Incerc de ceva vreme sa mai scriu ceva aici, dar nu am reusit sa gasesc timp. Mi se aduna multe ganduri in cap pe care as vrea sa le comunic, dar de cele mai multe ori pana seara se pierd sau nu am ocazia sa le astern (pe hartia virtuala). Asa ca acum, desi nu imi vin in minte marile teme despre care voiam sa vorbesc si pe care sa le dezvolt, am sa le enumar doar in treacat in paralel cu lucrurile care s-au mai petrecut in viata mea in ultima vreme.
Traim vremuri interesante se pare. Am urmarit cu sufletul la gura protestele din Egipt pe internet, asa cum le urmaream acum ceva vreme pe cele din Republica Moldova. Tunisia mi-a trecut aproape neobservata prin fata ochilor, desi auzisem clar pe Euronews ca oameni fusesera impuscati de armata. Cand Ben Ali a fugit din tara mi-am dat seama ca a fost un moment sud-american si ca ceva foarte serios s-a intamplat acolo. Nici nu ma gandeam ca aceasta va fi samanta violentelor din Egipt, dar apoi nu m-am priceput niciodata la situatia socio-politica a lumii.
Ca o paranteza, se intampla ca fix acum 2 saptamani sa racesc si sa stau 3 zile acasa, iar ca metoda de divertisment in timp ce imi curgea nasul am ales sa inchiriez 4 dvd-uri pline ochi cu documentare realizate de John Pilger. De ce? Pentru ca am devenit foarte curios in ultima vreme de istoria recenta a lumii, a secolului 20 si mai ales de dupa al doilea razboi mondial sau si mai mult dupa anii 70 incoace. Ca o paranteza in paranteza mi-am mai cumparat cand am fost in tara documentarul Kapitalism – reteta noastra de succes si o trilogie Radu Muntean printre care se afla si Hartia va fi albastra, pe care nu-l vazusem. Amandoua mi-au provocat din nou aceeasi nedumerire pe care am mai resimtit-o atunci cand am vazut filmul lui Stere Gulea despre golani si mai precis o neintelegere a ceea ce s-a petrecut in Romania in 98-90, motivele pentru care s-a petrecut ce s-a petrecut si mai ales care era contextul international si cum a fost perceputa Romania in afara (probabil ca lucrurile astea se stiu de catre unii, dar asa cum romanii sunt absorbiti tot timpul de ceea ce se intampla cu ei si despre ei, pe mine m-a eludat pana acum aceasta cunoastere). Si ca scurtez aceasta poveste am decis ca e momentul sa aflu ce s-a intamplat in Cambodia, Burma, Laos, Timorul de Est, Israel/Palestina, Iraq, Venezuela si alte tari din America centrala si de sud si multe alte atrocitati. Asta dupa ce citisem pe Wikipedia despre Rwanda si Iugoslavia, am hotarat insa ca mi-ar fi mai usor sa ma uit la un documentar decat sa scormonesc pe internet.
Despre John Pilger nu auzisem deloc asa ca m-a surprins tipul de la inchirieri cand mi-a zis: “Stii ca asta e tipul care a platit o parte din cautiunea lui Assange si tocmai a scos un documentar si despre WikiLeaks?” Bineinteles ca nu stiam, dar am aflat mai apoi, dupa ce am parcurs documentarele si m-am informat ca acest John Pilger este un fel de Michael Moore de origine australiana si activ in Marea Britanie. Cum deja eram un fan a lui Assange/WikiLeaks, chiar daca detasat si mai mult urmarind stirile pe Internet despre razbunarea Anonymous si celelalte patanii pe care le stiti, am devenit si mai mult fanul lui si mai ales a lui Pilger dupa aceste documentare (chiar daca la o analiza atenta pot dovedi o oarecare atitudine partinitoare, indreptatita insa din punctul meu de vedere; iar in cel priveste pe Assange, exista ceva in trecutul lui de hacker rebel si personalitatea dubioasa care ma face sa am inca rezerve).
Ei bine, si toata aceasta cruciada a mea pentru cunoastere – istorica mai ales, din care am uitat sa mentionez inca un documentar: Guns, germs and steel (stiam de carte, dar e prea groasa si apoi ma asteapta altele sa le termin pana sa o cumpar si pe asta) – s-a intamplat chiar pe fondul tumultului declansat in lumea araba. O noua intelegere a lumii mi s-a conturat (din ce in ce mai anti-americana si anti-israeliana) si o noua viziune politica totodata (din in ce mai de stanga se pare), asa ca am ajuns in ultima vreme sa fiu din ce in ce mai interesat de stiri de pe mapamond si astept cu curiozitate sa vad cum se va finaliza furtuna din Orientul Mijlociu (sper ca nu se va declansa nici un conflict armat de amploare si sunt optimist in acest sens). Totodata merita tinut un ochi si pe China (sau India) – cine stie, asa cum am invatat noi engleza, copiii nostri vor trebui poate sa invete chineza...
Si de ce tot acest interes in politica? Totul din cauza Romaniei mi se pare. Si mai ales dupa ce mi-am acuzat parintii ca ei sunt de vina pentru starea jalnica in care se afla tara, desi tot ei trag ponoasele acum si poate mai degraba n-au avut niciodata vreun cuvant de zis. Si cred din ce in ce mai mult ca democratia in care traim nu este decat o sarada, din ce in ce mai multi oameni din diverse tari europene spunandu-mi ca nu au nici cea mai mica incredere in clasa politica (corupta) si ca sistemul de vot este aproape inutil. Dar despre asta si un alt subiect care mi-a incitat interesul – The Zeigeist Movement (si noul lor documentar Moving Forward), dupa ce ma voi fi informat mai mult si voi fi poate, sper eu, mai obiectiv.
Si colac peste pupaza mai apare si dimensiunea religioasa (sau mai degraba non-religioasa in cazul meu) care s-a reactivat in constiinta mea odata cu prezentarea lui Daniel Dennett la care am asistat in Dublin – Taking the place of religion. Trebuie sa recunosc ca a fost o bucurie pt mine sa am ocazia sa-l vad live pe Dennett, desi prezentarea in sine m-a dezamagit putin – culte ale viitorului fara credinta, dar pastrand partea rituala, preoti care si-au pierdut credinta, gospel secular si TED ca inlocuitor pentru religie nu au fost atat de interesante precum sesiunea de Q&A ce-a urmat starnita mai ales de cativa fundamentalisti catolici si alti cativa atei convinsi. A fost interesant de urmarit si din nou sunt curios sa vad cum evolueaza lucrurile, si asa cum a accentuat si Dennett, e interesant de vazut ce se va petrece in lumea islamica, apele fiind relativ asezate in lumea vestica/crestina.
Am sa ma opresc aici din elucubratiile mele pe teme politice, religioase si nu numai ca sa ma intorc la viata mea personala si sa va anunt ca am incheiat de curand pozitia pe care am avut-o de programator la Havok dupa mai putin de 2 ani. Poate pare o decizie nu foarte strategica, dar am avut motivele mele iar acum lucrez intr-un startup care se ocupa tot de jocuri, dar si de alt domeniu care ma preocupa pe mine in ultima vreme, sa-i spunem mental wellness. Daca lucrurile merg bine sper sa revin cu detalii in viitor si, de ce nu, cu o poveste de succes. Aceasta noua aventura am inceput-o de ieri imediat dupa ce m-am intors dintr-o scurta vacanta la Londra, despre care nu va mai povestesc pentru ca am scris deja prea mult si nici nu prea e nimic de spus, cel mai bine va uitati la poze.
Se afișează postările cu eticheta jurnal. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta jurnal. Afișați toate postările
miercuri, 9 februarie 2011
marți, 4 ianuarie 2011
Nervi
Sunt foarte nervos de la o vreme si imi vars nervii pe oamenii din jurul meu, deseori pe nemeritate. Sunt constient ca aceasta stare de nervozitate e un efect lateral al celorlalte probleme pe care le am la nivel psihic, insa nu pot insa sa cred ca sunt total neindreptatit in reactiile mele. Pe scurt, ceea mi se petrece acum este o puternica defulare a tuturor anilor in care am stat tacut si am ascultat pe altii pe care i-am considerat mai destepti ca ulterior sa ma deceptioneze. De prea multe ori nu am spus nimic din simpla pasivitate, de multe ori nu mi-am exprimat punctul de vedere din frica, din senzatia de slabiciune, de pozitie inferioara, dintr-o educatie pe care am primit-o si indoctrinare totodata, de prea multe ori i-am lasat pe altii mai prosti decat mine sa ia initiativa si sa conduca mersul lucrurilor.
Ceea ce ma deranjeaza este ca am realizat aceste lucruri foarte tarziu, acum cand am ajuns sa-mi fie foarte greu sa-mi stapanesc pornirile organice si sa-mi canalizez energiile emotionale. Si asta e rau pentru ca de cele mai multe ori oamenii judeca dupa aparente, mai mult, dupa primele aparenete, si pot fi inteles gresit, hulit si dat la o parte. Poate si mai rau ma deranjeaza ca nu mai stiu prea bine ce e real, in cine sa ma incred si cum sa-mi gasesc un punct fix in viata. Un lucru e cert, sunt convins sa refuz ineptiile, absurditatile si judecatile unor oameni care nu au o oarecare logica, metoda stiintifica in modul in care gandesc. Problema este ca asta ma obliga sa-mi filtrez prietenii si apropiati intr-un mod radical si sa le reduc numarul daca ar fi sa-mi urmez aceste principii pana la capat. Nu pot insa fii un bufon pentru totdeauna si accepta parerile altora fara lupta, ci doar cu o ocazionala gluma si un dat din cap lipsit de speranta. Cinismul pe care mi l-am dezvoltat in fata acestei neputinte s-a intors acuma impotriva mea si m-a lasat lipsit de vointa, lipsit de incredere in viitor si schimbare.
Simt ca singurul mod in care pot schimba ceva este sa vociferez si sa-mi pierd cumpatul pana cand oamenii din jur vor fi gata sa ma asculte si sa ma trateze cu respect. Fiecare om are dreptul de expresie libera si masura in care si-l foloseste nu ar trebui sa depinda de cat de extrovert este sau cat de priceput este in arta relatiilor sociale si a retoricii. O libertate conditionata de mestesug politic sau maiestrie diplomatica nu mai este o libertate. Bagajul genetic al unei persoane si inclinatia sa spre anxietate, depresie, obsesie, manie sau mai stiu ce dereglare mentala mai mult sau mai putin inchipuita de asa zisi specialisti n-ar trebui sa influenteze cu nimic drepturile pe care le are in societate. Daca o persoana (ca si mine dealtfel) a inghitit in sec pana acum si a adoptat de buna voie atitudinea de sclav si apoi se trezeste la realitate, nu ar trebui ca ceilalti sa-l loveasca si sa-l impinga inapoi in conditia ingrata. Singurii care merita sa ramana sclavi sunt cei care nu vor sa-si deschida mintea. Sunt mandru de ceea ce sunt si de modul in care gandesc si am incetat sa mai cred ca exista cineva pe lumea asta care sa ma convinga ca gresesc, mai ales daca argumentatia lui nu se bazeaza pe obiectivitate si notiunea inca neabandonata a adevarului.
