si sa le spun tuturor celor care se cred mai destepti ca gresesc. Nici afaceristul anglo-saxon nu are dreptate, nici nea Gica din poiana lui Iocan care isi da cu parerea, nici politicianul roman, nici tinerii crescuti in vest, singura voce care are dreptate este vocea ratiunii si mai mult a dreptului uman. Cu totii avem dreptul de a trai o viata fericita. Insa daca unii considera justificat mijlocul de a lovi in altii pentru a atinge acest scop, atunci vin si spun ca este justificat sa luptam impotriva lor oricat de normali si conformisti ar parea, pentru a putea asigura un minim de fericire si de trai decent pentru ORICE fiinta umana de pe aceasta planeta.
Mania, nervozitatea, frica, anxietatea, agresivitatea si violenta sunt regretabile si ar trebui poate sa dispara din viata de zi cu zi. Nu trebuie insa inlocuite cu reprimare. Lupta este justificata si necesara, iar aceste porniri aproape animalice izvorate din creierul vechi sunt arme indispensabile pentru a o duce. Toate sunt emotii normale care au existat dintotdeauna in repertoriul uman, iar eu sunt decis sa le asmut impotriva prostiei si a oamenilor prosti si sa le controlez si sa fiu plin de compasiune fata de toti cei care ma respecta, care incearca la fel ca si mine sa fie mai buni si care nu merita cu adevarat nefericire, asa cum nici eu si nimeni nu o merita.
miercuri, 17 noiembrie 2010
In memoriam
Cativa prieteni buni mi-au spus in moduri diferite ca urmaresc blogul meu ca sa vada ce mai fac, in ce stare sunt si ce mai scriu. Unul mi-a zis chiar ca daca ar fi sa ia in serios ce scriu, ai zice ca vreau sa ma sinucid. Ce-i drept am scris aici de multe ori in clipe grele de depresie si nu sunt in stare sa spun acum daca ele formeaza mare parte din viata mea. Eu tind sa cred ca nu, ca fiecare dintre noi este mult mai mult decat starile inalte sau joase prin care trece. Ei bine, pentru cei ingrijorati, vreau sa le spun ca sunt bine, mult mai bine decat am fost in alte dati in trecut. Dar destul cu egoismul si sa spun de ce scriu defapt. De ce m-am reintors la blog dupa ce n-am mai postat din iunie (apropo, nu m-am oprit din cautat sensul vietii) si de ce titlul cu pricina?
Citeam de curand o poveste numita "Programming and Madness" care m-a intristat. Tipul care povesteste se pare ca si-a revenit, dar asta nu a sters ceea ce i s-a intamplat, atat doar ca a invatat sa traiasca mai departe, asa cum a putut mai bine. M-au impresionat cel mai mult cuvintele astea: "Here is something important that I learned in the process. It is something that they teach you in mental hospitals: Reality doesn't just happen to you. It is something that you make." si pot sa zic ca am inteles ce a vrut sa spuna. Insa asemenea povesti par foarte departe de tine, atat in timp cat si in spatiu.
Nu la fel mi s-a parut vestea pe care mi-a dat-o mama ieri seara. Chit ca sunt departe ca spatiu fata de tara, si chit ca amintirile mele de pe vremea liceului si a olimpiadelor aproape ca s-au sters de tot, nu poti sa nu simti ca o asemenea stire te loveste cumva. Pot sa zic ca am cunoscut-o intrucatva pe Ami inainte sa se sinucida. Nu stiu de ce, nu stiu cum, nu stiu nici exact cand, stiu doar ca depresia a fost de vina, arde-o-ar focul. Cei care au cunoscut-o mai bine in ultima vreme au stiut mai bine ce sa spuna; mi-au placut randurile astea: "Sa ai in cap smoala, sa nu iti aduci aminte, sa nu auzi, sa nu vorbesti, sa ai capul inundat de o singura idee care te obsedeaza si iti roade creierul". Imi suna atat de familiar si presupun ca multora la fel (mai multi decat credem), numai ca eu nu vreau sa mor si se pare ca nici ea n-a vrut (pe blogul ei se prezinta "Ivan Al. T. Anamaria. (Campina, 1982 -> (vreo 84 de ani planuiesc cu vivacitate)"). Se pare ca uneori realitatea se deformeaza atat de mult pentru unii, incat singura solutie pare sa fie moartea. Dar degeaba mai comentez eu... sunt doar cuvinte care se pierd in vant si nimic nu aduce oamenii inapoi din moarte. Imi vine in minte o melodie, nu stiu daca e potrivita: "And I may just waste away from doing nothing/ But you're a martyr for even less".
E pacat de ce se intampla uneori, de cum bolile mentale trec ignorate de atatea ori, cum lumea le stigmatizeaza si ii marginalizeaza pe cei ce sufera, si cum singura alternativa pare a fi sa te ascunzi, iar din cauza asta nimeni nu este ceea ce pare sa fie. Cu totii ne ascundem in scoici si facem tot ce putem sa fim fericiti in aceasta lume cruda. (Si asa cum apropiati ai mei stiu si am subliniat-o de multe ori, cand spun asemenea lucruri nu sunt orbit de pesimism, ci trebuie sa recuonastem ca sunt realist, ca asta e adevarul oricum ne-am simti de la o zi la alta si oricum ne-am ascunde dupa degete.)
Ma opresc aici. <"In a line for a number, but you can't understand / Like a modern man">
Citeam de curand o poveste numita "Programming and Madness" care m-a intristat. Tipul care povesteste se pare ca si-a revenit, dar asta nu a sters ceea ce i s-a intamplat, atat doar ca a invatat sa traiasca mai departe, asa cum a putut mai bine. M-au impresionat cel mai mult cuvintele astea: "Here is something important that I learned in the process. It is something that they teach you in mental hospitals: Reality doesn't just happen to you. It is something that you make." si pot sa zic ca am inteles ce a vrut sa spuna. Insa asemenea povesti par foarte departe de tine, atat in timp cat si in spatiu.
Nu la fel mi s-a parut vestea pe care mi-a dat-o mama ieri seara. Chit ca sunt departe ca spatiu fata de tara, si chit ca amintirile mele de pe vremea liceului si a olimpiadelor aproape ca s-au sters de tot, nu poti sa nu simti ca o asemenea stire te loveste cumva. Pot sa zic ca am cunoscut-o intrucatva pe Ami inainte sa se sinucida. Nu stiu de ce, nu stiu cum, nu stiu nici exact cand, stiu doar ca depresia a fost de vina, arde-o-ar focul. Cei care au cunoscut-o mai bine in ultima vreme au stiut mai bine ce sa spuna; mi-au placut randurile astea: "Sa ai in cap smoala, sa nu iti aduci aminte, sa nu auzi, sa nu vorbesti, sa ai capul inundat de o singura idee care te obsedeaza si iti roade creierul". Imi suna atat de familiar si presupun ca multora la fel (mai multi decat credem), numai ca eu nu vreau sa mor si se pare ca nici ea n-a vrut (pe blogul ei se prezinta "Ivan Al. T. Anamaria. (Campina, 1982 -> (vreo 84 de ani planuiesc cu vivacitate)"). Se pare ca uneori realitatea se deformeaza atat de mult pentru unii, incat singura solutie pare sa fie moartea. Dar degeaba mai comentez eu... sunt doar cuvinte care se pierd in vant si nimic nu aduce oamenii inapoi din moarte. Imi vine in minte o melodie, nu stiu daca e potrivita: "And I may just waste away from doing nothing/ But you're a martyr for even less".
E pacat de ce se intampla uneori, de cum bolile mentale trec ignorate de atatea ori, cum lumea le stigmatizeaza si ii marginalizeaza pe cei ce sufera, si cum singura alternativa pare a fi sa te ascunzi, iar din cauza asta nimeni nu este ceea ce pare sa fie. Cu totii ne ascundem in scoici si facem tot ce putem sa fim fericiti in aceasta lume cruda. (Si asa cum apropiati ai mei stiu si am subliniat-o de multe ori, cand spun asemenea lucruri nu sunt orbit de pesimism, ci trebuie sa recuonastem ca sunt realist, ca asta e adevarul oricum ne-am simti de la o zi la alta si oricum ne-am ascunde dupa degete.)
Ma opresc aici. <"In a line for a number, but you can't understand / Like a modern man">
Niste ganduri despre credinta si creier
Un prieten mi-a spus recent ca daca ar crede ca nu exista viata dupa moarte atunci s-ar apuca sa jefuiasca banci sau sa comita diverse crime fara nici cea mai mica consideratie pentru implicatiile etice sau urmarile concrete ale actiunilor sale. N-am sa insist prea mult asupra absurditatii ideii asa cum imi apare mie (ea presupune mai multe lucruri, printre care si faptul ca oamenii care nu cred ar trebui sa fie total lipsiti de speranta, disperati si sa se manifeste haotic fara existent unui sens, i.e. unei certititudini la sfarsitul vietii). In schimb am sa ma concentrez asupra credintei mele ca oameni care nu sunt nici religiosi, nici adepti ai vietii de dupa, sau a oricarei alte forme de justitie divina sau a unor norme morale externe si absolute, nu au nici o problema in a avea o atitudine umanista, constructiva, de cooperare, o inclinatie spre fericire, pace si bunastare.
Din punctul meu de vedere nu exista nici un motiv pentru care initiative de intr-ajutorare sau filantropie, sau orice alte forme de altruism social extins, sa fie asociate cu embleme religioase. Adesea un gest este numit crestinesc daca este caracterizat de atribute pozitive (si nu e nevoie sa definesc mai mult ceea ce cunoastem cu totii prin bun simt), dar asemenea virtutii sunt promovate de mai toate religiile lumii. Cartile sfinte sunt folosite pe de o parte pentru a face oamenii mai buni pe de o parte, pe cand alte ori sunt intrebuintate pentru a ii dezbina, pentru a-i asmuti unii impotriva celorlalti, de a-i impinge la razboi si pentru a imparti lucrurile in albe si negre, bune si rele, persoane drepte si persoane strambe (ce trebuie alungate sau infrante, fiind incarnarea pe pamant ai unor demoni malefici).
Eu sunt de parere ca lucrurile sunt mult mai relative decat atat, insa nu relativ in masura in care nu putem stii nimic cu siguranta despre nimic. Asta e in general raspunsul pe care il primesc atunci cand spun ca eu cred in stiinta ca ne poate oferi raspunsuri: daca nu e alba si daca nu e neagra, atunci cum e? Raspund: depinde. Pai daca nu esti in stare sa oferi un raspuns clar, inseamna ca religia veche de milenii (si cea dreapta, pt ca s-a intamplat sa ma nasc intr-o anumita religie) are raspunsurile corecte, indiferent daca se aplica sau nu tot timpul, iar uneori sunt pur si simplu absurde. In general oamenii prefera sa ia raspunsuri gata facute in probleme morale, decat sa stea sa se gandeasca si sa incerce sa deduca o concluzie rationala bazata pe context si cateva principii bine dovedite. E cel mai usor sa fii conservator, sa respecti traditia, sa iei acelasi decizii ca si parintii tai si sa ai acelasi valori etice, pentru ca in felul asta poti fi pur si simplu pasiv, sa nu te preocupi de aceasta problema si sa-ti traiesti viata linistita, asa cum o percepi - (aparent) simpla. “De ce sa-ti bati capul cand lucrurile functioneaza bine asa cum sunt?”
Sam Harris face o treaba mai buna decat mine in prezentarea sa de la TED (numita “Science can answer moral questions“; si probabil in cartile sale) in a demonstra lucrurile acestea. Cele mai importante idei ce pot fi desprinse de la el in opinia mea sunt acelea ca: prima, in ciuda faptului ca exista un spatiu imens de configuratii morale posibile, va exista intotdeauna un set de miscari compatibil cu bunastarea globala a umanitatii (exemplul lui este jocul de sah sau deosebirea mancarii de otrava) si a doua, ca daca vrem cu adevarat sa alcatuim un set de precepte morale universale trebuie sa intelegem cum functioneaza creierul uman mai intai, si sa luam aceste cunostinte in considerare atunci cand facem o judecata morala, si nu niste adevaruri gata date prin revelatie sau filozofare unilaterala.
O exemplificare mai concreta a ultimei idei mi se pare domeniul economic, impreuna cu mai tanara ramura a economiei comportamentale. Manualele ne spun ca telul ultim al sistemului economic este maximizarea fericirii individului si ca fiecare participant este o fiinta rationala, capabila sa ia cele mai bune decizii in orice conditii date. Nu cred ca este particica a acestei afirmatii care sa nu esueze in modul cel mai lamentabil posibil in fata testului realitatii, ca sa nu mai vorbesc de ambiguitatea termenilor precum "fericire" sau "bun", care in final se reduc la un set de valori morale, adesea foarte relativ. Sunt de acord cu faptul ca putem fii rationali, nu cred insa ca o putem face timpul, mai ales cand mintea este pacalita cu tot felul de trucuri psihologice (cum ar fi publicitatea sau iluzia imbogatirii rapide) si, mai mult, atunci cand devine confuza, fiind poluata cu zgomot ideologic. Nu cu totii suntem inzestrati cu puterea de a rezista mrejelor vanzatorilor sau a predicatorilor, atunci cand ne ataca la nivelul cel mai bazal al existentei: sentimentele si emotiile.
Asa cum multi psihologi si neurosavanti au aratat, exista acest mod de functionare al creierului uman, primar din punct de vedere evolutiv, insa foarte important in viata de zi cu zi, aparent inconstient, de foarte multe ori incontrolabil, in care reactille emotionale din sitemul limbic devin responsabile de luare deciziilor si nu gandirea critica din cortex (prefrontal). Daca de foarte multe ori aceasta ne poate salva viata sau ne poate scoate din bucle infinite de analiza, alteori se poate intoarce impotriva noastra si deveni o slabiciune de care ceilalti pot profita.
Concluzia am uitat-o si eu pentru ca am scris acum cateva saptamani acest text, asa ca daca vi se pare ca se termina brusc imi cer scuze. Insa mare lucru nu mai aveam de spus, iar concluziile puteti sa le trageti si voi singuri.
sâmbătă, 12 iunie 2010
Este viata fara sens?
O intrebare pe care mi-am pus-o de multe ori si tot de multe ori am incercat sa-i raspund. Ca si in cazul vointei, dorinta mea tainica inclina spre existenta, alternativa parandu-mi de nesuportat. O lume in care nu exista sens si liber arbitru este o lume destinata pierzaniei, de neinchipuit. Am incercat din rasputeri sa ma conving ca ele sunt pur si simplu, ca sunt pur si simple date ontologic. Abaterile constiintei mele sunt doar rezultatul depresiei: mi se pare mie ca viata nu are sens. De indata ce vei deveni mai vesel, mai activ, mai social, vei vedea viata intr-o alta lumina, asta e placa care se pune se de obicei. Dar asta inseamna ca notiunea de "sens al vietii" depinde de starea de spirit la un moment dat, dar mai mult, depinde de o serie de chimicale produse de organisme sau ingerate din afara. Argumentatia contra ar putea fi ca sensul exista oricum, obiectiv si independent de constiinta, aceasta trebuind doar sa intre in starea necesara pentru a-l cunoaste. Ca si in cazul lui Dumnezeu, argumentatia poate merge si invers, cu adevarat obiectiva este inexistenta, e nevoie doar sa intram intr-o stare de "iluminare" pentru a o vedea. Altfel spus, ai nevoie de credinta, ca sa poti sa ai directie in viata, sa ai speranta, sa fii optimist si toate cele care deriva din astea. O alta explicatie ar putea fi de genul "binele e mai mult decat raul si va invinge intotdeauna", sustinuta de alte mistere universale de tipul materia e mai multa decat anti-materia, nu stim sigur de ce, e probabil legat de conditiile din apropierea Big Bang-ului, dar speram ca o teorie viitoare sa dea o explicatie. Altfel justificata, apare atitudinea mereu pozitiva, ca un lait-motiv sau o papusa stricata, lumea repeta mereu si mereu ca e bine sa fii bine dispus, sa zambesti si sa te gandesti ca totul va fi intotdeauna in regula, si sa ocolesti probleme fara rezolvare precum care e scopul meu in viata, ce este religia sau de ce este atata suferinta in lume?
Lasand insa aceste probleme vechi si nerezolvate de o parte, am sa ma concentrez pe ce am anuntat in titlu - sensul vietii. Ei bine, aici imi vine in ajutor psihologia evolutionista: concluzia mea - singurul scop in viata este sa traim cat mai mult si sa procream. Partea cu cat mai mult este legata de partea cu procreatul. Ipoteza se mai numeste si "gena egoista". (Marturisesc ca nu am citit cartea lui Dawkins, dar am fost introdus ideii de catre Pinker.) Gena vrea sa supravietuisca. Nu stiu daca putem vorbi de intentionalitate aici, dar in momentul in care o entitate moare si nu lasa nimic asemanator siesi care sa continue in timp, atunci ea nu mai are nici o relevanta. Existenta ei trecuta este pur si simplu uitata, ea pur si simplu nu mai are substanta. Ceva nu exista acum, nu exista punct. Spui "om" si intelegi ceva prin asta pentru ca oameni traiesc acum si se nasc in fiecare zi. "Dinozaur" nu avea nici o insemnatate acum mai bine de un secol, pana cand oamenii de stiinta nu au adus cuvantul in constiinta publica, insa in continuare dinozaurii pur si simplu nu mai exista. (Ca o paranteza, ma gandesc la expresia "a fi pe aceeasi lungime de unda" care a venit tot din domeniul tehnic, insa aici nu poate fi vorba de ceva ce nu exista, ceva ce nu exista cel mult asa cum ne imaginam noi ca obiect fizico-matematic, inchid paranteza.) Noi, ca oameni avem sens atata timp cat suntem in viata, si mai mult, cat genele noastre sunt replicate constant si circula dintr-un recipient in altul fara sa se dezintegreze, fara sa-si piarda forma ideatica, structura abstracta, reteaua de relatii, chit ca sunt recombinate si regrupate sau mutate. Fenomenul viestii este fenomenul existentei insesi. Nu mai este nimic pe deasupra.
Tot restul sunt adaptari si adaptari mai curioase, care nu par a fi explicabile. Bineinteles fiecare isi alege tabara: unii se asteapta ca toate lucrurile sa fie explicate de cunoastere, altii pun misterele pe seama magiei si a divinitatii. Dar ca sa revin, insasi masinaria cerebrala care a dezvoltat conceptul de scop, a fost construita (a se citi "a evoluat") pentru singurul motiv de a asigura supravietuirea. Exista chiar un mecanism numit confabulatie, prin care centrul lingvistic din creier genereaza explicatii (uneori false) pentru majoritatea actiunilor pe care le intreprindem - adesea motivatia constienta difera de cea care a generat defapt actiunea. Pe scurt, ne mintim singuri. Acum nu pretind sa inteleg tot ce se intampla in mintea noastra, dar teoria asta se suprapune destul de bine cu ceea ce am observat in jurul meu, si pare-se a fost si opinia unor religii orientale, desi recunosc ca nu sunt nici adept si nici cunoscator.
Cladiri inalte de birouri, sute de angajati stau in fata calculatorului si muta simboluri dintr-o parte in alta sau transforma pixeli in alti pixeli. Umplu hartii de cerneala, umplu cani cu cafea, se streseaza, se vaita, ies la tigara, se intorc obositi acasa si isi fac griji pentru viitor bazate pe ce-au scrijelit intr-o agenda, ultimul email pe care l-au primit sau ce a zis seful sau un coleg. In mintea tuturor, toti acesti oameni, noi cu totii facem lucruri de o importanta cruciala, importanta de care depinde soarta omenirii, a Pamantului, a Universului. Corect doar in prima instanta. Toata aceasta mascarada, tot acest furnicar, toata aceasta joaca nu are ca scop decat supravietuirea omenirii. Straturi peste straturi de mecanisme sociale, de cozi de paun, de masti, de protocoale, de tehnologii si maiestrii in prelucrarea naturii sau manipularea celor din jurul tau s-au adunat pentru a crea ceea ce numin in ziua de azi "civilizatia umana". Nimic din toate acestea nu are sens cu adevarat. Poti oricand sa te opresti si sa iesi din joc, singurul pret pe care il platesti este o supravietuire mai putin probabila a genelor tale. Esti doar un motor de maximizare a sanselor de reproducere.
Te zbati prin viata, faci scoala, iti iei o slujba, aduni bani, te lupti sa castigi mai mult, iti cumperi masina, iti cumperi casa, telefon mobil, calculator, le schimbi la 2 ani, citesti carti peste carti, nu ai odihna, ti-e teama in fiecare moment ca le vei pierde, devine toate atat de esentiale incat ai impresia ca respiratia insasi depinde de ele. Tragedia pierderii tuturor posesiilor este compensata mereu de dorinta nestavilita de a acumula, de a avea mai mult decat inainte, mai mult decat cel de langa tine. L-as numi pe om o "masina diferentiala". Cand spunem nivel minim de trai nu ne referim la mijloacele minime de subzistenta, ci la setul minim de posesii si avantaje pe care le avea un individ intr-un populatie data traind intr-un mediu dat. De aici razboaie, de aici foamete. Institutille au fost doar puse peste pentru a regula acest sistem. Nu le-am creat noi, ele s-au creat singure undeva in afara noastra, aproape ca un fel supra-fiinte, emergente din insasi vartejul care este viata. Precum am spus, tot ce pierzi daca iesi din toata aceasta aparenta de oameni ocupati si seriosi in legatura cu ce fac este statutul social. Odata ce ai pierdut statutul social, esti ostracizat: nu mai ai parte de resurse, nu mai ai parte de sex opus cu care sa te reproduci, nu mai ai parte de mijloacele pentru a continua sa supravietuiesti cu cativa ani mai mult pentru a pune umarul la generarea de mai multi si mai multi plozi. Nu vreau sa credeti ca urasc asta, ca promovez o distopie in care incetam rational si constient sa mai facem copii, pentru ca ne-am trezit dintr-o data intr-o conspiratie a procreerii: suntem crescuti ca vitele intr-o ferma doar ca sa facem cat mai multi copii si apoi niste extraterestri sa ne manance, tema veche si amuzanta a SF-ului care prezinta aparenta nedreptate a lipsei de control si autonomie. Nu, nu spun asta, spun doar ca orice parere ai in mintea ta ca faci lucrurile pe care le faci pentru cariera, pentru sotia ta care o iubesti, pentru parintii la care tii, pentru o idee nobila, pentru un ideal mistic, pentru ce vrei tu, se reduc la praf in final, la acea tarana si cenusa pomenita in biblie, la acele molecule care in mod bizar se combina cateodata pnetru a face din materie inerta viata.
E oare atat de dezolanta viata cand o privesti prin asemenea lentile? Se pare ca da. Atunci inseamna ca poate nu ne place atat de mult adevarul pe cat ne laudam si avem nevoie sa ne mintim si sa fim mintiti in continuare pentru a continua sa traim. Cert este ca insa mecanismul care ni se descopera in nuditatea sa simpla acum este cel care cere ca noi sa facem orice cu putinta sa nu cadem in disperare in masa si sa nu cedam deznadejdii si sa continuam sa misunam in cetatile noastre de beton, otel si sticla si sa facem copii in continuare, sa fim fericiti si sa cheltuim bani la shopping in weekend. Traiasca ipocrizia!
Lasand insa aceste probleme vechi si nerezolvate de o parte, am sa ma concentrez pe ce am anuntat in titlu - sensul vietii. Ei bine, aici imi vine in ajutor psihologia evolutionista: concluzia mea - singurul scop in viata este sa traim cat mai mult si sa procream. Partea cu cat mai mult este legata de partea cu procreatul. Ipoteza se mai numeste si "gena egoista". (Marturisesc ca nu am citit cartea lui Dawkins, dar am fost introdus ideii de catre Pinker.) Gena vrea sa supravietuisca. Nu stiu daca putem vorbi de intentionalitate aici, dar in momentul in care o entitate moare si nu lasa nimic asemanator siesi care sa continue in timp, atunci ea nu mai are nici o relevanta. Existenta ei trecuta este pur si simplu uitata, ea pur si simplu nu mai are substanta. Ceva nu exista acum, nu exista punct. Spui "om" si intelegi ceva prin asta pentru ca oameni traiesc acum si se nasc in fiecare zi. "Dinozaur" nu avea nici o insemnatate acum mai bine de un secol, pana cand oamenii de stiinta nu au adus cuvantul in constiinta publica, insa in continuare dinozaurii pur si simplu nu mai exista. (Ca o paranteza, ma gandesc la expresia "a fi pe aceeasi lungime de unda" care a venit tot din domeniul tehnic, insa aici nu poate fi vorba de ceva ce nu exista, ceva ce nu exista cel mult asa cum ne imaginam noi ca obiect fizico-matematic, inchid paranteza.) Noi, ca oameni avem sens atata timp cat suntem in viata, si mai mult, cat genele noastre sunt replicate constant si circula dintr-un recipient in altul fara sa se dezintegreze, fara sa-si piarda forma ideatica, structura abstracta, reteaua de relatii, chit ca sunt recombinate si regrupate sau mutate. Fenomenul viestii este fenomenul existentei insesi. Nu mai este nimic pe deasupra.
Tot restul sunt adaptari si adaptari mai curioase, care nu par a fi explicabile. Bineinteles fiecare isi alege tabara: unii se asteapta ca toate lucrurile sa fie explicate de cunoastere, altii pun misterele pe seama magiei si a divinitatii. Dar ca sa revin, insasi masinaria cerebrala care a dezvoltat conceptul de scop, a fost construita (a se citi "a evoluat") pentru singurul motiv de a asigura supravietuirea. Exista chiar un mecanism numit confabulatie, prin care centrul lingvistic din creier genereaza explicatii (uneori false) pentru majoritatea actiunilor pe care le intreprindem - adesea motivatia constienta difera de cea care a generat defapt actiunea. Pe scurt, ne mintim singuri. Acum nu pretind sa inteleg tot ce se intampla in mintea noastra, dar teoria asta se suprapune destul de bine cu ceea ce am observat in jurul meu, si pare-se a fost si opinia unor religii orientale, desi recunosc ca nu sunt nici adept si nici cunoscator.
Cladiri inalte de birouri, sute de angajati stau in fata calculatorului si muta simboluri dintr-o parte in alta sau transforma pixeli in alti pixeli. Umplu hartii de cerneala, umplu cani cu cafea, se streseaza, se vaita, ies la tigara, se intorc obositi acasa si isi fac griji pentru viitor bazate pe ce-au scrijelit intr-o agenda, ultimul email pe care l-au primit sau ce a zis seful sau un coleg. In mintea tuturor, toti acesti oameni, noi cu totii facem lucruri de o importanta cruciala, importanta de care depinde soarta omenirii, a Pamantului, a Universului. Corect doar in prima instanta. Toata aceasta mascarada, tot acest furnicar, toata aceasta joaca nu are ca scop decat supravietuirea omenirii. Straturi peste straturi de mecanisme sociale, de cozi de paun, de masti, de protocoale, de tehnologii si maiestrii in prelucrarea naturii sau manipularea celor din jurul tau s-au adunat pentru a crea ceea ce numin in ziua de azi "civilizatia umana". Nimic din toate acestea nu are sens cu adevarat. Poti oricand sa te opresti si sa iesi din joc, singurul pret pe care il platesti este o supravietuire mai putin probabila a genelor tale. Esti doar un motor de maximizare a sanselor de reproducere.
Te zbati prin viata, faci scoala, iti iei o slujba, aduni bani, te lupti sa castigi mai mult, iti cumperi masina, iti cumperi casa, telefon mobil, calculator, le schimbi la 2 ani, citesti carti peste carti, nu ai odihna, ti-e teama in fiecare moment ca le vei pierde, devine toate atat de esentiale incat ai impresia ca respiratia insasi depinde de ele. Tragedia pierderii tuturor posesiilor este compensata mereu de dorinta nestavilita de a acumula, de a avea mai mult decat inainte, mai mult decat cel de langa tine. L-as numi pe om o "masina diferentiala". Cand spunem nivel minim de trai nu ne referim la mijloacele minime de subzistenta, ci la setul minim de posesii si avantaje pe care le avea un individ intr-un populatie data traind intr-un mediu dat. De aici razboaie, de aici foamete. Institutille au fost doar puse peste pentru a regula acest sistem. Nu le-am creat noi, ele s-au creat singure undeva in afara noastra, aproape ca un fel supra-fiinte, emergente din insasi vartejul care este viata. Precum am spus, tot ce pierzi daca iesi din toata aceasta aparenta de oameni ocupati si seriosi in legatura cu ce fac este statutul social. Odata ce ai pierdut statutul social, esti ostracizat: nu mai ai parte de resurse, nu mai ai parte de sex opus cu care sa te reproduci, nu mai ai parte de mijloacele pentru a continua sa supravietuiesti cu cativa ani mai mult pentru a pune umarul la generarea de mai multi si mai multi plozi. Nu vreau sa credeti ca urasc asta, ca promovez o distopie in care incetam rational si constient sa mai facem copii, pentru ca ne-am trezit dintr-o data intr-o conspiratie a procreerii: suntem crescuti ca vitele intr-o ferma doar ca sa facem cat mai multi copii si apoi niste extraterestri sa ne manance, tema veche si amuzanta a SF-ului care prezinta aparenta nedreptate a lipsei de control si autonomie. Nu, nu spun asta, spun doar ca orice parere ai in mintea ta ca faci lucrurile pe care le faci pentru cariera, pentru sotia ta care o iubesti, pentru parintii la care tii, pentru o idee nobila, pentru un ideal mistic, pentru ce vrei tu, se reduc la praf in final, la acea tarana si cenusa pomenita in biblie, la acele molecule care in mod bizar se combina cateodata pnetru a face din materie inerta viata.
E oare atat de dezolanta viata cand o privesti prin asemenea lentile? Se pare ca da. Atunci inseamna ca poate nu ne place atat de mult adevarul pe cat ne laudam si avem nevoie sa ne mintim si sa fim mintiti in continuare pentru a continua sa traim. Cert este ca insa mecanismul care ni se descopera in nuditatea sa simpla acum este cel care cere ca noi sa facem orice cu putinta sa nu cadem in disperare in masa si sa nu cedam deznadejdii si sa continuam sa misunam in cetatile noastre de beton, otel si sticla si sa facem copii in continuare, sa fim fericiti si sa cheltuim bani la shopping in weekend. Traiasca ipocrizia!
miercuri, 2 iunie 2010
Oglinda retrovizoare. Carusel luminat in noapte
Sunet. Culoare. Pielea care ti se intinde. Muschii fetei care se ridica, fruntea care face riduri. O melodie veche, un vers familiar si nemaiauzit de mult. Amintiri starnite, senzatii pe care nu poti sa pui degetul, se ridica ca praful rascolit de vant, iti aluneca din maini ca un peste zvarcolind, nu stii, nu intelegi, nu poti sa vezi de unde vin, nu poti sa spui cat timp vor sta, nu prevezi unde vor merge, nu stii nici tu unde vei ajunge.
Soarele te bate incet pe fata, inchizi ochii, strangi pleoapele pana cand vezi pete galbene si te bucuri ca traiesti. Strangi fiecare farama de seva, fiecare dram de fericire care iti curge prin vene si le treci repede prin inventarul memoriei, ca sa-ti aduci aminte in alte clipe cand e intuneric si frig. Cum poti sa traiesti ca un caine? Pot atata vreme cat pot sta sub soare sa ma incalzeasca, sa-mi dea viata.
Tristetea e ca un drog. Nimic nu se compara cu privirea pierduta in zare dupa o noapte nedormita, scrutand in departare sensuri, intelesuri, incapabil sa mai scoti o vorba, incapabil sa mai articulezi, sa rationezi, sa explici, mic si umil in necunoasterea ta, si in acelasi timp frustrat, revoltat, furios pe destinul nedrept, pe tot ce n-ai putut sa fii, pe amintirile amare, pe cele pe care le tii la inima, pe cele de care nu poti sa scapi, pe toate mastile pe care le-ai purtat, pe toti oamenii care ai fi putut sa fii, pe toate iubirile pe care ai fi putut sa le ai. Imi amintesc de oameni si locuri dupa cantecele pe care le aud. Unele ma duc pe malul marii, altele pe o strada in noapte, un trup gol de femeie sau o camera cu mine si gandurile mele ridicandu-se spre tavan si pierzandu-se asa cum se pierd toate sufletele de la inceputul timpului. Tristetea e un drog. Tristetea e atunci cand nu te minti. Tristetea e felul in care unii oameni vad lumea, ca printr-un ciob de sticla ars cu lumanarea.
Toate cuvintele se pierd in urechi ce nu asculta sau in minti ce uita. Imi impart eul in jumate: o jumatate care crede ca ca senzatiile pe care le am sunt cel mai important lucru in viata si trebuie ajutate sa se materializeze in afara, si cealalta jumatate care continua sa faca acelasi lucruri zi de zi si lasa toate vorbele rostite in interior sa treaca nebagate in seama, sa se rostogoleasca in neant, pentru ca oricum se vor intoarce la fel si la fel fara sa aduca nimic de insemnatate, nimic nou, doar emotii mascate in ganduri si fantezii. O parte viseaza, pe cand cealalta incearca sa traiasca. Una ma decima incet, muschi cu muschi, fibra cu fibra, carne, os, vointa, pe cand cealalta stie ce e miscarea, ce e vivacitatea, ce e placerea, ce e satisfactia, ce e esenta inoculata in mostenirea noastra ancestrala. Incerc sa-mi decorez viata asa cum incondeiezi un ou de Paste, doar de dragul principiului estetic - in final oul tot se va sparge.
Si daca imi schimb viziunea? Daca invat sa ma bucur de soare, de oameni, de norii de pe cer, daca imi cunosc trupul, daca ma accept asa cum sunt, atunci ce? Ar trebui dintr-o data sa gandesc altfel? Ar trebui sa-mi arunc toate gandurile dinainte si sa spun ca mi-am lepadat pielea, acum sunt un om nou? Daca ar fi sa consider toate confesiunile mele de acum si din trecut ca fiind neadevar, care e atunci adevarul? Alchimia perfecta a serotoninei si dopaminei? Fertilitatea soldurilor, genele mai bune ale urmasilor, cartile scrise de unii, cantecele compuse de altii. Ar trebui sa spun: tristetea asta ce ma urmeaza a fost un blestem, acum sunt pur, acum inteleg viata. Dar cine intelege ce pana la urma? Atat timp cat suntem sclavii lucrurilor care ne impresoara. Noi nu suntem liberi, iar libertatea e mizerie, noi nu o vrem, nu ne-o dorim, nu vrem sa intelegem nimic, nu vream sa fim destepti, vream doar sa fugim, sa alergam cat mai iute, sa ocolim toate obstacolele, sa nu ne uitam in spate, sa lasam in graba cateva resturi in urma, sa nu ne dam seama unde suntem in vuietul vantului pe care-l strapungem, sa alegem locurile cu ceata mai deasa, sa ajungem cat mai degraba in alta parte, in alt loc, oricare, oriunde, numai nu aici.
Soarele te bate incet pe fata, inchizi ochii, strangi pleoapele pana cand vezi pete galbene si te bucuri ca traiesti. Strangi fiecare farama de seva, fiecare dram de fericire care iti curge prin vene si le treci repede prin inventarul memoriei, ca sa-ti aduci aminte in alte clipe cand e intuneric si frig. Cum poti sa traiesti ca un caine? Pot atata vreme cat pot sta sub soare sa ma incalzeasca, sa-mi dea viata.
Tristetea e ca un drog. Nimic nu se compara cu privirea pierduta in zare dupa o noapte nedormita, scrutand in departare sensuri, intelesuri, incapabil sa mai scoti o vorba, incapabil sa mai articulezi, sa rationezi, sa explici, mic si umil in necunoasterea ta, si in acelasi timp frustrat, revoltat, furios pe destinul nedrept, pe tot ce n-ai putut sa fii, pe amintirile amare, pe cele pe care le tii la inima, pe cele de care nu poti sa scapi, pe toate mastile pe care le-ai purtat, pe toti oamenii care ai fi putut sa fii, pe toate iubirile pe care ai fi putut sa le ai. Imi amintesc de oameni si locuri dupa cantecele pe care le aud. Unele ma duc pe malul marii, altele pe o strada in noapte, un trup gol de femeie sau o camera cu mine si gandurile mele ridicandu-se spre tavan si pierzandu-se asa cum se pierd toate sufletele de la inceputul timpului. Tristetea e un drog. Tristetea e atunci cand nu te minti. Tristetea e felul in care unii oameni vad lumea, ca printr-un ciob de sticla ars cu lumanarea.
Toate cuvintele se pierd in urechi ce nu asculta sau in minti ce uita. Imi impart eul in jumate: o jumatate care crede ca ca senzatiile pe care le am sunt cel mai important lucru in viata si trebuie ajutate sa se materializeze in afara, si cealalta jumatate care continua sa faca acelasi lucruri zi de zi si lasa toate vorbele rostite in interior sa treaca nebagate in seama, sa se rostogoleasca in neant, pentru ca oricum se vor intoarce la fel si la fel fara sa aduca nimic de insemnatate, nimic nou, doar emotii mascate in ganduri si fantezii. O parte viseaza, pe cand cealalta incearca sa traiasca. Una ma decima incet, muschi cu muschi, fibra cu fibra, carne, os, vointa, pe cand cealalta stie ce e miscarea, ce e vivacitatea, ce e placerea, ce e satisfactia, ce e esenta inoculata in mostenirea noastra ancestrala. Incerc sa-mi decorez viata asa cum incondeiezi un ou de Paste, doar de dragul principiului estetic - in final oul tot se va sparge.
Si daca imi schimb viziunea? Daca invat sa ma bucur de soare, de oameni, de norii de pe cer, daca imi cunosc trupul, daca ma accept asa cum sunt, atunci ce? Ar trebui dintr-o data sa gandesc altfel? Ar trebui sa-mi arunc toate gandurile dinainte si sa spun ca mi-am lepadat pielea, acum sunt un om nou? Daca ar fi sa consider toate confesiunile mele de acum si din trecut ca fiind neadevar, care e atunci adevarul? Alchimia perfecta a serotoninei si dopaminei? Fertilitatea soldurilor, genele mai bune ale urmasilor, cartile scrise de unii, cantecele compuse de altii. Ar trebui sa spun: tristetea asta ce ma urmeaza a fost un blestem, acum sunt pur, acum inteleg viata. Dar cine intelege ce pana la urma? Atat timp cat suntem sclavii lucrurilor care ne impresoara. Noi nu suntem liberi, iar libertatea e mizerie, noi nu o vrem, nu ne-o dorim, nu vrem sa intelegem nimic, nu vream sa fim destepti, vream doar sa fugim, sa alergam cat mai iute, sa ocolim toate obstacolele, sa nu ne uitam in spate, sa lasam in graba cateva resturi in urma, sa nu ne dam seama unde suntem in vuietul vantului pe care-l strapungem, sa alegem locurile cu ceata mai deasa, sa ajungem cat mai degraba in alta parte, in alt loc, oricare, oriunde, numai nu aici.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)