In post-urile pe care le-am intitulat "Fizica sufletului" am atacat problema asta, dar m-am imprastiat in mai multe directii si m-am axat poate mai mult pe ideea de determinism. Iar determinismul lumii fizice in care traim pare sa fie ceva care e acceptat de din ce in ce mai multa lume. Stiinta inseamna determinism, sau cel putin o mare parte din ea, depinzand de cum interpretezi mecanica cuantica in raport mai cu seama cu biologia si chimia ce stau la baza ei. Am urmarit de curand discursul tinut de John Searle la Google si care, fatidic ar parea, era tocmai despre problema liberului arbitru intr-o lume a materialismului, neurobiologiei si a geneticii. Am fost surprins sa vad ca Searle este unul din partizanii teoriei cuantice a constiintei, asemenea lui Penrose, crezand ca solutia se afla undeva acolo in suprapunera starilor in functia de unda, acolo unde determinismul pare sa se rupa ca in exemplul celebru al pisicii lui Schroedinger.
Ceea ce mi s-a parut de notat la aceasta teorie cuantica este presupunerea ca exista undeva in procesul gandirii noastre, in chimia legaturilor sinaptice, niste gauri care sfideaza lanturile cauzale si conduc spre o evolutie total neimplicata de starea anterioara. Daca asemenea fenomene exista, cum ar fi descompunerea radioactiva, el ar fi totusi aleatoare, argument de care se impiedica si Searle, dar el continua sa-si puna bazele in aceasta unica posibilitate pe care i-o da fizica, sperand ca, de-a lungul lantului de la particule subatomice pana la fiinte vii, acest aleator se transforma cumva in intentionalitate, in genul acela de vointa pe care il exerciti atunci cand vrei sa-ti ridici mana pentru nici un motiv anume in afara de acela ca ai vrut sa o faci.
Citind alte articole, observ ca majoritatea biologilor, psihologilor, neurosavantilor merg pe ideea ca vointa libera este o iluzie. Desigur cei mai multi dintre ei o mentin ca pe o ipoteza falsifiabila si isi concentreaza si ei cautarile asupra acelui interval scurt intre momentul in care ai luat o decizie si cel in care corpul tau a inceput sa efectueze actiunea in sine. Exista cercetatori care in ziua de azi analizeaza acest fenomen prin prisma unor teste psihologice ingenios alcatuite sau chiar sub lentila RMN-ului functional.
Si eu, ca si acesti oameni de stiinta, am ajuns sa cred ca vointa libera e o iluzie. Este foarte posibil sa-mi contrazic afirmatii anterioare si de aceea nu neg ca inca sper si vreau sa cred ca vointa mea exista si e reala. E devastator sa realizezi ca defapt nu poti sa te schimbi, ca nu poti sa te abtii, ca nu ai nici un cuvant de spus asupra viitorului tau ca persoana sau a omenirii ca intreg. Este insusi motorul care ne mentine societatea, piedestalul pe care ne cladim toate idealurile, toate planurile de viitor. Prin vointa personala, prin tenacitate, ambitie, determinare, munca, procese grele de constiinta, reusim sa infaptuim ceea ce ne propunem, ceea ce suntem in prezent, reusim sa modelam viitorul, sa dam o directie generatiilor ce ne vor urma, reusim sa avem un oarecare control asupra vietii noastre si a celorlalti, reusim sa facem un pic de ordine in haos. Daca extragi liberul arbitru din toate astea cu ce mai ramanem?
Intotdeauna viziunea determinista, intalnita adesea in religie ca fatalism, sau mai usor identificabila cu destinul ne-a prezentat un viitor deja scris, uneori asemenea unui fir lung care se desfasoara de la originile timpului pana la sfarsit, chiar daca aceste limite ar putea fi infinite. Istoria, asemenea unei cronici, a fost incondeiata in paginile Universului si nu mai poate fi modificata. Si aceasta ar fi se pare urmarea logica a unui determinism strict. Insa am cateva lucruri de comentat aici: determinismul acesta pare sa nu existe la toate nivelele cosmice asa cum ne arata mecanica cuantica. Ecuatia lui Schroedinger a functiei de unda este determinista, dar traducerea ei in observatie nu este. Indeterminismul acesta pare insa se atenueze spre scale din ce in ce mai mari, precum moleculele si reactiilor lor chimice, si mai departe pana la stabilitatea si simplitatea legilor lui Newton. Poate intr-un fel asemanator felului in care conceptele statistice aplicate miscarii haotice ale moleculelor se traduc in marimi macroscopice clare precum temperatura sau caldura. Indeterminismul cuantic pare astfel sa se raceasca odata cu cresterea distantelor si scaderea energiei, dar asta intr-adevar nu inseamna ca trebuie sa dispara cu totul. Nu cred ca el exista in mecanismele care guverneaza genele sau neuronii in special pentru a da nastere a unor lucruri miraculoase precum constiinta, ci mai degraba ca el exista peste tot in jurul nostru, fiind mai greu de depistat (asemenea timpului in care un atom greu se dezintegreaza radioactiv) si totodata conferind istoriei universale o usoara tenta de incertitudine. Asta nu a impiedicata insa nici un cercetator sa faca predictii despre viitor, si mai ales pe cosmologi sa speculeze pe tema originii si a sortii Universului. S-ar putea insa ca privind Universul printr-o prisma multidimensionala si a teoriilor fizice ce vor urma, fie ca e vorba de particulele Modelului Standard, corzi care vibreaza, sau mai stiu eu ce forme de energie pura, informatie sau timp-spatiu, sa constatam ca defapt El este cu adevarat determinist, toata aceasta dilema a cuanticii fiind poate din nou o sarada a relatiei dintre observator si fenomen.