Citeam un articol in care un tanar roman cu doctorat la activ a decis sa se intoarca in tara si a enumerat toate motivele pentru care a facut-o. Ceea ce mi-a placut cel mai multe a fost sublinierea faptului ca exista in Romania o isterie in masa creata de media, pe care cei care nu au mintea deschisa sau nu au plecat pentru o vreme din tara refuza sa o accepte ca adevarata. Al doilea lucru care m-a deranjat a fost raspunsul tipic romanesc la modul mistocar, pe care adesea si eu il folosesc, iar scopul sau este unul singur: acela de a omori din fasa orice incercare a interlocutorului de a vorbi serios. Aceleasi gen de discutii se rederuleaza de prea multe ori in baruri si cafenele la o bere cu vechi prieteni, colegi, fosti colegi, cunostinte, prieteni ai prietenilor si chiar necunoscuti. Toata lumea vorbeste nimicuri, stie ca discutia nu se refera la nimic, si utilizeaza aceleasi tehnici stilistice de a da continut unui discurs vid. Nimeni nu stie nimic, toata lumea isi da cu parerea, sfaturile prietenilor sunt inutile si doar cei care au construit suficient de multa carisma si incredere in sine pot comunica credintele personale ca adevaruri personale unei audiente anesteziate.
Cel putin asta e senzatia pe care o am eu acum, fiind in vacanta in Romania inainte de a ma intoarce la munca in Dublin. Nu mai apartin nicaieri, nu mai am incredere in nimeni. Asta mai ales pe fondul unei nesigurante mai mult sau mai putin de sorginte personala pe care am resimtit-o la locul de munca si in societatea vestica in general (cu referire bineinteles mai mult la cea irlandezo-britanico-americana). Si bineinteles mi se poate reprosa ca nesiguranta a fost acolo de la inceput si doar s-a dezvoltat si poate ca nimic mai neadevarat. Precum am spus, atunci cand dezvolti o anumita atitudine umila, pasiva, de sclav, toti cei din jurul au reflexul de a te lovi cu picioarele pe jos pe unde esti cazut. Singura cale de scapare de iesire este sa te ridici. Si eu am decis sa ma ridic si sa le spun tuturor celor care se cred mai destepti ca gresesc. Nici afaceristul anglo-saxon nu are dreptate, nici nea Gica din poiana lui Iocan care isi da cu parerea, nici politicianul roman, nici tinerii crescuti in vest, singura voce care are dreptate este vocea ratiunii si mai mult a dreptului uman. Cu totii avem dreptul de a trai o viata fericita. Insa daca unii considera justificat mijlocul de a lovi in altii pentru a atinge acest scop, atunci vin si spun ca este justificat sa luptam impotriva lor oricat de normali si conformisti ar parea, pentru a putea asigura un minim de fericire si de trai decent pentru ORICE fiinta umana de pe aceasta planeta.
Mania, nervozitatea, frica, anxietatea, agresivitatea si violenta sunt regretabile si ar trebui poate sa dispara din viata de zi cu zi. Nu trebuie insa inlocuite cu reprimare. Lupta este justificata si necesara, iar aceste porniri aproape animalice izvorate din creierul vechi sunt arme indispensabile pentru a o duce. Toate sunt emotii normale care au existat dintotdeauna in repertoriul uman, iar eu sunt decis sa le asmut impotriva prostiei si a oamenilor prosti si sa le controlez si sa fiu plin de compasiune fata de toti cei care ma respecta, care incearca la fel ca si mine sa fie mai buni si care nu merita cu adevarat nefericire, asa cum nici eu si nimeni nu o merita.
Ceea ce ma deranjeaza este ca am realizat aceste lucruri foarte tarziu, acum cand am ajuns sa-mi fie foarte greu sa-mi stapanesc pornirile organice si sa-mi canalizez energiile emotionale. Si asta e rau pentru ca de cele mai multe ori oamenii judeca dupa aparente, mai mult, dupa primele aparenete, si pot fi inteles gresit, hulit si dat la o parte. Poate si mai rau ma deranjeaza ca nu mai stiu prea bine ce e real, in cine sa ma incred si cum sa-mi gasesc un punct fix in viata. Un lucru e cert, sunt convins sa refuz ineptiile, absurditatile si judecatile unor oameni care nu au o oarecare logica, metoda stiintifica in modul in care gandesc. Problema este ca asta ma obliga sa-mi filtrez prietenii si apropiati intr-un mod radical si sa le reduc numarul daca ar fi sa-mi urmez aceste principii pana la capat. Nu pot insa fii un bufon pentru totdeauna si accepta parerile altora fara lupta, ci doar cu o ocazionala gluma si un dat din cap lipsit de speranta. Cinismul pe care mi l-am dezvoltat in fata acestei neputinte s-a intors acuma impotriva mea si m-a lasat lipsit de vointa, lipsit de incredere in viitor si schimbare.
Simt ca singurul mod in care pot schimba ceva este sa vociferez si sa-mi pierd cumpatul pana cand oamenii din jur vor fi gata sa ma asculte si sa ma trateze cu respect. Fiecare om are dreptul de expresie libera si masura in care si-l foloseste nu ar trebui sa depinda de cat de extrovert este sau cat de priceput este in arta relatiilor sociale si a retoricii. O libertate conditionata de mestesug politic sau maiestrie diplomatica nu mai este o libertate. Bagajul genetic al unei persoane si inclinatia sa spre anxietate, depresie, obsesie, manie sau mai stiu ce dereglare mentala mai mult sau mai putin inchipuita de asa zisi specialisti n-ar trebui sa influenteze cu nimic drepturile pe care le are in societate. Daca o persoana (ca si mine dealtfel) a inghitit in sec pana acum si a adoptat de buna voie atitudinea de sclav si apoi se trezeste la realitate, nu ar trebui ca ceilalti sa-l loveasca si sa-l impinga inapoi in conditia ingrata. Singurii care merita sa ramana sclavi sunt cei care nu vor sa-si deschida mintea. Sunt mandru de ceea ce sunt si de modul in care gandesc si am incetat sa mai cred ca exista cineva pe lumea asta care sa ma convinga ca gresesc, mai ales daca argumentatia lui nu se bazeaza pe obiectivitate si notiunea inca neabandonata a adevarului.
Citeam un articol in care un tanar roman cu doctorat la activ a decis sa se intoarca in tara si a enumerat toate motivele pentru care a facut-o. Ceea ce mi-a placut cel mai multe a fost sublinierea faptului ca exista in Romania o isterie in masa creata de media, pe care cei care nu au mintea deschisa sau nu au plecat pentru o vreme din tara refuza sa o accepte ca adevarata. Al doilea lucru care m-a deranjat a fost raspunsul tipic romanesc la modul mistocar, pe care adesea si eu il folosesc, iar scopul sau este unul singur: acela de a omori din fasa orice incercare a interlocutorului de a vorbi serios. Aceleasi gen de discutii se rederuleaza de prea multe ori in baruri si cafenele la o bere cu vechi prieteni, colegi, fosti colegi, cunostinte, prieteni ai prietenilor si chiar necunoscuti. Toata lumea vorbeste nimicuri, stie ca discutia nu se refera la nimic, si utilizeaza aceleasi tehnici stilistice de a da continut unui discurs vid. Nimeni nu stie nimic, toata lumea isi da cu parerea, sfaturile prietenilor sunt inutile si doar cei care au construit suficient de multa carisma si incredere in sine pot comunica credintele personale ca adevaruri personale unei audiente anesteziate.
Cel putin asta e senzatia pe care o am eu acum, fiind in vacanta in Romania inainte de a ma intoarce la munca in Dublin. Nu mai apartin nicaieri, nu mai am incredere in nimeni. Asta mai ales pe fondul unei nesigurante mai mult sau mai putin de sorginte personala pe care am resimtit-o la locul de munca si in societatea vestica in general (cu referire bineinteles mai mult la cea irlandezo-britanico-americana). Si bineinteles mi se poate reprosa ca nesiguranta a fost acolo de la inceput si doar s-a dezvoltat si poate ca nimic mai neadevarat. Precum am spus, atunci cand dezvolti o anumita atitudine umila, pasiva, de sclav, toti cei din jurul au reflexul de a te lovi cu picioarele pe jos pe unde esti cazut. Singura cale de scapare de iesire este sa te ridici. Si eu am decis sa ma ridic si sa le spun tuturor celor care se cred mai destepti ca gresesc. Nici afaceristul anglo-saxon nu are dreptate, nici nea Gica din poiana lui Iocan care isi da cu parerea, nici politicianul roman, nici tinerii crescuti in vest, singura voce care are dreptate este vocea ratiunii si mai mult a dreptului uman. Cu totii avem dreptul de a trai o viata fericita. Insa daca unii considera justificat mijlocul de a lovi in altii pentru a atinge acest scop, atunci vin si spun ca este justificat sa luptam impotriva lor oricat de normali si conformisti ar parea, pentru a putea asigura un minim de fericire si de trai decent pentru ORICE fiinta umana de pe aceasta planeta.
Mania, nervozitatea, frica, anxietatea, agresivitatea si violenta sunt regretabile si ar trebui poate sa dispara din viata de zi cu zi. Nu trebuie insa inlocuite cu reprimare. Lupta este justificata si necesara, iar aceste porniri aproape animalice izvorate din creierul vechi sunt arme indispensabile pentru a o duce. Toate sunt emotii normale care au existat dintotdeauna in repertoriul uman, iar eu sunt decis sa le asmut impotriva prostiei si a oamenilor prosti si sa le controlez si sa fiu plin de compasiune fata de toti cei care ma respecta, care incearca la fel ca si mine sa fie mai buni si care nu merita cu adevarat nefericire, asa cum nici eu si nimeni nu o merita.
miercuri, 2 iunie 2010
Oglinda retrovizoare. Carusel luminat in noapte
Sunet. Culoare. Pielea care ti se intinde. Muschii fetei care se ridica, fruntea care face riduri. O melodie veche, un vers familiar si nemaiauzit de mult. Amintiri starnite, senzatii pe care nu poti sa pui degetul, se ridica ca praful rascolit de vant, iti aluneca din maini ca un peste zvarcolind, nu stii, nu intelegi, nu poti sa vezi de unde vin, nu poti sa spui cat timp vor sta, nu prevezi unde vor merge, nu stii nici tu unde vei ajunge.
Soarele te bate incet pe fata, inchizi ochii, strangi pleoapele pana cand vezi pete galbene si te bucuri ca traiesti. Strangi fiecare farama de seva, fiecare dram de fericire care iti curge prin vene si le treci repede prin inventarul memoriei, ca sa-ti aduci aminte in alte clipe cand e intuneric si frig. Cum poti sa traiesti ca un caine? Pot atata vreme cat pot sta sub soare sa ma incalzeasca, sa-mi dea viata.
Tristetea e ca un drog. Nimic nu se compara cu privirea pierduta in zare dupa o noapte nedormita, scrutand in departare sensuri, intelesuri, incapabil sa mai scoti o vorba, incapabil sa mai articulezi, sa rationezi, sa explici, mic si umil in necunoasterea ta, si in acelasi timp frustrat, revoltat, furios pe destinul nedrept, pe tot ce n-ai putut sa fii, pe amintirile amare, pe cele pe care le tii la inima, pe cele de care nu poti sa scapi, pe toate mastile pe care le-ai purtat, pe toti oamenii care ai fi putut sa fii, pe toate iubirile pe care ai fi putut sa le ai. Imi amintesc de oameni si locuri dupa cantecele pe care le aud. Unele ma duc pe malul marii, altele pe o strada in noapte, un trup gol de femeie sau o camera cu mine si gandurile mele ridicandu-se spre tavan si pierzandu-se asa cum se pierd toate sufletele de la inceputul timpului. Tristetea e un drog. Tristetea e atunci cand nu te minti. Tristetea e felul in care unii oameni vad lumea, ca printr-un ciob de sticla ars cu lumanarea.
Toate cuvintele se pierd in urechi ce nu asculta sau in minti ce uita. Imi impart eul in jumate: o jumatate care crede ca ca senzatiile pe care le am sunt cel mai important lucru in viata si trebuie ajutate sa se materializeze in afara, si cealalta jumatate care continua sa faca acelasi lucruri zi de zi si lasa toate vorbele rostite in interior sa treaca nebagate in seama, sa se rostogoleasca in neant, pentru ca oricum se vor intoarce la fel si la fel fara sa aduca nimic de insemnatate, nimic nou, doar emotii mascate in ganduri si fantezii. O parte viseaza, pe cand cealalta incearca sa traiasca. Una ma decima incet, muschi cu muschi, fibra cu fibra, carne, os, vointa, pe cand cealalta stie ce e miscarea, ce e vivacitatea, ce e placerea, ce e satisfactia, ce e esenta inoculata in mostenirea noastra ancestrala. Incerc sa-mi decorez viata asa cum incondeiezi un ou de Paste, doar de dragul principiului estetic - in final oul tot se va sparge.
Si daca imi schimb viziunea? Daca invat sa ma bucur de soare, de oameni, de norii de pe cer, daca imi cunosc trupul, daca ma accept asa cum sunt, atunci ce? Ar trebui dintr-o data sa gandesc altfel? Ar trebui sa-mi arunc toate gandurile dinainte si sa spun ca mi-am lepadat pielea, acum sunt un om nou? Daca ar fi sa consider toate confesiunile mele de acum si din trecut ca fiind neadevar, care e atunci adevarul? Alchimia perfecta a serotoninei si dopaminei? Fertilitatea soldurilor, genele mai bune ale urmasilor, cartile scrise de unii, cantecele compuse de altii. Ar trebui sa spun: tristetea asta ce ma urmeaza a fost un blestem, acum sunt pur, acum inteleg viata. Dar cine intelege ce pana la urma? Atat timp cat suntem sclavii lucrurilor care ne impresoara. Noi nu suntem liberi, iar libertatea e mizerie, noi nu o vrem, nu ne-o dorim, nu vrem sa intelegem nimic, nu vream sa fim destepti, vream doar sa fugim, sa alergam cat mai iute, sa ocolim toate obstacolele, sa nu ne uitam in spate, sa lasam in graba cateva resturi in urma, sa nu ne dam seama unde suntem in vuietul vantului pe care-l strapungem, sa alegem locurile cu ceata mai deasa, sa ajungem cat mai degraba in alta parte, in alt loc, oricare, oriunde, numai nu aici.
Soarele te bate incet pe fata, inchizi ochii, strangi pleoapele pana cand vezi pete galbene si te bucuri ca traiesti. Strangi fiecare farama de seva, fiecare dram de fericire care iti curge prin vene si le treci repede prin inventarul memoriei, ca sa-ti aduci aminte in alte clipe cand e intuneric si frig. Cum poti sa traiesti ca un caine? Pot atata vreme cat pot sta sub soare sa ma incalzeasca, sa-mi dea viata.
Tristetea e ca un drog. Nimic nu se compara cu privirea pierduta in zare dupa o noapte nedormita, scrutand in departare sensuri, intelesuri, incapabil sa mai scoti o vorba, incapabil sa mai articulezi, sa rationezi, sa explici, mic si umil in necunoasterea ta, si in acelasi timp frustrat, revoltat, furios pe destinul nedrept, pe tot ce n-ai putut sa fii, pe amintirile amare, pe cele pe care le tii la inima, pe cele de care nu poti sa scapi, pe toate mastile pe care le-ai purtat, pe toti oamenii care ai fi putut sa fii, pe toate iubirile pe care ai fi putut sa le ai. Imi amintesc de oameni si locuri dupa cantecele pe care le aud. Unele ma duc pe malul marii, altele pe o strada in noapte, un trup gol de femeie sau o camera cu mine si gandurile mele ridicandu-se spre tavan si pierzandu-se asa cum se pierd toate sufletele de la inceputul timpului. Tristetea e un drog. Tristetea e atunci cand nu te minti. Tristetea e felul in care unii oameni vad lumea, ca printr-un ciob de sticla ars cu lumanarea.
Toate cuvintele se pierd in urechi ce nu asculta sau in minti ce uita. Imi impart eul in jumate: o jumatate care crede ca ca senzatiile pe care le am sunt cel mai important lucru in viata si trebuie ajutate sa se materializeze in afara, si cealalta jumatate care continua sa faca acelasi lucruri zi de zi si lasa toate vorbele rostite in interior sa treaca nebagate in seama, sa se rostogoleasca in neant, pentru ca oricum se vor intoarce la fel si la fel fara sa aduca nimic de insemnatate, nimic nou, doar emotii mascate in ganduri si fantezii. O parte viseaza, pe cand cealalta incearca sa traiasca. Una ma decima incet, muschi cu muschi, fibra cu fibra, carne, os, vointa, pe cand cealalta stie ce e miscarea, ce e vivacitatea, ce e placerea, ce e satisfactia, ce e esenta inoculata in mostenirea noastra ancestrala. Incerc sa-mi decorez viata asa cum incondeiezi un ou de Paste, doar de dragul principiului estetic - in final oul tot se va sparge.
Si daca imi schimb viziunea? Daca invat sa ma bucur de soare, de oameni, de norii de pe cer, daca imi cunosc trupul, daca ma accept asa cum sunt, atunci ce? Ar trebui dintr-o data sa gandesc altfel? Ar trebui sa-mi arunc toate gandurile dinainte si sa spun ca mi-am lepadat pielea, acum sunt un om nou? Daca ar fi sa consider toate confesiunile mele de acum si din trecut ca fiind neadevar, care e atunci adevarul? Alchimia perfecta a serotoninei si dopaminei? Fertilitatea soldurilor, genele mai bune ale urmasilor, cartile scrise de unii, cantecele compuse de altii. Ar trebui sa spun: tristetea asta ce ma urmeaza a fost un blestem, acum sunt pur, acum inteleg viata. Dar cine intelege ce pana la urma? Atat timp cat suntem sclavii lucrurilor care ne impresoara. Noi nu suntem liberi, iar libertatea e mizerie, noi nu o vrem, nu ne-o dorim, nu vrem sa intelegem nimic, nu vream sa fim destepti, vream doar sa fugim, sa alergam cat mai iute, sa ocolim toate obstacolele, sa nu ne uitam in spate, sa lasam in graba cateva resturi in urma, sa nu ne dam seama unde suntem in vuietul vantului pe care-l strapungem, sa alegem locurile cu ceata mai deasa, sa ajungem cat mai degraba in alta parte, in alt loc, oricare, oriunde, numai nu aici.
joi, 11 martie 2010
Be sure to wear some flowers in your hair
Americanii, ca si irlandezii si intregul amalgam de descendenti ai influentei britanice, par un popor foarte ciudat. Bineinteles, am vazut si eu ca toata lumea filmelor lor, influenta pe care au adus-o in economie, felul in care au revolutionat tehnologia si stilul de viata al aproape intregului glob. Ei detin suprematia, ei dicteaza cum ar trebuie sa ne comportam, cum sa ne adaptam tacticile, reactiile, vietile. Dar este abordarea lor cea mai buna sau nu sunt doar o un produs secundar al istoriei, al unor evenimente si ale unor atitudini in fata timpului care s-au dovedit de succes acum ceva timp, dar nu mai sunt valabile acum in acest prezent, creat prin insasi antrepriza lor.
Dupa aproape un an in Dublin si 2 zile in San Francisco, un dezgust mi se aduna in stomac fata de aceasta intreaga semitie de oameni de succes. O cultura a simplitatii construita pe bazele unei lupte eterne pentru suprematie pe toate planurile. Fiecare individ trebuie sa dovedeasca ca este mai bun, mai puternic, mai tenace, mai viclean pentru a putea duce o viata de tihna si trebuie sa afiseze mereu dovezile victoriilor sale. Intr-adevar o jungla, un mediu salbatic, in care pare sa nu fie loc pentru cei slabi - imaginea sociala pare sa fie intr-adevar tot ce ai mai de pret.
Stand in sala de conferinte ieri si ascultand derulate planuri de afaceri si declaratii de presa, mi-am dat seama ca eram intr-o lume careia nu apartineam. Drama este in aceea ca nu exista loc in afara ei. Ar putea parea ca te-ai putea retrage asemenea unui ermit intr-o pestera a propriilor tale valori morale, dar lumea nu functioneaza asa. Trebuie sa te supui vointei majoritatii, ergo a celor puternici. Vietile noastre sunt in adevar conduse de bani si vointe meschine, minciuni si manipulare. Totul pornind dintr-un instinct al competitiei dus la extrem, instinct fundamentat pe cateva secole bune de scrieri filozofice, politice si economice originar de cele mai multe ori din radacini anglo-saxone. Aceeasi ideologie care a permis existenta coloniilor, este cea care conduce lumea in ziua de azi.
David Cameron, conservatorul britanic, promite sa puna puterea in mainile oamenilor prin intermediul tehnologiei web. Initiativa pare intr-adevar progresista, dar fundalul pe care se desfasoara este unul cu totul si cu totul discrepant. Exista un singur cuvant care anima spiritele majoritatii oamenilor de succes si acela este "banii". Orice ai incerca sa faci in ziua de azi se loveste de aceasta bariera, totul devine un calcul, o analiza cost-beneficiu, si nu o spun neaparat ca un lucru rau, dar situatia este scapata de sub control. Toate instrumentele financiare si de afaceri ajung in cele din urma in mainile unor oameni mai degraba mesteri, decat docti. Interesele lor plate si marginirea in abordarea problemelor (tocmai ceea ce le confera atributul de specialisti) ii fac sa piarda din vedere aspecte importante ale existentei. Americanii au uitat ce este fericirea sau au gresit crezand ca este altceva.
Omul este o fiinta ciudata. Ravneste intotdeauna la mai mult, iar cand obtine ceea ce vrea, ori se adapteaza foarte repede pana atinge plictisul ori acel lucru obtinut se intoarce impotriva lui ca un bumerang. Nu spun ca austeritatea sau chiar saracia ar fi motoarele cele mai bune pentru a forma caractere puternice si exemplare de succes (desi uneori asa pare), ci mai degraba ca ar trebui sa inlocuim acest modus vivendi izvorat prin reductie la cea mai bazala forma de lacomie, cu unul al moderatiei si al echilibrului intre instinctele primare pe care nu le cunoastem si nu le putem stapani indeajuns si ratiune (nu de cea mai pura forma, ci mai degraba o metoda stiintifca de rejectie a neadevarurilor si nedreptatilor).
Dupa aproape un an in Dublin si 2 zile in San Francisco, un dezgust mi se aduna in stomac fata de aceasta intreaga semitie de oameni de succes. O cultura a simplitatii construita pe bazele unei lupte eterne pentru suprematie pe toate planurile. Fiecare individ trebuie sa dovedeasca ca este mai bun, mai puternic, mai tenace, mai viclean pentru a putea duce o viata de tihna si trebuie sa afiseze mereu dovezile victoriilor sale. Intr-adevar o jungla, un mediu salbatic, in care pare sa nu fie loc pentru cei slabi - imaginea sociala pare sa fie intr-adevar tot ce ai mai de pret.
Stand in sala de conferinte ieri si ascultand derulate planuri de afaceri si declaratii de presa, mi-am dat seama ca eram intr-o lume careia nu apartineam. Drama este in aceea ca nu exista loc in afara ei. Ar putea parea ca te-ai putea retrage asemenea unui ermit intr-o pestera a propriilor tale valori morale, dar lumea nu functioneaza asa. Trebuie sa te supui vointei majoritatii, ergo a celor puternici. Vietile noastre sunt in adevar conduse de bani si vointe meschine, minciuni si manipulare. Totul pornind dintr-un instinct al competitiei dus la extrem, instinct fundamentat pe cateva secole bune de scrieri filozofice, politice si economice originar de cele mai multe ori din radacini anglo-saxone. Aceeasi ideologie care a permis existenta coloniilor, este cea care conduce lumea in ziua de azi.
David Cameron, conservatorul britanic, promite sa puna puterea in mainile oamenilor prin intermediul tehnologiei web. Initiativa pare intr-adevar progresista, dar fundalul pe care se desfasoara este unul cu totul si cu totul discrepant. Exista un singur cuvant care anima spiritele majoritatii oamenilor de succes si acela este "banii". Orice ai incerca sa faci in ziua de azi se loveste de aceasta bariera, totul devine un calcul, o analiza cost-beneficiu, si nu o spun neaparat ca un lucru rau, dar situatia este scapata de sub control. Toate instrumentele financiare si de afaceri ajung in cele din urma in mainile unor oameni mai degraba mesteri, decat docti. Interesele lor plate si marginirea in abordarea problemelor (tocmai ceea ce le confera atributul de specialisti) ii fac sa piarda din vedere aspecte importante ale existentei. Americanii au uitat ce este fericirea sau au gresit crezand ca este altceva.
Omul este o fiinta ciudata. Ravneste intotdeauna la mai mult, iar cand obtine ceea ce vrea, ori se adapteaza foarte repede pana atinge plictisul ori acel lucru obtinut se intoarce impotriva lui ca un bumerang. Nu spun ca austeritatea sau chiar saracia ar fi motoarele cele mai bune pentru a forma caractere puternice si exemplare de succes (desi uneori asa pare), ci mai degraba ca ar trebui sa inlocuim acest modus vivendi izvorat prin reductie la cea mai bazala forma de lacomie, cu unul al moderatiei si al echilibrului intre instinctele primare pe care nu le cunoastem si nu le putem stapani indeajuns si ratiune (nu de cea mai pura forma, ci mai degraba o metoda stiintifca de rejectie a neadevarurilor si nedreptatilor).
sâmbătă, 27 februarie 2010
Goodbye cruel world
E o lume crudă!
Daniel Răduță se pare că e pe drumul cel bun. Eu aici în Dublin nu am simțit, dar se pare ca a fost o campanie media destul de puternică pentru el. Bineînțeles că te pune un pic pe gânduri - de ce doar pentru el când sunt atâția alții în aceeași situație? Și nu putem sa zicem nici că era la fel de amărât ca alții după standardele românești. Dar boala nu face distincție între clasa socială în care te afli sau salariu și banii din bancă. Până la urmă cred că toată povestea se va termina cu bine. Daniel se va face bine și el împreună cu soția lui vor lupta împotiva acestui gen de nedreptate și sper ca toată aceasta campanie să-i ajute și pe multi alții. Toată lumea vorbește în ultimii anii despre revoluția web și cum oamenii au din ce în ce mai multă putere prin intermediul acestei rețele globale de comunicare facilă. Ei bine, ăsta e un exemplu al acestei puteri. Când toată lumea te ignoră, trebuie să zbieri ca să te faci auzit. Și uneori e un țipăt de disperare. Chiar dacă unii au fost deranjați de cazul Răduță (am avut surpriza neplăcută ca un prieten să-l trateze cu dispreț și chiar să încerce să-l combată), cred că a fost un succes, o bătălie câștigată pe drumul spre vremuri mai bune.
Trebuie să recunosc că sunt și ipocrit. Poate nu mi-ar fi păsat nici mie acum câțiva ani, sau dacă n-aș fi trecut prin niște experiențe personale marcante sau dacă n-aș fi avut parte să aud despre lucruri rele ca asta întâmplate unor oameni apropiați sau în locul cărora aș putea fi oricând. Și apoi oricum nu se poate să-ți pese de toată lumea (asta e treaba altora, care nu și-o fac cum trebuie). Dar trebuie să ne pese măcar de câțiva măcar, că altfel am fi niște monștri, nu oameni.
Recent am auzit că o fostă colegă de grupă din facultate a murit în urma unui accident rutier. Marius, cu care am lucrat la ultimul joc la EA, a fost diagnosticat cu diabet (inadmisibil de târziu) chiar cu ceva vreme înainte să plec din țară. Acum e aproape orb și asta e numai una dintre complicațiile pe care le are. Alina îmi spunea săptămâna asta că are și ea un prieten tot cu leucemie și o colegă cu cancer la cap. Toți oameni tineri. Nici nu știi când viața se poate răsuci brusc și te lovește direct în față, găsindu-te total dezarmat. Și apoi mai sunt și eu care, ce să mă mai ascund după deget, mă lupt de atâția ani cu depresia și anxietatea și toată gama aferentă.
Poți să ai toți banii din lume, că nu te pot aduce înapoi din groapă sau nu te pot insănătoși atunci când medicina nu mai are soluții. Însă celor sănătoși, frumoși, puternici, avuți nu le pasă - pentru că așa funcționează lumea în care trăim. O lume crudă în care cei slabi pierd și sunt dați la o parte și ignorați. Bineînțeles asta e ceva perfect natural pentru biologie sau economie, capitalism, liberalism etc. Dar nu e drept pentru individ. Și de aceea va fi întotdeauna această ruptură între oamenii care suferă și cei care sunt norocoși. Asta dacă nu facem ceva să îndreptăm lucrurile. Pentru asta urăsc lumea în care trăiesc, detest sistemul, vreau să mă răzvrătesc. Îmi țin cumpătul doar pentru că știu că o revoluție nu aduce numai lucruri bune și e greu să planuiești o schimbare dacă nu studiezi bine toate detaliile. Dar nu vreau să aud că sunt pesimist sau gândesc negativ despre cele din jurul meu - sunt realist! De data asta eu am dreptate. Lumea e cu susul in jos și toți se complac. Rușine să ne fie!
Daniel Răduță se pare că e pe drumul cel bun. Eu aici în Dublin nu am simțit, dar se pare ca a fost o campanie media destul de puternică pentru el. Bineînțeles că te pune un pic pe gânduri - de ce doar pentru el când sunt atâția alții în aceeași situație? Și nu putem sa zicem nici că era la fel de amărât ca alții după standardele românești. Dar boala nu face distincție între clasa socială în care te afli sau salariu și banii din bancă. Până la urmă cred că toată povestea se va termina cu bine. Daniel se va face bine și el împreună cu soția lui vor lupta împotiva acestui gen de nedreptate și sper ca toată aceasta campanie să-i ajute și pe multi alții. Toată lumea vorbește în ultimii anii despre revoluția web și cum oamenii au din ce în ce mai multă putere prin intermediul acestei rețele globale de comunicare facilă. Ei bine, ăsta e un exemplu al acestei puteri. Când toată lumea te ignoră, trebuie să zbieri ca să te faci auzit. Și uneori e un țipăt de disperare. Chiar dacă unii au fost deranjați de cazul Răduță (am avut surpriza neplăcută ca un prieten să-l trateze cu dispreț și chiar să încerce să-l combată), cred că a fost un succes, o bătălie câștigată pe drumul spre vremuri mai bune.
Trebuie să recunosc că sunt și ipocrit. Poate nu mi-ar fi păsat nici mie acum câțiva ani, sau dacă n-aș fi trecut prin niște experiențe personale marcante sau dacă n-aș fi avut parte să aud despre lucruri rele ca asta întâmplate unor oameni apropiați sau în locul cărora aș putea fi oricând. Și apoi oricum nu se poate să-ți pese de toată lumea (asta e treaba altora, care nu și-o fac cum trebuie). Dar trebuie să ne pese măcar de câțiva măcar, că altfel am fi niște monștri, nu oameni.
Recent am auzit că o fostă colegă de grupă din facultate a murit în urma unui accident rutier. Marius, cu care am lucrat la ultimul joc la EA, a fost diagnosticat cu diabet (inadmisibil de târziu) chiar cu ceva vreme înainte să plec din țară. Acum e aproape orb și asta e numai una dintre complicațiile pe care le are. Alina îmi spunea săptămâna asta că are și ea un prieten tot cu leucemie și o colegă cu cancer la cap. Toți oameni tineri. Nici nu știi când viața se poate răsuci brusc și te lovește direct în față, găsindu-te total dezarmat. Și apoi mai sunt și eu care, ce să mă mai ascund după deget, mă lupt de atâția ani cu depresia și anxietatea și toată gama aferentă.
Poți să ai toți banii din lume, că nu te pot aduce înapoi din groapă sau nu te pot insănătoși atunci când medicina nu mai are soluții. Însă celor sănătoși, frumoși, puternici, avuți nu le pasă - pentru că așa funcționează lumea în care trăim. O lume crudă în care cei slabi pierd și sunt dați la o parte și ignorați. Bineînțeles asta e ceva perfect natural pentru biologie sau economie, capitalism, liberalism etc. Dar nu e drept pentru individ. Și de aceea va fi întotdeauna această ruptură între oamenii care suferă și cei care sunt norocoși. Asta dacă nu facem ceva să îndreptăm lucrurile. Pentru asta urăsc lumea în care trăiesc, detest sistemul, vreau să mă răzvrătesc. Îmi țin cumpătul doar pentru că știu că o revoluție nu aduce numai lucruri bune și e greu să planuiești o schimbare dacă nu studiezi bine toate detaliile. Dar nu vreau să aud că sunt pesimist sau gândesc negativ despre cele din jurul meu - sunt realist! De data asta eu am dreptate. Lumea e cu susul in jos și toți se complac. Rușine să ne fie!
sâmbătă, 11 aprilie 2009
Iarna, depresii, fericire, havoc...
Ma tot gandesc de ceva vreme sa ma reapuc sa scriu pe blog. N-am stiut cum sa incep. N-am mai scris nimic de multa vreme, e greu sa scrii din nou, e greu sa te regasesti cu cuvintele, cu frazele, cu ideile insirate liniar, e greu sa-ti reasezi gandurile pe hartie, fie ea electronica.
Pe de o parte mi-a fost rusine, rusine de mine. Nu mai scriam pentru un motiv. Imi gasisem un echilibru, un statu quo, o indeletnicire sau mai multe care sa ma tina departe de nevoia de grafoterapie. Si apoi, eu eram cel care propovaduia secretul fericirii, ca apoi sa trec printr-o alta iarna de depresii si experiente noi, departe de a face din viata ceva monoton, poate mai degraba cruda, dar, de ce nu, incitanta.
Curand, peste doua saptamani poate, voi pleca la Dublin, unde voi munci, practic incepand o viata noua. Am terminat-o cu jocurile pe mobil, insa plecarea de la EA a fost destul de grea. A fost primul job de la care chiar mi-a pasat ca plec. N-aveam nimic serios impotriva lor, ma intelegeam bine mai cu toata lumea si eram apreciat. Nu era perfect, nu zic asta. Dovada ca mi-am si cautat de lucru in strainatate. N-a fost ceva foarte serios, nu credeam ca o sa reusesc sau ca o sa ma hotarasc sa plec, dar faptul ca ma vor angaja la Havok a fost total neasteptat. Sau poate n-ar fi trebuit, asa cum mi-a spus un prieten, si ca ar fi trebuit sa plec mai demult sa fac fizica pt jocuri, ce mi-am dorit de multa vreme.
Si dintr-o data, m-am uitat in urma si mi s-a parut ca mi-am irosit anii. Ca ar fi trebuit sa dau la fizica si nu la calculatoare. Ca ar fi trebuit sa fac jocuri pe PC si nu pe mobile. Ca ar fi trebuit sa plec din tara demult si nu sa pierd vremea cu Politehnica, un job in Bucuresti, cluburi si alcool. Dar poate ca asa a fost sa fie, de asta a fost nevoie ca sa ma descopar. Sau mai degraba sa ma redescopar: sunt un tocilar. Ce altceva as putea sa fiu daca gasesc placere in a sta singur si a programa sau a citi carti de popularizare a stiintei sau articole din Scientific American. Si stiti ceva: imi place la nebunie.
Nu stiu ce e fericirea. Am atatea puncte la care mai trebuie sa lucrez incat voi umple multi ani de acum incolo. Ma dezvolt ca un bipol bizar: pe masura ce imi creste speranta, optimismul, viziunea pozitiva asupra vietii, de aia imi sunt mai adanci depresiile cand cad in ele. Bat spre 26, ma simt batran, alteori ca un copil fara habar despre lume. Prieteni in jurul meu se imbolnavesc, nici eu n-am dus-o prea bine niciodata, migrenele blestemate nedandu-mi pace. Tanjesc spre o viata de tihna, in care sa ma impac cu mine insumi, cu trecerea vremii, cu tot ceea nu pot sa fac, cu viitorul care ma inspaimanta, cu fricile mele toate, cu surprizele care vor veni si pe care le vreau si nu totodata.
Poate voi gasi toate astea in Irlanda. Poate imi voi schimba viziunea asupra lumii. Poate nu voi mai fi atat de pornit si rebel. Poate voi deveni si eu ca fratele meu sau ca Vlad - la casa lui, cu nevasta, copil. Poate, cine stie. Dintr-o data atat de multe necunoscute, dar bucurandu-ma si ingrijorandu-ma in acelasi timp nu reusesc acum decat sa fiu neutru, un pic apatic. Cand o buca e pe foc si una in gheata in medie stai bine.
Ma opresc aici. Firul gandurilor a inceput sa defaca in mai multe in capul meu si stiu ca e semn ca trebuie sa-l las in pace si sa nu ma incumet sa-l secventiez. Nu m-as alege decat cu o durere de cap :).
Pe de o parte mi-a fost rusine, rusine de mine. Nu mai scriam pentru un motiv. Imi gasisem un echilibru, un statu quo, o indeletnicire sau mai multe care sa ma tina departe de nevoia de grafoterapie. Si apoi, eu eram cel care propovaduia secretul fericirii, ca apoi sa trec printr-o alta iarna de depresii si experiente noi, departe de a face din viata ceva monoton, poate mai degraba cruda, dar, de ce nu, incitanta.
Curand, peste doua saptamani poate, voi pleca la Dublin, unde voi munci, practic incepand o viata noua. Am terminat-o cu jocurile pe mobil, insa plecarea de la EA a fost destul de grea. A fost primul job de la care chiar mi-a pasat ca plec. N-aveam nimic serios impotriva lor, ma intelegeam bine mai cu toata lumea si eram apreciat. Nu era perfect, nu zic asta. Dovada ca mi-am si cautat de lucru in strainatate. N-a fost ceva foarte serios, nu credeam ca o sa reusesc sau ca o sa ma hotarasc sa plec, dar faptul ca ma vor angaja la Havok a fost total neasteptat. Sau poate n-ar fi trebuit, asa cum mi-a spus un prieten, si ca ar fi trebuit sa plec mai demult sa fac fizica pt jocuri, ce mi-am dorit de multa vreme.
Si dintr-o data, m-am uitat in urma si mi s-a parut ca mi-am irosit anii. Ca ar fi trebuit sa dau la fizica si nu la calculatoare. Ca ar fi trebuit sa fac jocuri pe PC si nu pe mobile. Ca ar fi trebuit sa plec din tara demult si nu sa pierd vremea cu Politehnica, un job in Bucuresti, cluburi si alcool. Dar poate ca asa a fost sa fie, de asta a fost nevoie ca sa ma descopar. Sau mai degraba sa ma redescopar: sunt un tocilar. Ce altceva as putea sa fiu daca gasesc placere in a sta singur si a programa sau a citi carti de popularizare a stiintei sau articole din Scientific American. Si stiti ceva: imi place la nebunie.
Nu stiu ce e fericirea. Am atatea puncte la care mai trebuie sa lucrez incat voi umple multi ani de acum incolo. Ma dezvolt ca un bipol bizar: pe masura ce imi creste speranta, optimismul, viziunea pozitiva asupra vietii, de aia imi sunt mai adanci depresiile cand cad in ele. Bat spre 26, ma simt batran, alteori ca un copil fara habar despre lume. Prieteni in jurul meu se imbolnavesc, nici eu n-am dus-o prea bine niciodata, migrenele blestemate nedandu-mi pace. Tanjesc spre o viata de tihna, in care sa ma impac cu mine insumi, cu trecerea vremii, cu tot ceea nu pot sa fac, cu viitorul care ma inspaimanta, cu fricile mele toate, cu surprizele care vor veni si pe care le vreau si nu totodata.
Poate voi gasi toate astea in Irlanda. Poate imi voi schimba viziunea asupra lumii. Poate nu voi mai fi atat de pornit si rebel. Poate voi deveni si eu ca fratele meu sau ca Vlad - la casa lui, cu nevasta, copil. Poate, cine stie. Dintr-o data atat de multe necunoscute, dar bucurandu-ma si ingrijorandu-ma in acelasi timp nu reusesc acum decat sa fiu neutru, un pic apatic. Cand o buca e pe foc si una in gheata in medie stai bine.
Ma opresc aici. Firul gandurilor a inceput sa defaca in mai multe in capul meu si stiu ca e semn ca trebuie sa-l las in pace si sa nu ma incumet sa-l secventiez. Nu m-as alege decat cu o durere de cap :).
duminică, 14 septembrie 2008
Libertate si veridicitate
Sunt liber! Sunt pe atat de liber pe cat pot fi. Desigur, as putea fi mai liber in viitor, caci pana la urma toate lucrurile sunt predestinate sa creasca sau sa scada. Singurele constante care raman sunt esentele. Iar eu posed esenta de libertate. Imi lipseste substanta liberatatii, insa esenta libertatii e aici in capul meu, un germene zburdalnic si fertil.
Sunt liber pentru ca stiu pana unde pot fi liber. Libertatea se intinde pana acolo unde nu mai poti sa fii liber si de acolo pana unde nu mai vrei sa fii liber. Primul dusman al libertatii este moartea, iar al doilea esti tu insuti.
Cum poti sa fii tu insuti daca te chinui toata viata sa aflii cine esti? Uneori ma gandesc la mizantropia mea, la dorinta mea de insingurare departe de oameni si ma intreb oare cat din mine sunt eu si nu altii? Daca as reusi sa ma dezbar de toate riturile sociale, de firele familiei, de prejudecatile gandirii, chiar de amintiri, va ramane eul meu pur sau doar un mare gol?
Nu facem decat sa culegem de ici, de colo, sa alegem ce ne place, ce ni se potriveste, alteori ceea ce suntem fortati sa adoptam sau poate chiar inselati sa credem ca se muleaza peste ceea ce suntem deja. Uneori alegem ce e frumos si bun, altii ca sa le faca in ciuda celorlati exceleaza in urat si rau. Un ochi distant ar putea sa vada ca rolurile sunt intersanjabile.
Paradoxul e ca poti sa fii tu insuti si sa te distrugi sau poti sa fii un conformist si sa nu faci fata. Amandoua sunt exemple despre cum poti transforma o viata intr-o epava. Doua exemple de tragedii: in prima te lupti cu lumea, cu ordinea, si atunci cand crezi ca ai castigat, defapt ai pierdut, pentru ca pamantul iti fuge de sub picioare odata cu tot ce-ai crezut ca era numai si numai in tine. Insa, desi nu poti reconstrui de unul singur un intreg sistem de valori, daca te predai celui in care traiesti risti sa fii inghitit de oceanul regretelor – “Viata a trecut pe langa mine.”
Oamenii sunt asa cum sunt locurile: muntenii mai aspri, cei de sud mai plini de viata si soare, in orase mai pragmatici, in Ardeal mai molcomi, in Vest mai civilizati. Defapt sunt precum oamenii din jurul lor: parinti, prieteni, profesori, sefi. Prea putini sunt cu adevarat originali, majoritatea nu face decat sa traiasca asa cum au vazut la cei din jurul lor. Un fel de genetica care selecteaza principii existentiale in loc de cromozomi. Crezi ca poti sa alegi dintr-o infinitate de posibilitati, dar defapt te scalzi intr-o baie limitata de gene socio-culturale.
E interesant ca foarte multi oameni vor sa cunoasca gloria, sa fie adulati, sa traiasca pe culmile bogatiei si ale desfraului. Toti vor sa fie liberi sa faca ce vor si ii numesc pe cei care nu-i lasa opresori. Multi recunosc ca nu e posibil sa faci chiar orice asa ca se rezuma la o libertate moderata. Asa cum e libera exprimare, de parca cuvintele ar fi inofensive, cand e vorba defapt de un exercitiu de putere. Ideile sunt uneori ca niste boli contagioase.
Ok, spun altii, poti sa fii liber, atata timp cat nu faci rau celorlalti. Asa spuneam si eu pana cand am prins prostul obicei de a lua cuvintele din propozitii si a ma intreba ce inseamna cu adevarat. De exemplu, rau inseamna ceea ce contravine unui sistem moral. Un sistem moral este un set de legi de conduita ce asigura rata maxima de supravieturie si buna functionare a unui anmit grup uman. Sistemele morale tind sa varieze atat in timp cat si in spatiu – geografic si istoric. Asemeni unui sistem cu feedback o populatie are tendinta de a-si autoregla acceptiunea asupra conceptelor morale. Ganditi-va la poligamie de exemplu: intolerabila pentru noi, normalitate pentru altii. Sau omuciderea: crima pe vreme de pace, eroism pe vreme de razboi.
Complicat lucru sa fii liber. Defapt e atat de dificil incat cei mai multi renunta. Stramba din nas la cuvantul “sclav”, dar intind gaturile care incotro ca sa le se spuna cineva ce sa faca. Viata e o responsabilitate mult prea grea, prea apasatoare. Dar nu-i poti judeca, pana la urma sunt liberi sa faca ce vor. Defapt asta-i buba, ca esti mereu liber sa alegi. Asa cum mi s-a mai zis: esti liber sa nu fii liber. Ca si cum ar fi o sentinta care iti inchide gura: ce sens are sa mai vorbesti de libertate? E ca barbierul care ii rade pe toti cei care nu se rad singuri.
Insa asa trebuie mie sa-mi demonstreze mereu femeile ca nu inteleg defapt nimic, asa cum n-am inteles nici primele paragrafe din “Insuportabila usuratate a fiintei”. Asa cum nu inteleg nici libertatea. Nu o inteleg cum o inteleg altii, asa cum nici ei nu o inteleg ca mine. Sunt mereu strivit de masivitatea deciziilor, a drumurilor pe care o apuc, a celor pe care raman. Dar eu stiu ca sunt liber, eu stiu ce inseamna... eu ma eliberez.
Sunt liber pentru ca stiu pana unde pot fi liber. Libertatea se intinde pana acolo unde nu mai poti sa fii liber si de acolo pana unde nu mai vrei sa fii liber. Primul dusman al libertatii este moartea, iar al doilea esti tu insuti.
Cum poti sa fii tu insuti daca te chinui toata viata sa aflii cine esti? Uneori ma gandesc la mizantropia mea, la dorinta mea de insingurare departe de oameni si ma intreb oare cat din mine sunt eu si nu altii? Daca as reusi sa ma dezbar de toate riturile sociale, de firele familiei, de prejudecatile gandirii, chiar de amintiri, va ramane eul meu pur sau doar un mare gol?
Nu facem decat sa culegem de ici, de colo, sa alegem ce ne place, ce ni se potriveste, alteori ceea ce suntem fortati sa adoptam sau poate chiar inselati sa credem ca se muleaza peste ceea ce suntem deja. Uneori alegem ce e frumos si bun, altii ca sa le faca in ciuda celorlati exceleaza in urat si rau. Un ochi distant ar putea sa vada ca rolurile sunt intersanjabile.
Paradoxul e ca poti sa fii tu insuti si sa te distrugi sau poti sa fii un conformist si sa nu faci fata. Amandoua sunt exemple despre cum poti transforma o viata intr-o epava. Doua exemple de tragedii: in prima te lupti cu lumea, cu ordinea, si atunci cand crezi ca ai castigat, defapt ai pierdut, pentru ca pamantul iti fuge de sub picioare odata cu tot ce-ai crezut ca era numai si numai in tine. Insa, desi nu poti reconstrui de unul singur un intreg sistem de valori, daca te predai celui in care traiesti risti sa fii inghitit de oceanul regretelor – “Viata a trecut pe langa mine.”
Oamenii sunt asa cum sunt locurile: muntenii mai aspri, cei de sud mai plini de viata si soare, in orase mai pragmatici, in Ardeal mai molcomi, in Vest mai civilizati. Defapt sunt precum oamenii din jurul lor: parinti, prieteni, profesori, sefi. Prea putini sunt cu adevarat originali, majoritatea nu face decat sa traiasca asa cum au vazut la cei din jurul lor. Un fel de genetica care selecteaza principii existentiale in loc de cromozomi. Crezi ca poti sa alegi dintr-o infinitate de posibilitati, dar defapt te scalzi intr-o baie limitata de gene socio-culturale.
E interesant ca foarte multi oameni vor sa cunoasca gloria, sa fie adulati, sa traiasca pe culmile bogatiei si ale desfraului. Toti vor sa fie liberi sa faca ce vor si ii numesc pe cei care nu-i lasa opresori. Multi recunosc ca nu e posibil sa faci chiar orice asa ca se rezuma la o libertate moderata. Asa cum e libera exprimare, de parca cuvintele ar fi inofensive, cand e vorba defapt de un exercitiu de putere. Ideile sunt uneori ca niste boli contagioase.
Ok, spun altii, poti sa fii liber, atata timp cat nu faci rau celorlalti. Asa spuneam si eu pana cand am prins prostul obicei de a lua cuvintele din propozitii si a ma intreba ce inseamna cu adevarat. De exemplu, rau inseamna ceea ce contravine unui sistem moral. Un sistem moral este un set de legi de conduita ce asigura rata maxima de supravieturie si buna functionare a unui anmit grup uman. Sistemele morale tind sa varieze atat in timp cat si in spatiu – geografic si istoric. Asemeni unui sistem cu feedback o populatie are tendinta de a-si autoregla acceptiunea asupra conceptelor morale. Ganditi-va la poligamie de exemplu: intolerabila pentru noi, normalitate pentru altii. Sau omuciderea: crima pe vreme de pace, eroism pe vreme de razboi.
Complicat lucru sa fii liber. Defapt e atat de dificil incat cei mai multi renunta. Stramba din nas la cuvantul “sclav”, dar intind gaturile care incotro ca sa le se spuna cineva ce sa faca. Viata e o responsabilitate mult prea grea, prea apasatoare. Dar nu-i poti judeca, pana la urma sunt liberi sa faca ce vor. Defapt asta-i buba, ca esti mereu liber sa alegi. Asa cum mi s-a mai zis: esti liber sa nu fii liber. Ca si cum ar fi o sentinta care iti inchide gura: ce sens are sa mai vorbesti de libertate? E ca barbierul care ii rade pe toti cei care nu se rad singuri.
Insa asa trebuie mie sa-mi demonstreze mereu femeile ca nu inteleg defapt nimic, asa cum n-am inteles nici primele paragrafe din “Insuportabila usuratate a fiintei”. Asa cum nu inteleg nici libertatea. Nu o inteleg cum o inteleg altii, asa cum nici ei nu o inteleg ca mine. Sunt mereu strivit de masivitatea deciziilor, a drumurilor pe care o apuc, a celor pe care raman. Dar eu stiu ca sunt liber, eu stiu ce inseamna... eu ma eliberez.
marți, 20 mai 2008
Funest
Oamenii care nu apreciaza viata ar merita sa moara. Si totusi moartea ne ia la intamplare, fara sa tina seama cat de devreme, cat de nepotrivit, cat de nedrept. Culmea libertatii e sa alegi tu cand vine moartea. Mai liber de atat nu se poate, pentru ca nu poti sa nu mori. Ironia e ca si libertatea asta e ciunga, caci moartea poate veni inainte sa o programezi. Asa ca ar fi bine sa te grabesti, daca vrei sa demonstrezi ceva cu adevarat. Pe de alta parte, daca o amani prea mult, s-ar putea sa te razgandesti, si apoi sa o tot reprogramezi dupa aceea, pana cand te va lua pana la urma prin surprindere. Caci orice s-ar spune, chiar daca esti prevenit din timp ca va veni, fie si la batranete cand umbra ei se profileaza tot mai mult, tot nu esti pregatit pentru clipa cand vine.
Cu cat e pofta de viata mai mare, cu atat e mai mare frica de moarte.
Asemenea personajelor lui Philip K. Dick din "Ubik" eu traiesc in semi-viata. Asemenea lui Spandrell din "Punct contrapunct" eu detest tot din jurul meu si mai ales pe mine insumi, golind totul de insemnatate. O asemenea atitudine nu poate fi altfel decat distructiva. In zadar lucreaza masina de vise sa creeze rosturi de a trai, cand ele sunt strivite de greutatea luciditatii cinice. Iar o viata fara teluri si credinte sincere, nu fabricate, nu se poate numi viata. Insa o moarte a simturilor, a dorintei, a sperantei, a emotiei nu e acelasi lucru cu o moarte adevarata. Esti un caz pierdut, dar mai poti fi inca resuscitat.
Moartea este cu atat mai trista pentru cei care traiesc si iubesc cu adevarat. Dar a juca precaut doar pentru ca prefigurez sfarsitul strica tot farmecul. Daca pui totul sub lupa rece a ratiunii esti pe jumatate mort. Ma simt asa, dar nu vreau sa mor. Ma bucur ca moartea cea adevarata ma ocoleste.
Cum zice reclama de la Johnnie Walker: "Keep walking!"
Cu cat e pofta de viata mai mare, cu atat e mai mare frica de moarte.
Asemenea personajelor lui Philip K. Dick din "Ubik" eu traiesc in semi-viata. Asemenea lui Spandrell din "Punct contrapunct" eu detest tot din jurul meu si mai ales pe mine insumi, golind totul de insemnatate. O asemenea atitudine nu poate fi altfel decat distructiva. In zadar lucreaza masina de vise sa creeze rosturi de a trai, cand ele sunt strivite de greutatea luciditatii cinice. Iar o viata fara teluri si credinte sincere, nu fabricate, nu se poate numi viata. Insa o moarte a simturilor, a dorintei, a sperantei, a emotiei nu e acelasi lucru cu o moarte adevarata. Esti un caz pierdut, dar mai poti fi inca resuscitat.
Moartea este cu atat mai trista pentru cei care traiesc si iubesc cu adevarat. Dar a juca precaut doar pentru ca prefigurez sfarsitul strica tot farmecul. Daca pui totul sub lupa rece a ratiunii esti pe jumatate mort. Ma simt asa, dar nu vreau sa mor. Ma bucur ca moartea cea adevarata ma ocoleste.
Cum zice reclama de la Johnnie Walker: "Keep walking!"
duminică, 11 mai 2008
O nota de cinism
Ieri preotul spunea in slujba de nunta ca femeia trebuie sa fie supusa barbatului precum Hristos bisericii. Probabil ca nu se referea la acea biserica pe care Iisus a incercat s-o reformeze si care l-a condamnat la moarte. Ci la aceea care s-a raspandit prin apostoli la peste 1,6 miliarde de oameni si pe care misionarii inca o propovaduie prin colturi obscure de lume. Iar in mesajul transmis exista de cele mai multe o nuanta de patriarhat si misoginism. Degeaba s-a reformat de atatea ori crestinismul (desi ortodoxismul n-a facut-o niciodata) cand multe din traditiile pastrate nu concorda cu realitatea. Insa aceste detalii sunt deseori atat de insignifiante pentru multi incat sunt in stare sa-si calce in picioare libertatile personale pentru a primi ajutorul providentei si a le fi salvate sufletele de acest Dumnezeu particular si nu de cel al musulmanilor, al buddhistilor sau al vreunor indieni.
De ce atac crestinismul? De ce nu? Cand un preot isi permite ca in sfatul ce-l da unor tineri miri sa strecoare un discurs xenofob: sa spuna ca Europa este cucerita de islam, dand exemplul copiilor turci ce se nasc in Germania si care traiesc din banii publici pe care ii platesc nemtii care nu fac copii. Ce vina au turcii daca germanii au cazut intr-o apatie occidentala care a evoluat din protestantism in "Dumnezeu e mort" al lui Nietzche. Dupa parerea mea ei oricum sunt in intr-un stadiu avansat al dilematicii existential ce transcede religia. Iar islamul, avand un inceput intarziat (vreo 6 secole), se afla cam unde se afla crestinismul inainte de Renastere. Dar asta e doar parerea mea, pe care nu incerc s-o inseminez intr-o masa de credinciosi orbi, gata sa faca orice in speranta ca vor fi ocoliti de boala si umpluti de bogatii, caci pentru bigotul roman ortodox de azi virtutea e doar o fatada.
"Cheia familiei", concluziona preotul, "este sa faceti copii si sa-i educati in cel mai curat spirit crestin" (parafrazez). Iar asta pentru a combate asaltul celorlalte culte. Ce legatura au pana la urma religia cu socialul, cu politica, cu imigrarea, cu libertatea de expresie? Se pare ca multe si intotdeauna a fost asa. Intotdeauna oamenii si-au sfintit chiar si cele mai necurate intentii pentru a-si elibera constiinta. Eliberati de povara deciziei personale, cruciatii au urmat voia lui Dumnezeu exprimata prin glasul preotului. Binele si raul se contopesc intr-o asemenea masura incat isi dovedesc altfel nesubstantialitatea intr-un plan ideal, metafizic. Sau chiar daca morala absoluta exista, ea este constant falsificata.
Daca Hitler a spus ca evreii trebuie exterminati, germanii l-au ascultat defulandu-si ura si invidia. Acum parintii crestini ne spun sa crestem si sa ne inmultime pentru a-i distruge pe mahomedani. Si crestinii asculta pentru ca stiu ca in joc se afla propria lor bunastare, propriul confort, propriul consumerism, propriul petrol, proprii bani, intreg statu quo-ul euro-atlantic. Daca initial poporul ales era doar cel iudeu, Hristos l-a extins la toti crestinii. Insa toti ceilalti trebuie ori sa moara ori sa fie alungati ca niste animale ciumate. Iata care este pacea propovaduita de crestinism - doar pentru caini, nu si pentru catei. Cand vad atata ipocrizie nu pot sa nu atac crestinismul.
De ce atac crestinismul? De ce nu? Cand un preot isi permite ca in sfatul ce-l da unor tineri miri sa strecoare un discurs xenofob: sa spuna ca Europa este cucerita de islam, dand exemplul copiilor turci ce se nasc in Germania si care traiesc din banii publici pe care ii platesc nemtii care nu fac copii. Ce vina au turcii daca germanii au cazut intr-o apatie occidentala care a evoluat din protestantism in "Dumnezeu e mort" al lui Nietzche. Dupa parerea mea ei oricum sunt in intr-un stadiu avansat al dilematicii existential ce transcede religia. Iar islamul, avand un inceput intarziat (vreo 6 secole), se afla cam unde se afla crestinismul inainte de Renastere. Dar asta e doar parerea mea, pe care nu incerc s-o inseminez intr-o masa de credinciosi orbi, gata sa faca orice in speranta ca vor fi ocoliti de boala si umpluti de bogatii, caci pentru bigotul roman ortodox de azi virtutea e doar o fatada.
"Cheia familiei", concluziona preotul, "este sa faceti copii si sa-i educati in cel mai curat spirit crestin" (parafrazez). Iar asta pentru a combate asaltul celorlalte culte. Ce legatura au pana la urma religia cu socialul, cu politica, cu imigrarea, cu libertatea de expresie? Se pare ca multe si intotdeauna a fost asa. Intotdeauna oamenii si-au sfintit chiar si cele mai necurate intentii pentru a-si elibera constiinta. Eliberati de povara deciziei personale, cruciatii au urmat voia lui Dumnezeu exprimata prin glasul preotului. Binele si raul se contopesc intr-o asemenea masura incat isi dovedesc altfel nesubstantialitatea intr-un plan ideal, metafizic. Sau chiar daca morala absoluta exista, ea este constant falsificata.
Daca Hitler a spus ca evreii trebuie exterminati, germanii l-au ascultat defulandu-si ura si invidia. Acum parintii crestini ne spun sa crestem si sa ne inmultime pentru a-i distruge pe mahomedani. Si crestinii asculta pentru ca stiu ca in joc se afla propria lor bunastare, propriul confort, propriul consumerism, propriul petrol, proprii bani, intreg statu quo-ul euro-atlantic. Daca initial poporul ales era doar cel iudeu, Hristos l-a extins la toti crestinii. Insa toti ceilalti trebuie ori sa moara ori sa fie alungati ca niste animale ciumate. Iata care este pacea propovaduita de crestinism - doar pentru caini, nu si pentru catei. Cand vad atata ipocrizie nu pot sa nu atac crestinismul.
miercuri, 30 aprilie 2008
Notita
A urmat din nou o lunga tacere. Am vrut sa zic atat de multe incat la un moment dat n-au mai avut pe unde sa iasa si ca de atatea ori m-a cuprins sentimentul desertaciunii. Si apoi indoiala, indoiala ca ceea ce cred e gresit, ca poate altii inaintea mea au gandit mai bine. Si ca poate din nou imi voi schimba parerea ca atatea ori inainte. Si intr-adevar totul se repeta, cu singurul folos ca poate imi sporesc cunoasterea, desi senzatia mea este din contra cu orice rand nou pe care il citesc.
E ciudat cat de ateu am fost in ultima perioada, indarjit si indaratnic. Am trecut cu parintii pe la slujba de inviere, am luat lumina si apoi am plecat spre cimitir sa ne vizitam mortii. Si in tot acest timp gandeam cat de caraghioase mi se par toate astea, cat de nenecesare sunt, cel putin pentru mine. Un sistem moral care sa mentina stabilitatea psihologica a unei intregi mase. Si totusi nu unica etica posibila. O religie care separa sufletul de trup si viata de rugaciune si mantuire. E greu sa traiesti fara un sens, fara sistemul calauzitor, dar cum altfel sa-l descoperi pe cel ce ti se potriveste cu adevarat. Dar apoi la ce folos sa-l descoperi daca nu-l vei adopta decat tu?
Caci sunt ferm convins in ultima vreme ca fericirea nu are valoare decat intr-un grup uman. Notiunea nu exista separat, iar fericirea ne-o raportam mereu la ceilalti, chiar si atunci cand suntem ferm convinsi ca ne savuram placerile personale. Asa ca hedonismului meu ii tremura incheieturile si se transforma intr-un soi de crestinism, in vreme ce pe cel traditional il reneg. Oricum nu era nevoie de un geniu ca sa zica ca fericirea e alaturi de cei dragi, de aproapele. Dificultatea e insa in a decide daca mai exista si altfel de fericire. Pana la urma "fericirea" e doar cuvant si ca multe altele nu face decat sa ne bage in ceata. E greu de spus daca intelesul acestui cuvant se duce dincolo de limbaj. Daca nu cumva in raceala universului neinsufletit fericirea n-a pus niciodata piciorul. Daca acolo unde sunt unde, particule si energie nici nu s-a auzit de bine si rau sau de Dumnezeul omniscient. In panteismul meu cred in "inteligenta materiei" ca un fel de sambure de potentialitate pentru viata. In monismul meu cred ca suntem cu totii o aceeasi substanta haotica. Si apoi sa nu uitam ca totul e relativ.
Am notat, trebuia sa notez, ca sa ramana scris. Ca sa fie supus testului trecerii timpului. Ca sa vad cu ochii mei mai tarziu ceea ce eu insumi voi uita ca pe o parere.
E ciudat cat de ateu am fost in ultima perioada, indarjit si indaratnic. Am trecut cu parintii pe la slujba de inviere, am luat lumina si apoi am plecat spre cimitir sa ne vizitam mortii. Si in tot acest timp gandeam cat de caraghioase mi se par toate astea, cat de nenecesare sunt, cel putin pentru mine. Un sistem moral care sa mentina stabilitatea psihologica a unei intregi mase. Si totusi nu unica etica posibila. O religie care separa sufletul de trup si viata de rugaciune si mantuire. E greu sa traiesti fara un sens, fara sistemul calauzitor, dar cum altfel sa-l descoperi pe cel ce ti se potriveste cu adevarat. Dar apoi la ce folos sa-l descoperi daca nu-l vei adopta decat tu?
Caci sunt ferm convins in ultima vreme ca fericirea nu are valoare decat intr-un grup uman. Notiunea nu exista separat, iar fericirea ne-o raportam mereu la ceilalti, chiar si atunci cand suntem ferm convinsi ca ne savuram placerile personale. Asa ca hedonismului meu ii tremura incheieturile si se transforma intr-un soi de crestinism, in vreme ce pe cel traditional il reneg. Oricum nu era nevoie de un geniu ca sa zica ca fericirea e alaturi de cei dragi, de aproapele. Dificultatea e insa in a decide daca mai exista si altfel de fericire. Pana la urma "fericirea" e doar cuvant si ca multe altele nu face decat sa ne bage in ceata. E greu de spus daca intelesul acestui cuvant se duce dincolo de limbaj. Daca nu cumva in raceala universului neinsufletit fericirea n-a pus niciodata piciorul. Daca acolo unde sunt unde, particule si energie nici nu s-a auzit de bine si rau sau de Dumnezeul omniscient. In panteismul meu cred in "inteligenta materiei" ca un fel de sambure de potentialitate pentru viata. In monismul meu cred ca suntem cu totii o aceeasi substanta haotica. Si apoi sa nu uitam ca totul e relativ.
Am notat, trebuia sa notez, ca sa ramana scris. Ca sa fie supus testului trecerii timpului. Ca sa vad cu ochii mei mai tarziu ceea ce eu insumi voi uita ca pe o parere.
duminică, 30 martie 2008
Imperiul lucrurilor
Daca imi inchid calculatorul, opresc radioul, sting televizorul, nu ascult muzica, nu citesc, nu cant la chitara e ca si cum n-ar mai fi nimic. Nu mai raman decat eu si gandurile mele. Odata cu activitatile mele dispar si eu totodata. Imi dau seama ca eu sunt lucrurile ce ma inconjoara. Iar gandurile mele se indreapta intotdeauna spre lucrurile din jurul meu. Ca o masinarie neobosita de planificat, trasez sarcini viitoare pentru ce voi face cu lucrurile. Pana si eu sunt un lucru in mintea mea, asa si cum tu esti, voi toti ceilalti de dincolo de parbrizul ochilor mei. Lucrurile imi dicteaza viata: imi cumpar lucruri, construiesc lucruri, invat sa manipulez lucruri, distrug, pierd lucruri, visez la lucruri, iubesc, urasc lucruri. Totul este un lucru, eu sunt un lucru. Defapt nici nu stiu cine sunt eu. Imi simt pielea intinsa pe muschi, muschii care trag de oase, durerea care imi mai aduce aminte din cand in cand si pe ici pe colo ca traiesc. Da, toate sunt la locul lor. Slava domnului ca ma simt. Unii au nenorocul sa piarda si asta, minunea asta numita proprioceptie care te pacaleste sa crezi ca stii cine esti. Sau macar stii ca esti. Esti pentru ca o simti. Ah, ce nebunie... Sunt! Stiu sigur ca sunt. N-are cum sa fie totul o iluzie. Nu poate sa fie chiar totul.
Si in timp ce ma incredintez ca exist, tocmai pentru ca ma scol dimineata si mi-e foame, iar seara mi se face somn si adorm si tot felul de nimicuri din astea cotidiene, imi dau seama uneori ca psihanaliza are dreptate. O gramada de lucruri inconstiente se petrec in viata mea. Adica simt presiunea tastelor acum pe buricele degetolor cand le apas, dar nu stiu exact ce forta ma impinge sa o fac. Stiu foarte bine ca sexul produce placere dar nu inteleg de ce. Cunosc multe lucruri care imi creaza pe lumea asta placere si tot nu inteleg de ce. Corpul meu ma trage intr-o directie pe care eu nu o inteleg, daramite sa o aprob, si nici macar nu pot sa ma opun. Contrar vechilor mele pareri, am ajuns sa cred ca mare parte din viata mea e inconstienta. Poti sa-mi spui de ce ai facut scoala cutare si ti-ai ales profesia cutare? Ce te-a ghidat in alegeri? Poti sa-mi spui cine esti si ce vrei?
Cea mai buna scuza e sa te lasi prins in vartejul lucrurilor. Maine de exemplu am sa uit totul, tot ce-am gandit acum. Totul e desertaciune. “N-am putut sa ajung ce am visat pentru ca n-am avut timp, n-am avut bani.” Sau poate grijile si responsabilitatile te-au doborat. E oare lumea atat de cruda incat sa-ti taie toate elanurile? Suntem atat de legati de materie incat suntem condamnati sa nu fim niciodata liberi?
