Oglinda retrovizoare. Carusel luminat in noapte

Sunet. Culoare. Pielea care ti se intinde. Muschii fetei care se ridica, fruntea care face riduri. O melodie veche, un vers familiar si nemaiauzit de mult. Amintiri starnite, senzatii pe care nu poti sa pui degetul, se ridica ca praful rascolit de vant, iti aluneca din maini ca un peste zvarcolind, nu stii, nu intelegi, nu poti sa vezi de unde vin, nu poti sa spui cat timp vor sta, nu prevezi unde vor merge, nu stii nici tu unde vei ajunge.

Soarele te bate incet pe fata, inchizi ochii, strangi pleoapele pana cand vezi pete galbene si te bucuri ca traiesti. Strangi fiecare farama de seva, fiecare dram de fericire care iti curge prin vene si le treci repede prin inventarul memoriei, ca sa-ti aduci aminte in alte clipe cand e intuneric si frig. Cum poti sa traiesti ca un caine? Pot atata vreme cat pot sta sub soare sa ma incalzeasca, sa-mi dea viata.

Tristetea e ca un drog. Nimic nu se compara cu privirea pierduta in zare dupa o noapte nedormita, scrutand in departare sensuri, intelesuri, incapabil sa mai scoti o vorba, incapabil sa mai articulezi, sa rationezi, sa explici, mic si umil in necunoasterea ta, si in acelasi timp frustrat, revoltat, furios pe destinul nedrept, pe tot ce n-ai putut sa fii, pe amintirile amare, pe cele pe care le tii la inima, pe cele de care nu poti sa scapi, pe toate mastile pe care le-ai purtat, pe toti oamenii care ai fi putut sa fii, pe toate iubirile pe care ai fi putut sa le ai. Imi amintesc de oameni si locuri dupa cantecele pe care le aud. Unele ma duc pe malul marii, altele pe o strada in noapte, un trup gol de femeie sau o camera cu mine si gandurile mele ridicandu-se spre tavan si pierzandu-se asa cum se pierd toate sufletele de la inceputul timpului. Tristetea e un drog. Tristetea e atunci cand nu te minti. Tristetea e felul in care unii oameni vad lumea, ca printr-un ciob de sticla ars cu lumanarea.

Toate cuvintele se pierd in urechi ce nu asculta sau in minti ce uita. Imi impart eul in jumate: o jumatate care crede ca ca senzatiile pe care le am sunt cel mai important lucru in viata si trebuie ajutate sa se materializeze in afara, si cealalta jumatate care continua sa faca acelasi lucruri zi de zi si lasa toate vorbele rostite in interior sa treaca nebagate in seama, sa se rostogoleasca in neant, pentru ca oricum se vor intoarce la fel si la fel fara sa aduca nimic de insemnatate, nimic nou, doar emotii mascate in ganduri si fantezii. O parte viseaza, pe cand cealalta incearca sa traiasca. Una ma decima incet, muschi cu muschi, fibra cu fibra, carne, os, vointa, pe cand cealalta stie ce e miscarea, ce e vivacitatea, ce e placerea, ce e satisfactia, ce e esenta inoculata in mostenirea noastra ancestrala. Incerc sa-mi decorez viata asa cum incondeiezi un ou de Paste, doar de dragul principiului estetic - in final oul tot se va sparge.

Si daca imi schimb viziunea? Daca invat sa ma bucur de soare, de oameni, de norii de pe cer, daca imi cunosc  trupul, daca ma accept asa cum sunt, atunci ce? Ar trebui dintr-o data sa gandesc altfel? Ar trebui sa-mi arunc toate gandurile dinainte si sa spun ca mi-am lepadat pielea, acum sunt un om nou? Daca ar fi sa consider toate confesiunile mele de acum si din trecut ca fiind neadevar, care e atunci adevarul? Alchimia perfecta a serotoninei si dopaminei? Fertilitatea soldurilor, genele mai bune ale urmasilor, cartile scrise de unii, cantecele compuse de altii. Ar trebui sa spun: tristetea asta ce ma urmeaza a fost un blestem, acum sunt pur, acum inteleg viata. Dar cine intelege ce pana la urma? Atat timp cat suntem sclavii lucrurilor care ne impresoara. Noi nu suntem liberi, iar libertatea e mizerie, noi nu o vrem, nu ne-o dorim, nu vrem sa intelegem nimic, nu vream sa fim destepti, vream doar sa fugim, sa alergam cat mai iute, sa ocolim toate obstacolele, sa nu ne uitam in spate, sa lasam in graba cateva resturi in urma, sa nu ne dam seama unde suntem in vuietul vantului pe care-l strapungem, sa alegem locurile cu ceata mai deasa, sa ajungem cat mai degraba in alta parte, in alt loc, oricare, oriunde, numai nu aici.

Goodbye cruel world

E o lume crudă!

Daniel Răduță se pare că e pe drumul cel bun. Eu aici în Dublin nu am simțit, dar se pare ca a fost o campanie media destul de puternică pentru el. Bineînțeles că te pune un pic pe gânduri - de ce doar pentru el când sunt atâția alții în aceeași situație? Și nu putem sa zicem nici că era la fel de amărât ca alții după standardele românești. Dar boala nu face distincție între clasa socială în care te afli sau salariu și banii din bancă. Până la urmă cred că toată povestea se va termina cu bine. Daniel se va face bine și el împreună cu soția lui vor lupta împotiva acestui gen de nedreptate și sper ca toată aceasta campanie să-i ajute și pe multi alții. Toată lumea vorbește în ultimii anii despre revoluția web și cum oamenii au din ce în ce mai multă putere prin intermediul acestei rețele globale de comunicare facilă. Ei bine, ăsta e un exemplu al acestei puteri. Când toată lumea te ignoră, trebuie să zbieri ca să te faci auzit. Și uneori e un țipăt de disperare. Chiar dacă unii au fost deranjați de cazul Răduță (am avut surpriza neplăcută ca un prieten să-l trateze cu dispreț și chiar să încerce să-l combată), cred că a fost un succes, o bătălie câștigată pe drumul spre vremuri mai bune.

Trebuie să recunosc că sunt și ipocrit. Poate nu mi-ar fi păsat nici mie acum câțiva ani, sau dacă n-aș fi trecut prin niște experiențe personale marcante sau dacă n-aș fi avut parte să aud despre lucruri rele ca asta întâmplate unor oameni apropiați sau în locul cărora aș putea fi oricând. Și apoi oricum nu se poate să-ți pese de toată lumea (asta e treaba altora, care nu și-o fac cum trebuie). Dar trebuie să ne pese măcar de câțiva măcar, că altfel am fi niște monștri, nu oameni.

Recent am auzit că o fostă colegă de grupă din facultate a murit în urma unui accident rutier. Marius, cu care am lucrat la ultimul joc la EA, a fost diagnosticat cu diabet (inadmisibil de târziu) chiar cu ceva vreme înainte să plec din țară. Acum e aproape orb și asta e numai una dintre complicațiile pe care le are. Alina îmi spunea săptămâna asta că are și ea un prieten tot cu leucemie și o colegă cu cancer la cap. Toți oameni tineri. Nici nu știi când viața se poate răsuci brusc și te lovește direct în față, găsindu-te total dezarmat. Și apoi mai sunt și eu care, ce să mă mai ascund după deget, mă lupt de atâția ani cu depresia și anxietatea și toată gama aferentă.

Poți să ai toți banii din lume, că nu te pot aduce înapoi din groapă sau nu te pot insănătoși atunci când medicina nu mai are soluții. Însă celor sănătoși, frumoși, puternici, avuți nu le pasă - pentru că așa funcționează lumea în care trăim. O lume crudă în care cei slabi pierd și sunt dați la o parte și ignorați. Bineînțeles asta e ceva perfect natural pentru biologie sau economie, capitalism, liberalism etc. Dar nu e drept pentru individ. Și de aceea va fi întotdeauna această ruptură între oamenii care suferă și cei care sunt norocoși. Asta dacă nu facem ceva să îndreptăm lucrurile. Pentru asta urăsc lumea în care trăiesc, detest sistemul, vreau să mă răzvrătesc. Îmi țin cumpătul doar pentru că știu că o revoluție nu aduce numai lucruri bune și e greu să planuiești o schimbare dacă nu studiezi bine toate detaliile. Dar nu vreau să aud că sunt pesimist sau gândesc negativ despre cele din jurul meu - sunt realist! De data asta eu am dreptate. Lumea e cu susul in jos și toți se complac. Rușine să ne fie!