Si chiar daca Universul e determinist, asa cum am mai spus, nu exista nici o entitate care ii poate prezice viitorul. Deci practic acea istorie deja scrisa nu exista, ea nu e scrisa nicaieri, ea nu e cunoscuta de nimeni, nu exista decat prezentul, iar rezultatul implicatiilor cauzale le observam in fiecare clipa cu surpriza mai mare sau mai mica, pentru ca nu cunoastem cauzele in intregime. Aceasta este oarecum viziunea teoriei haosului si ceea ce Searle numeste indeterminare epistemica sau, intr-un fel, generatorul de numere pseudo-aleatoare al vietii de zi cu zi. Intr-adevar necunoasterea trecutului sau a viitorului nu infirma in nici un fel caracterul strict determinist al majoritatii legilor fizicii, dar da poate o alta lumina asupra modului in care functioneaza constiinta. Poata ca singurul lucru pe care il face constiinta este sa ne priveasca ca pe o terta persoana a carei evolutie si actiuni sunt total impredictibile. Daca actiunile pe care le facem la nivel inconstient, pornite din emotii si instincte, recunoastem ca nu pot fi controlate si izvorasc din mecanisem behaviorale clare, perfect cauzale, pe de cealalta parte insa, toate aspectele persoanei proprii pe care le punem in oglinda constiintei isi pierd aceasta claritate, pentru ca le privim ca si cum ar apartine unei alte persoane. In momentul in care aducem din sfera inconstientului actiuni si parti ale trupului pe care le ignoram mai devreme si le lasam sa se desfasoare nestingherite pana atunci, aruncam asupra lor o umbra de incertitudine. Pana atunci ele faceau ceea ce faceau si nu ne pasa prea mult de rezultat, eram perfect multumiti sa stim ca ele lucreaza de sine statator in asa fel incat sa ne asigure bunul trai si in ultima instanta existenta, iar in legatura cu asta nici un om nu pare sa conteste determinismul din spatele mecanismului. De exemplu, oamenii sunt perfect dispusi sa adopte viziunea mecanicista a medicului sau oricarui fel de tamaduitor care ii da o anumita licoare menita sa intervina intr-un fel bine stabilit intr-un sistem care functioneaza intr-un mod bine cunoscut si sa-l repare cumva prin aceasta interventie. Oamenii nu au nici o opozitie impotriva ideii de a fi reparati asemenea unei masini atunci cand li se prescriu chimicale si diete care le vor afecta in mod determinist evolutia trupului si bunastarii personale. Mai mult, se inghesuie cu tarie sa consume substante psihoactive precum alcoolul, tigarile, cafeau, drogurile ca sa-si modifice starea de spirit, claritatea judecatii, modul de a gandi, de a simti, viziunea si atitudinea in fata vietii - din nou intr-un mod cvasi-determinist.
De-abia in momentul in care ne analizam deciziile, ele incep sa capete valoare morala, incep sa ramifice Universul in cai alternative, ce ar fi putut fi, daca am fi luat alta decize. Pentru ca fiecare om este unic si oameni diferiti iau decizii diferite la momente diferite, chiar daca in esenta este vorba de un algoritm care raspunde la datele de intrare existente la momentul respectiv. In momentul in care te privesti pe tine insuti ca oricare unul dintre ceilalti, inseamna ca ai fi putut lua oricare dintre deciziile pe care le-au luat ceilalti, pentru ca nu poti cunoaste totalitatea motivelor care i-au indemnat pe ei sau totalitea consecintelor faptelor lor. Poti cunoaste doar un subset al al acestor cauze si efecte, asa cum nu cunosti defapt mare parte a stimulilor care te-au facut sa-ti traiesti viata asa cum ti-ai trait-o pana acum si nu poti prevede toate consecintele logice (desi raman in continuare perfect logice) ale actiunilor tale. Aceste subseturi sunt ceea ce denumim noi trecut si viitor, acesta este defapt modelul lumii pe care il mentinem noi in mintea noastra de fiinta popperiana in clasificarea lui Dennet.