Ce stiu eu sa raspund la toate astea. Gandurile imi trec prin cap ca metrourile prin tunele si cand nu trec nu e decat un vajait. Viata mea e o inaditura de petice – amintiri disparate, putine, vagi, care cu greu imi leaga prezentul de trecut. Abia daca le mai pot ordona cronologic. Si nu-mi mai pot da seama daca cel ce eram seamna in vreun fel cu cel ce sunt. Si totusi stau si-mi fac planuri despre cum voi fi, sau mai bine zis cum ar trebui sa fiu. Pentru ca defapt n-am nici un control. Degeaba imi fac planuri pe care trupul nu le poate duce. Si atunci va avea el grija sa redirectioneze totul spre fagasul normal, spre echilibru, spre auto-organizare. Sunt pe pilot automat si arareori mai iau si eu controlul si nu stiu de ce dar parca de fiecare data trag de carma prost. Iar apoi stau si ma intreb daca sentimentul de vina, de regret, de greseala sau de pacat e firesc. Ar putea fi tot inconstientul meu care are grija de mine cand dorm sau cand nu incerc sa rationalizez totul. Ar putea sa fie o prejudecata formata de mediu sau injectata de societate, politica sau religie. As putea sa fiu doar eu si supraeul meu exarcebat. Ar putea fi orice si ma inebuneste ca nu pot stii ce e. Iar peticele mele de memorie se tot rup si eu uit cine sunt, asa ca ma reinventez la fiecare pas. Nu sunt prea departe de tipul ala din Memento. Tot ce e veridic in mine e instinctul. As vrea sa fiu eu insumi dar nu stiu cum s-o fac. Cred ca jumatate din constiinta e memoria. Insa totul e o facatura.
Iar in jurul meu lucruri. Doua cutii goale de pizza pe fotoliu, 3 carti si 4 carcase de CD pe noptiera. Multe foi, un servetel, pana de la chitara si o factura. Azi a fost cald si soare. Batea bland prin parbriz si ascultam radio in surdina. Peisajul fugea pe strazi familiare. As fi vrut cotesc pe drumuri necunoscute si sa nu ma mai opresc. Himera libertatii imi lucea in oglinda retrovizoare. N-am putut. Ma asteptau lucruri acasa. Fara ele nu mai sunt eu. A trebuit sa dau drumul la televizor, sa pornesc calculatorul, sa ascult muzica, sa citesc. Iar soarele se inrosea ca sa apuna peste marea de blocuri inspre autostrada.
Acum e bezna afara. Inauntru la caldura sunt lucrurile.
Si in timp ce ma incredintez ca exist, tocmai pentru ca ma scol dimineata si mi-e foame, iar seara mi se face somn si adorm si tot felul de nimicuri din astea cotidiene, imi dau seama uneori ca psihanaliza are dreptate. O gramada de lucruri inconstiente se petrec in viata mea. Adica simt presiunea tastelor acum pe buricele degetolor cand le apas, dar nu stiu exact ce forta ma impinge sa o fac. Stiu foarte bine ca sexul produce placere dar nu inteleg de ce. Cunosc multe lucruri care imi creaza pe lumea asta placere si tot nu inteleg de ce. Corpul meu ma trage intr-o directie pe care eu nu o inteleg, daramite sa o aprob, si nici macar nu pot sa ma opun. Contrar vechilor mele pareri, am ajuns sa cred ca mare parte din viata mea e inconstienta. Poti sa-mi spui de ce ai facut scoala cutare si ti-ai ales profesia cutare? Ce te-a ghidat in alegeri? Poti sa-mi spui cine esti si ce vrei?
Cea mai buna scuza e sa te lasi prins in vartejul lucrurilor. Maine de exemplu am sa uit totul, tot ce-am gandit acum. Totul e desertaciune. “N-am putut sa ajung ce am visat pentru ca n-am avut timp, n-am avut bani.” Sau poate grijile si responsabilitatile te-au doborat. E oare lumea atat de cruda incat sa-ti taie toate elanurile? Suntem atat de legati de materie incat suntem condamnati sa nu fim niciodata liberi?
Ce stiu eu sa raspund la toate astea. Gandurile imi trec prin cap ca metrourile prin tunele si cand nu trec nu e decat un vajait. Viata mea e o inaditura de petice – amintiri disparate, putine, vagi, care cu greu imi leaga prezentul de trecut. Abia daca le mai pot ordona cronologic. Si nu-mi mai pot da seama daca cel ce eram seamna in vreun fel cu cel ce sunt. Si totusi stau si-mi fac planuri despre cum voi fi, sau mai bine zis cum ar trebui sa fiu. Pentru ca defapt n-am nici un control. Degeaba imi fac planuri pe care trupul nu le poate duce. Si atunci va avea el grija sa redirectioneze totul spre fagasul normal, spre echilibru, spre auto-organizare. Sunt pe pilot automat si arareori mai iau si eu controlul si nu stiu de ce dar parca de fiecare data trag de carma prost. Iar apoi stau si ma intreb daca sentimentul de vina, de regret, de greseala sau de pacat e firesc. Ar putea fi tot inconstientul meu care are grija de mine cand dorm sau cand nu incerc sa rationalizez totul. Ar putea sa fie o prejudecata formata de mediu sau injectata de societate, politica sau religie. As putea sa fiu doar eu si supraeul meu exarcebat. Ar putea fi orice si ma inebuneste ca nu pot stii ce e. Iar peticele mele de memorie se tot rup si eu uit cine sunt, asa ca ma reinventez la fiecare pas. Nu sunt prea departe de tipul ala din Memento. Tot ce e veridic in mine e instinctul. As vrea sa fiu eu insumi dar nu stiu cum s-o fac. Cred ca jumatate din constiinta e memoria. Insa totul e o facatura.
Iar in jurul meu lucruri. Doua cutii goale de pizza pe fotoliu, 3 carti si 4 carcase de CD pe noptiera. Multe foi, un servetel, pana de la chitara si o factura. Azi a fost cald si soare. Batea bland prin parbriz si ascultam radio in surdina. Peisajul fugea pe strazi familiare. As fi vrut cotesc pe drumuri necunoscute si sa nu ma mai opresc. Himera libertatii imi lucea in oglinda retrovizoare. N-am putut. Ma asteptau lucruri acasa. Fara ele nu mai sunt eu. A trebuit sa dau drumul la televizor, sa pornesc calculatorul, sa ascult muzica, sa citesc. Iar soarele se inrosea ca sa apuna peste marea de blocuri inspre autostrada.
Acum e bezna afara. Inauntru la caldura sunt lucrurile.
duminică, 24 februarie 2008
Imperiul cuvintelor
In imperiul cuvintelor toate lucrurile sunt de sticla. Trebuie sa fii atent la fiece pas sa nu spargi ceva. Trebuie sa ai grija la fiecare cuvintel, chiar si la cele de-abia inventate, sa nu le calci in picioare semnificatia. Caci vorbele pot sa doara uneori mai rau decat faptele tale, iar mare parte din faptele tale rasar din vorbele tale. De cand esti mic tot inveti cuvinte si iti cladesti un fel de castel din carti de joc. Castelul meu cu castelul tau si castelul tuturor formeaza acest mare imperiu cristalin. Defapt e atat de transparent incat nici nu se vede. Dar tu stii ca e acolo, pentru ca stii cuvintele. Cu cat stii mai mult cuvinte, de-aia ii afli maretia. Asa ca ai grija cum calci, sa nu darami castele.
In imperiu avem mai multe regate. Uite de exemplu avem regatul lui "trebuie" sau regatul "libertatii", dar ele s-au tot razboit de-a lungul timpului fara sa stie prea bine de ce, ca si "adevarul" si "stiinta". "Binele" e cel mai mare dintre toate, dar tot se furiseaza in el emigranti "rai" pentru ca probabil au vazut ca era mai bine decat la ei in tara si au cerut azil politic sau ceva de genul asta. Si o intreaga pleiada de povesti de razboi, de viata, tragedii sau destine fericite, iar tot ce trebuie sa stii ca sa le deslusesti sunt cuvintele. De fiecare data cand inventezi un cuvant mai apare un regat. Si daca el supravietuieste, atunci, felicitari, ai reusit sa mai cresti complexitatea imperiului cu un grad. Tu ca slujitor la curtea imparatului ar trebui sa stii mai bine ca asta e de rau augur. Cel putin pentru cei care stiu cuvinte multe. Celorlalti le e mai usor, dar vestile din teritoriu ne spun ca nici ei nu mai fac fata. Presiunea cuvintelor e prea mare si nu mai pot plati birurile. Iar fiecare regat, fiecar cuvant, fiecare inteles isi cere partea.
Poate ca intr-o zi cand vantul va bate tare toate cartile de joc se vor prabusi si va ramane decat pamantul de sub ele. Dar oare el mai exista? Traind aici la inaltime nu l-am mai zarit demult. M-am increzut tot timpul in asigurarile maestrilor cartografi. Si eu la randul meu sunt un arpentor fara munca, asa ca mai imi fac de lucru pe ici si colo. Tare mi-e insa ca atunci cand totul se va narui, poate mult dupa ce eu voi fi murit, nu ne va ramane decat harta si mumiile cuvintelor fara inteles.
In imperiu avem mai multe regate. Uite de exemplu avem regatul lui "trebuie" sau regatul "libertatii", dar ele s-au tot razboit de-a lungul timpului fara sa stie prea bine de ce, ca si "adevarul" si "stiinta". "Binele" e cel mai mare dintre toate, dar tot se furiseaza in el emigranti "rai" pentru ca probabil au vazut ca era mai bine decat la ei in tara si au cerut azil politic sau ceva de genul asta. Si o intreaga pleiada de povesti de razboi, de viata, tragedii sau destine fericite, iar tot ce trebuie sa stii ca sa le deslusesti sunt cuvintele. De fiecare data cand inventezi un cuvant mai apare un regat. Si daca el supravietuieste, atunci, felicitari, ai reusit sa mai cresti complexitatea imperiului cu un grad. Tu ca slujitor la curtea imparatului ar trebui sa stii mai bine ca asta e de rau augur. Cel putin pentru cei care stiu cuvinte multe. Celorlalti le e mai usor, dar vestile din teritoriu ne spun ca nici ei nu mai fac fata. Presiunea cuvintelor e prea mare si nu mai pot plati birurile. Iar fiecare regat, fiecar cuvant, fiecare inteles isi cere partea.
Poate ca intr-o zi cand vantul va bate tare toate cartile de joc se vor prabusi si va ramane decat pamantul de sub ele. Dar oare el mai exista? Traind aici la inaltime nu l-am mai zarit demult. M-am increzut tot timpul in asigurarile maestrilor cartografi. Si eu la randul meu sunt un arpentor fara munca, asa ca mai imi fac de lucru pe ici si colo. Tare mi-e insa ca atunci cand totul se va narui, poate mult dupa ce eu voi fi murit, nu ne va ramane decat harta si mumiile cuvintelor fara inteles.
duminică, 9 decembrie 2007
Frustare, rabdare si tutun
Dupa nenumarate incercari am reusit sa-mi fac intr-un final pe Google Blogger. Se pare ca netul imi merge de rahat. Sau Windows-ul. Dupa ce am incercat o juma de zi, mi-a mers www.blogger.com. Aceleasi probleme le-am avut si cu alta nenorocire de site pentru o tema la un curs. Nu mai conteaza, nu mai intru in detalii. Asta e primul post, defapt pe post de umplutura. Dupa aia o sa incerc sa rezolv partea cu feed-ul pe 360. Si dupa aia pot sa aplic tehnica drag and drop direct asupra calculatorului.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)