Intreabarea care ramane a fi pusa este ce se intampla defapt in momentul in care apar procese de calcul care opereaza nu pe date prezente, ci pe date memorate, date prezise si date eronate provenind din toate directiile temporale din cauza imperfectiunii in perceptie? Se suprapune un asemenea mod de functionare, asemanator buclei de feedback din cibernetica si a auto-iteratiilor repetate, asupra paradigmei deterministe izvorate din legile fizicii ca ecuatii diferentiale? Daca un sistem este capabil sa-si modifice comportamentul ulterior pe baza celui anterior, pe baza unui model a lumii exterioare si a unei ramificatii de viitoruri posibile induse, se mai numeste ca acest sistem este determinist. Bineinteles, asemenea unui program de calculator care se rescrie singur, un asemenea model nu se poate spune ca eludeaza legile cauzalitatii, dar nici nu se incadreaza prea bine ideii de predeterminare. In felul acesta viitorul se deschide in fata ca un fractal, asemenea unui sistem multi-corp ce poate fi studiat numeric, insa niciodata cunoscut profund, la nivel analitic.
Ok, si care e legatura dintre sisteme dinamice complexe si faptul ca eu pot decide in orice moment sa-mi ridic mana sau pot face alegeri mai importante precum cea de a-mi schimba modul de viata, credintele sau mai stiu eu ce alte aspecte ale constiintei? Legatura ar fi ca liberul arbitru ar ramane in continuare sa fie o iluzie, nascuta din milioane de ani de evolutie naturala, un mecanism ingenios dezvoltat de selectia genetica pentru a ne pacali pe noi insine, paradoxal tocmai pentru a ne apara si a ne face sa functionam mai bine ca indivizi si ca societate. Lucrul cel mai important insa este ca intre punctul in care materia inerta s-a agregat in proto-viata si prezentul omenirii s-au adunat foarte multe nivele de complexitate pe care inca nu am ajuns sa le intelegem. Si asa cum am facut in trecut, ne refugiem de fiecare data de la marginile lucrurilor cunoscute in aparenta certitudine si pace a credintelor mistice, religioase sau a speculatiilor filozofice idealiste si subiective.
Eu personal cred ca cel mai important prag, care a dat nastere acestui intreg lant de dileme morale si polemici pe tema liber arbitru vs determinism, a fost momentul aparitiei primelor celule, a primelor forme de viata, capabile sa-si pastreze forma aproximativ nealterata pentru o perioada finita de timp, sa extinda virtual aceasta perioada prin reproducere si sa contracareze toate elementele adverse prin variatie si selectie. Cel mai important element a fost insa poate membrana, acea bariera dintre fiinta si mediu, care a pus astfel bazele ontologice ale oricarei fiinte vii ce-a urmat. As putea parafraza afirmatia lui Descartes si spune ca eu exist nu pentru ca gandesc, ci pentru ca am piele. Bineinteles aceasta cauza a existentei mele nu ar fi una necesara si suficienta, dar intr-un plan filozofic ar schimba intreaga viziune asupra existentei. Existenta nu este un concept, un atribut sau un predicat, este un fenomen aparte care s-a petrecut materiei undeva departe in trecut si care ne permitem astazi noua sa reflectam asupra noua insine si sa spunem despre lucrurile pe care le observam in jurul nostru ca "sunt". In momentul in care ne-am separat de mediu ca entitate capabila sa reactioneze proactiv este momentul in care am inceput sa existam si de atunci singura ratiune de a fi pe care am avut a fost si este sa existam in continuare, adica sa supravietuim, ca indivizi si ca specie. Daca acceptam aceasta gandire ca fiind 'metafizica' de la care ne pornim analiza problemei constiintei si a vointei, am putea gasi, cred eu, solutii si explicatii care sa concorde cu celelalte teorii stiintifice unanim acceptate, chiar daca asta ar putea insemna sa fie nevoie sa le infirmam uneori si sa le reparam, dar niciodata sa le recladim din temelii, asemenea unui castel de carti de joc daramat de o adiere, asa cum se intampla in ziua de azi cu majoritatea sistemelor fixe, religioase sau filozofice. Daca asta presupune sa abordam o atitudine materialista (fizicalista ar fi poate cuvantul adus la realitatile prezente) si existentialista (din nou intr-o nuanta poate diferita fata de ce se intelege acum prin termen) si nu va credeti in stare sa urmati o asemenea cale riscanta ce nu ofera nici o garantie pentru salvarea sufletului si viata de dupa moarte, atunci imi pare rau, dar nu cred ca exista alta cale mai buna.
Nota: poza de la inceput este preluata din acest articol.
Update: ii multumesc lui Marius care mi-a trimis link-ul la o prezentare foarte interesanta tinuta de Nassim Taleb pe tema a ceea ce el numeste Black Swan, pe scurt - evenimente foarte greu de prezis:
