Fizica sufletului 4

Citeam de curand ca prima teorie bine conturata a timpului a enuntat-o Sf. Augustin, cu mult dupa filozofii greci. El era de parere ca singurul timp real e prezentul, trecutul fiind rezultatul memoriei, iar viitorul fiind format din asteptari, deci o experienta subiectiva. Bineinteles nu stiu parerea celorlalti, iar Russell il critica pentru faptul ca face din timp ceva inerent mintii umane. Dar dincolo de asta tind sa fiu de acord cu aceasta viziune.

Am discutat in posturile trecute despre determinism si liberul arbirtru, deci mai ales despre ceea ce inseamna viitor si daca exista vreun loc undeva pentru destin. Ca sa rezum, am sa trasez o schema a relatiilor dintre aceste concepte, ceea ce le determina si ceea ce implica ele.

Determinismul prin prisma fizicii:

• demonul lui Laplace (Universul este controlat de ecuatii diferentiale reversibile in timp - trecutul si viitorul sunt fixe si pot fi cunoscute in orice moment dat fiind un set de conditii initiale - mecanica/fizica clasica)
• pisica lui Schroedinger (lumea cuantica este guvernata de un set de legi probabilistice si o interactie delicata intre observator si fenomen - fenomene precum radioactivitatea transforma viitorul intr-un concept nedeterminist)
• teoria haosului (sistemele dinamice reale sunt foarte complexe, ecuatiile lor neavand solutii analitice; sunt foarte sensibile la conditiile initiale care nu pot fi complete sau masurate cu precizie perfecta - viitorul ramane in continuare determinist in teorie, dar imposibil de prezis in practica)
• termodinamica (denumita si studiul proceselor ireversibile, este singura ramura a fizicii care afirma ca timpul nu poate fi inversat si ca curge intr-o singura directie, cea a cresterii entropiei - legatura cu determinismul nu este directa, dar afecteaza modul in care privim notiunea de lant cauzal)
• relativitate einsteiniana (informatia nu poate circula cu viteze mai mari decat viteza luminii, deci exista un decalaj de comunicare intre istoriile partilor indepartate ale Universului, iar timpul devine relativ, fiind posibil sa se contracte; de asemenea permite o forma de calatorie in timp, cea in viitor - paradoxul gemenilor)

Cu aceste date am putea sa ne facem o idee asupra ceea ce inseamna timpul si viitorul mai ales, cu mentiunea ca toate aceste ramuri ale fizicii inca nu au fost reconciliate, deci rezultatele lor, desi confirmate prin experiment, ar putea sa se contrazica ca strucutura logica si sa esueze in a forma o filozofie unitara. Exemplul care imi vine minte este cel al miscarii browniene, care desi pornit de la o teorie cinetico-moleculara de origine clasica face prespuneri care ies din sfera determinismului clasic: cum ca traiectoria oricarei particule pe un interval infinitezimal de timp nu poate fi considerata drept urmarea interactiunii cu celelalte particule. Desigur modelul statistic al acestei miscari mi-este necunoscut, dar tocmai faptul ca a fost rezolvat de Wiener, parintele ciberneticii, ma face sa accentuez discrepanta dintre ipotezele care sunt luate drept date de diferite ramuri ale cunoasterii. Si astfel ajung la parerea sustinuta de Steven Pinker, ca diferitele aspecte ale lumii inconjuratoare ar trebui studiate la nivele diferite si in sisteme inchise de axiome (el da exemplul eticii si al geneticii ca exponate ale conflictului determinism vs. liberul arbitru).

Cu aceste lucruri in minte pot face urmatoarele speculatii privind natura viitorului:

• nedeterminst - viitorul (si materia implicit) este controlat in totalitate de legile fizicii, dar acestea sunt de natura statistica si nu pot oferi o solutie clara pentru cum va arata
• ramificat - ipoteza pe care eu personal am refuzat-o, dar inca puternica printre adeptii scolii cuantice (mai ales cea timpurie de la Copenhaga)
• impredictibil, desi determinist - setul de legi fizice lucreaza determinist la orice nivel (inclusiv cel cuantic, asa cum afirma si Penrose despre ecuatia lui Schroedinger), insa viitorul nu poate fi determinat cu precizie de nici o fiinta umana, masina de calcul sau entitate sentienta din Univers din motive bine fundamentate stiintific pe care n-am sa le mai enumar)

Bineinteles mai exista variantele extreme: viitorul cunoscut in intregime, care insa se loveste puternic de vointa si posibilitatea de a-l schimba pe baza deciziilor "agentilor liberi" sau viitorul total aleator, imposibil de cunoscut cu adevarat, desi e destul de evident ca putem prezice o multitudine de evenimente si ca majoritatea fenomenelor tind sa urmeze anumite modele pe care le putem identifica si numi legi naturale. Am exclus dupa cum se vede ipoteza Dumnezeului omniscient pentru ca imi introduce mai multe greutati decat simplificari, in aceasta directie atitudinea mea fiind cel mult panteista, daca nu ateista in totalitate.

Dintre toate aceste alternative ceea ce cred eu este inca neclar. Cred insa ca viitorul este impredictibil si unul singur, iar faptul ca nimeni nu-l poate prezice ii face existenta ca concept obiectiv aproape inutila. El exista ca suma a tututor interactiilor cauzale, dar fiecare clipa prezenta poate aduce schimbari majore si surprinzatoare in structura sa. Viitorul despre care discutam in viata de zi cu zi este cel subiectiv, cel constituit ca model mental, format din preditctiile si aspiratiile fiecaruia dintre noi si adunate intr-un fel de arhetip specific civilizatiei umane. Aceasta viziune lasa loc destinului ca evolutie fatidica ce a fost "scrisa dinainte", insa asa cum am zis el nu poate fi cunoscut plecand de la un moment in timp, facand astfel distinctie intre determinism si cunoastere. Altfel zis, accept partial ideea de destin, dar refuz previziunea, premonitita sau orice pretentie de cunoastere a viitorului. Desigur, mai apare dificultatea calatoriei in timp sau a posibilitatii afluxului de informatie din trecut sau viitor intr-un univers cvadrimensional (cel putin), dar aceasta dilema ramane sa fie impartita intre relativitate, cuantica si termodinamica.

Chiar si dat un asemenea fundament de credinte, ramane in continuare problema liberului arbitru, caruia ii permit cu inversunare sa existe in continuare, dar il fac totodata un proces determinist. Asa cum am zis si in alt post, libera alegere vine din impredictabilitate si nu este decat un concept relativ care se aplica doar la nivel de societate umana (luata ca o colectie de constiinte). Astfel se face si separarea pe care o dorea Pinker - codul genetic nu are cum sa determine in totalitate viitorul, ceea ce rezolva si o alta disputa dintre ceea ce este dobandit si ceea ce este innascut. Astfel daca limitam conceptul de vointa la o entitate delimitata de mediu, asa cum este fiinta vie, el incepe sa capete sens si poate fi chiar modelat prin modele de control si feedback precum cele din cibernetica si teoria sistemelor. Insasi faptul ca exista sisteme care isi pot adapta evolutia pe baza rezultatelor actiunilor proprii releva faptul ca viitorul este rezultatul unui sir de actiuni complexe si inca greu de stabilit, fie numai calitative. Dar asemenea sisteme exista chiar si in lumea anorganica - termostatul sau dispozitivul de protectie al lui Watt bazat pe miscarea centrifuga (nu mai stiu cum se numeste) si asta subtiaza si mai mult discrepanta intre viata si materie, suflet si trup. Bineinteles ramane in continuare discutia teleologica si intentionala: masinariile au fost construite cu un scop ales de om, care este scopul omului. Dar am sa refutez chiar si aceasta viziune pentru ca tind sa cred ca si notiunea de efect final nu-si are sensul decat intr-un cadru restrans si nu are valoare obiectiva. Notiunea de finalitate nu este decat o urmare a existentei ca sistem viu (autopoietic in general). Odata ce entitatea a inceput sa existe, imediat a aparut si instinctul de supravietuire ca scop primordial. Tot ce a aparut dupa aceea nu a fost decat comportament emergent. Dar lucrurile acestea raman a fi analizate in continuare.

Povestea lui Pi

Azi noapte la 1 citeam pagina de Wikipedia dedicata numarului pi. Asta dupa ce am stat in pat si m-am gandit destul de mult la el. Defapt pornisem de la altceva, dar nu mai stiu exact ce, oricum era legat de fizica si toate legaturile ascunse pe care le au legile naturii and all the bullshit. Insa mi-am adus aminte de toate constantele importante din fizica si de faptul ca toti teoreticienii incearca sa unifice teoriile si sa deduca constantele unele din altele sau din legi pur matematice. Nu ca as intelege neaparat cum ar putea face asta.

Si ma gandeam: daca pi este si el tot o constanta fizica? Pana la urma rezulta din masurari - raportul dintre circumferinta si diametru. Apoi mi-am adus aminte ca exista siruri care converg catre pi si apoi am citit ca in vechime Arhimede si altii au inventat metode geometrice de aproximare a lui pi. Dar eu tot nu sunt convins. Cand eram mic, inainte sa invat formulele pentru lungimea si aria cercului, tin minte ca am tot incercat sa mazgalesc eu pe hartie in speranta ca voi gasi singur formulele inainte sa mi le predea la scoala. Pana la urma l-am intrebat pe frati-miu si am fost dezamagit. Eram sigur ca trebuia sa existe o metoda sa calculezi lungimea cercului fara sa apelezi la, ceea ce mi s-a parut mie atunci, un truc, un artificiu. Se pare insa ca problema asta si-o mai pusesera si altii in vechime si s-au resemnat cu ideea ca nu pot afla mai mult despre cerc, in afara de numarul asta aparent magic pe care multa vreme nu l-au putut calcula nici pana la macar 10 zecimale.

Inteleg ca toate progresele in matematica si mai ales in analiza din secolul XVII incolo au schimbat viziunea asupra numarului pi, a modului in care este definit si cum este calculat. Nu pot insa sa nu ma intreb ce-l face sa fie unic? Si pe deasupra irational si transcedental. Nici n-am vrut sa-mi pun problema lui e sau a altor constante care apar in matematica. Apoi m-am gandit ca poate nu este unic... Asa cum constantele fizice au valori bine definite astfel incat permit existenta vietii si echilibrarea fina a tuturor interactiunilor, poate si pi e doar un numar caracteristic universului in care traim si care face lumea sa fie asa cum o percem - ii confera cercului circularitatea.

Stiu ca poate aberez, dar de curand (vezi postul anterior) am aflat ca in alte geometrii ne-euclidiene pi poate avea alte valori in functie de curbura - raza cercului nu mai e o linie, ci o geodezica. N-am investigat subiectul geometriei riemaniene indeaproape, dar ma gandeam ca poate, cumva, este posibil ca valoarea pe care o stim noi pentru pi nu este singura posibila, desi mi-e teama ca as comite eroare spunand ceva de genul ca spatiul nostru plat nu este defapt plat. Dar cine mai stie pana la urma, totul e relativ. Multe lucruri par evidente, triviale, dar nu sunt. De exemplu ca toate cercurile sunt asemenea, implicand o dependenta liniara, sau ca constanta de proportionalitate dintre perimetru si diametru este aceeasi cu cea dintre arie si patratul razei.

Apoi, toata fizica graviteaza in jurul simetriei sferice. Intreaga notiune de spatiu euclidian se bazeaza pe ea. Definitia cercului si a sferei este echivalenta cu miscarea circulara - o constrangere geometrica de distanta fixa. Iar distanta rezulta din teorema lui Pitagora, alt produs al matematicii care m-a pus pe ganduri de multe ori. Incomensurabilitatea si numerele irationale ma sperie si ma uimesc si pe mine asa cum au facut si cu Pitagora insusi, care insa nu a vrut sa le recunoasca. Daca stau si ma gandesc, radical din 2 ma fascineaza la fel de mult ca si pi. Oricat am incerca sa-l discretizam se pare ca spatiul este facut sa fie continuu - un alt aspect pe care tot nu reusesc sa-l stapanesc: de ce rezolva limita finita a seriei geometrice paradoxul lui Zeno?

Pe de alta parte ma gandesc si la marea teorema a lui Fermat demonstrata de curand. Acolo e vorba doar de numere, de aritmetica, si totusi se arata ca intre ele nu pot exista orice fel de legaturi, ca exista niste legitati care au de-a face cu insasi esenta numerelor, cu matematica pura. Pi poate fi unul din aceste lucruri. Caz in care ma pune si mai rau pe ganduri. Reflecta oare matematica lumea in care traim? Exista oare constructii alternative simbolurilor matematice pe care le folosim? Si daca reducem insasi matematica la teoria multimilor si la logica, mai putem face distinctia dintre matematica ca proces mental care transforma senzatiile in perceptia lumii obiective si matematica ca entitate metafizica universala, independenta de materie sau viata.

Cabalistii si numerologii cauta in pi numele lui Dumnezeu sau alte semne mistice. Matematicienii cauta repetitii, formulte noi si ordine in haos. Eu cred ca pi nu este unic, pentru ca nu vreau sa cred ca exista constante sau rapoarte magice. As vrea ca totul sa fie exprimat prin relatii simbolice, precum ecuatiile diferentiale. Dar poate ca si asta e o idee nebuneasca. Ma tot chinui in ultima vreme, dar nu reusesc sa vad diferenta dintre felul asta de a vedea lumea si ideile platonice, desi sustin ca sunt un materialist, sau mai bine zis fizicalist.

Visul lui Einstein

Dupa ce am esuat cu mecanica cuantica, cursurile de fizica din facultate culminand cu un adevarat fiasco - unii au copiat, iar eu am tocit fara sa retin nimic, am incercat la un moment (in timp ce lucram la Gameloft parca) sa patrund relativitatea generalizata, in ideea ca este singurul aspect al fizicii pe care nu-l atinsesem nici un pic. In fine, acum ca ma gandesc ar mai fi si mecanica continuului si a fluidelor, mecanica analitica adevarata, astrofizica si mai sunt multe altele, dar bucata asta parea cu adevarat importanta. Mai ales ca citisem peste tot ca asta a fost marea realizare a lui Einstein dupa relativitatea restransa, insa tot ce stiam despre ea era din carti de popularizare a stiintei in care se aminteau doar lucruri de genul ca lumina e deviata de stele sau ca spatiul se curbeaza. Daca despre relativitate mai stiam cate ceva de la scoala (desi nici acum nu stiu prea bine care se contracta si care se dilata, timpul sau lungimea), despre teoria lui Einstein a gravitatiei nu stiam insa nimic. Ei bine, am esuat atunci din nou. Am luat un curs de pe net si m-am speriat cand a inceput sa ma ia din prima cu tensori si conventia de sumare. Mi-am zis: unde e fizica? aici e numai matematica. Si am renuntat.

De curand m-a incitat primul cd audio din Feynam Lectures despre gravitatie. Amintea din nou de Einstein si curbura spatiului, insa de data asta imaginea era din nou prea simplista sau nu puteam vizualiza conceptele. Drept pentru care m-am hotarat sa caut pe net si sa vad daca gasesc vreun curs universitar filmat. Rezultatul: cursul General Relativity tinut de profesorul Leonard Susskind la Stanford.



Asa ca m-am uitat de la cap la coada si surpriza: nu e chiar asa greu precum pare cand cineva explica bine. (Ultimele doua cursuri se gasesc pe iTunes.) Prin urmare, m-am uitat doar la niste filme, n-am lucrat nimic pe langa, si acum am o intelegere mai buna a subiectului, poate chiar si a cosmologiei si gaurilor negre. Mi se pare nemaipomenit, mai ales ca unele lucruri nu pot fi intelese decat prin matematica, si nu prin carti de popularizare. Singura problema pana acum era ca asemenea materiale nu erau publice, poate o data din cauza aspectului financiar, si apoi poate dintr-o credinta ca publicul mai larg n-ar fi interesat. Tot de salutat este si initiativa OpenCourseWare de la MIT sau YouTubeEDU.

Ma bucur ca traiesc intr-o perioada in care streamingul video a devenit o realitate si informatia incepe sa curga libera dand contur la ceea ce s-a dorit defapt sa fie Internetul - un mecanism de usurare a invatarii, a cognitiei, a comunicarii si nu numai.

P.S. M-am documentat putin si am aflat ca Susskind este un personaj destul de cunoscut, unul din pionerii teoriei string-urilor si un adversar al lui Hawking. A publicat de curand o carte numita The Black Hole War si pe care am gasit-o pe torente ca audio book. De asemenea mai apare si in filmul documentar The Elegant Universe al lui Brian Greene:



Mai multe despre Brian Greene, string-uri si universul elegant puteti gasi aici sau pe TED:

Adevar si frumusete in fizica

Cand mi-a trimis Brindusa link-ul spre acest video acum mai bine de o saptamana interesul meu pentru fizica cuantica si fizica in general era aproape nul. Dupa mai multi ani in care am tot citit carti de popularizare si m-am chinuit cu matematica fizicii la un nivel de novice am reusit sa nu pricep nimic. Mai ales vazand ce se intampla cu cursul actual al fizicii, citind despre marea teorie unificata, gravitatie cuantica, gaurile negre ale lui Hawking, teoria stringurile si a branelor, cuantificarea spatiului si a timpului si faptul ca nu se ajunge nicaieri, decat teorii matematice extrem de complicate si dimensiuni banuite a fi ascunse si infasurate in ele insele. Toate astea nu mai insemnau mare lucru pentru mine. Am ajuns sa-mi pun si eu aceeasi intrebare ca oamenii de pe strada: la ce bun toate astea? Ce legatura au cu viata mea toate lucrurile astea? Primul lucru care iti vine in minte este tehnologia; si care se intampla sa fie si cel mai prost exemplu si cea mai rea aplicatie a stiintei in viata de zi cu zi.

Dupa cum citeam in ultima carte a lui Capra care mi-a cazut in maini (intamplator :P), "Intelepciune aparte", se pare ca Francis Bacon a fost cel care a indreptat stiinta pe calea pe care o cunosteam azi, a "cunoasterii pentru a domina" si indepartarea de "cunoasterea pentru a intelege". Aceasta din urma fiind, dupa parerea mea, singura forma cu adevarat intemeiata, motivata prin ea insasi, caci prin a intelege intelege lumea care te inconjoara inseamna defapt sa traiesti. Aceasta aparenta lipsa de sens a cunoasterii imi pare acum undeva deasupra nevoii artificiale de a conferi un scop stiintei, si mai ales de a o asocia notiunii ambigue de progres. Asa cum una din tezele existentialismului ne spune ca existenta precede esenta, adica faptul ca existam, ca ne-am nascut nu face parte dintr-un plan universal cu o finalitate clara, asa si stiinta n-are tot timpul nevoie de o confirmare ca ar fi utila societatii intr-un plan material tangibil. Ea face parte din lucrurile pe care le alegem noi sa ne dea un sens vietii, iar bucuria de a intelege natura este unul din darurile constiintei noastre, alaturi de muzica, prieteni, carti, voie buna si alte fericiri.

Si asta ne duce cu gandul la una din partile titlului: cunoasterea ca experienta estetica. Asa cum ne fascineaza un peisaj, acordurile unei melodii, formele unei femei, dulcetea unui miros, savoarea unei mancari, asa si formele in care isi toarna stiinta descoperirile ne uluiesc prin armonie si frumusete. Dar poate ca nu aveti de unde sa stiti lucrurile astea si sa le intelegeti din simplul fapt, si acum am sa fiu dur, ca sunteti ignoranti. Ati ignorat pur si simplu stiintele exacte de-a lungul timpului pornind de la prejudecata ca ele nu au nici cea mai mica legatura cu partea umana, ca sa nu mai vorbim de arta. Credeti ca matematica, fizica, chimia sunt reci, lipsite de viata, pe unii chiar si logica si filozofia v-au inspaimantat, poate toate din cauza ca se proclama a se ocupa cu cautarea adevarului.

Iar adevarul e ceva prea fix pentru sufletele voastre confuze, prea unduite de valurile vietii cotidiene, de problema banilor, a viitorului, a carierei, de grija familiei si a celor dragi. Sincer sa fiu, mi-am pierdut si eu demult increderea in adevar. Nu pot sa-i dau o definitie, nu pot nici macar sa-l descriu. As putea cel mult sa spun ca e ceva spre care tindem, si totusi multi dintre noi fugim de el, ca si cum atunci cand lucrurile sunt certe devin inspaimantatoare. Si poate ca asa e. Poate ca defapt ne e frica de cunoasterea absoluta, de momentul in care vom fi aflat totul si ne vom intreba: acum ce? Noroc ca lumea pare sa nu fie cladita asa. Cum altfel nu se stie insa, si nici nu ma pot aventura sa presupun. Altii mai intelepti decat mine au facut-o si s-au inselat. Universul ne asteapta mereu cu surprize la cotitura.

Gell-Mann este un fizician american nascut intr-o familie de evrei originari din Cernauti. A lucrat printre altele cu Feynman si a luat premiul Nobel pentru contributiile sale in fizica particulelor elementare, mai cu seama pentru descoperirea quarcilor. In ziua de azi se pare ca quarcii nu au fost o idee chiar asa buna si ca tot fundamentul asta al particulelor elementare se cam clatina. Asta stiu si eu din ce-am mai citit prin Capra, Lee Smolin, Hawking si cateva articole prin Scientific American. Cerul arata inorat pentru fizica teoretica moderna. Asta nu inseamna ca ceea ce spune el in scurta lui prezentare n-ar fi adevarat: natura este consonanta, iar legile ei frumoase.

Iar exemplele date de ele (legea inverselor patratelor sau ecuatiile lui Maxwell) sunt intr-adevar mai bogate si mai profunde decat ne-am imagina. Este incredibil faptul ca o foarte mare parte a fenomenelor naturale din jurul nostru, aparent diferite sunt guvernate de aceleasi legi simple. Si spun simple nu neaparat pentru ca sunt scrise intr-o forma scurta, pentru ca deseori o forma mai scurta presupune inca cativa ani de studiu aprofundat a intelesului prescurtarilor. Frumusetea vine mai ales din modul in care piesele se potrivesc. Credeti-ma, formulele matematice pot deveni cu mult mai urate si mai incalcite decat as putea pana si eu sa-mi imaginez, insa natura pare sa functioneze conform briciului lui Occam. Din toate universurile alternative pe care matematica le-ar putea imagina pentru legile naturii, pentru fizica nu ramane decat unul singur (sau cel putin asta se incearca), cel obiectiv, cel mai frumos dintre toate.

Si aici intervine intrebarea ce este frumosul? Ati spune ca frumosul nu poate fi decat intuit. Dar poate ca frumosul este exact intuitia universului in care traim si de aceea alegem tot ce este frumos pentru a explica si descrie ceea ce ne inconjoara. Dar unde isi mai face loc uratul? Am putea spune ca frumosul este tot ce inseamna viata. Dar atunci uratul ar ramane obiectelor neanimate, care sunt pana la urma tema de cercetare a fizicii, si totusi spuneam ca si fizica e incununata de frumos. Nu putem asocia uratul nici non-existentului, pentru ca putem recunoaste uratul ca existand alaturi de noi. Adeseori m-am intrebat daca simtul estetic este inascut sau nu. Spre exemplu, idealul de frumusete de pe vremea lui Rembrandt nu mai corespunde fotomodelelor anorexice din ziua de azi. Deci pare sa fie afectat cel putin de dinamica sociala. Eu insumi par a-mi schimba gusturile de-a lungurilor. Dar pot eu oare asocia acest gen de frumusete relativa si trecatoare cu frumusetea formelor perene, asa cum privesc fizicienii formele naturii?

Ceea ce e si mai tulburator este ca pana si aceasta frumusete a simbolurilor fizico-matematice este relativa si trecatoare. Cel putin intreaga constructie pare sa-si pastreze coerenta. Se gasesc mereu demonstratii si cazuri limita prin care noua teorie o continua pe cea veche. Iar coerenta asta e un alt semn de frumusete. O frumusete care nu inseamna neaparat veridicitate. Asa cum fizica newtoniana parea sa fie un sistem de inchis de o frumusete stralucitoare pentru ca putea sa explice totul. Ei bine n-a putut. Si nici in ziua azi fizica nu explica totul, si pe buna dreptate o ataca criticii ei, ca fiind sterila si neancorata in realitate, pe cand practicantii ei raman in continuare orbiti de frumusetea ei. Arareori apar spirite mai filozofice care printr-o analiza aspra incearca sa readuca lucrurile din lumea ideilor pure inapoi pe pamant. A fost nevoia de critica lui Mach asupra mecanicii pentru ca Einstein sa o regandeasca. Acum este in efervescenta teoria haosului, a sistemelor dinamice complexe. Chiar azi citeam amendamentele lui Prigogine la adresa ignorarii ireversibilitatii timpului in toate ramurile fizice, mai putin termodinamica. Asa ca frumosul poate fi de multe ori ametitor. Iar a-ti fundamenta cercetarea pe frumos nu-ti poate garanta nimic. Cel mult s-ar putea sa ai rezultate mai bune decat bazandu-te doar pe ratiune.

Putem deci spune ca exista mai multe tipuri de frumos, iar adevarul e doar unul dintre ele. Insa nici adevarul nu putem spune acum ca ar fi unul singur. Depinde de sistemul de axiome pe care ni-l alegem. Umblam pe nisipuri miscatoare. Pana si fizicienii au ales sa foloseasca topologia in incercarea de a nu se mai agata de concepte absolute precum spatiul, timpul, cauzalitate. Formele apriorice kantiene au fost spulberate de relativitate si de mecanica cuantica. Asa ca tot ce ne-a mai ramas e aspiratia spre frumos. Probabil ca e aceeasi aspiratie cu care s-au hranit atomistii greci, sau Platon si Aristotel, sau Galilei si Newton.

Insa cum ramane cu uratul? Nimeni nu aspira spre urat. Poate ca e un paradox al limbajului si opusele unor notiuni apar fortat fara a avea un fundament real. Daca frumusetea ar fi o relatie de ordine peste obiectele din univers, uratul n-ar fi decat o calitate relativa. La fel si binele si raul. Dar atunci nici unul din termenii antagonici n-ar avea sens singur. Dar n-ar fi decat o explicatie nesigura pentru ceva ce ne e greu sa vedem altfel: frumusetea si binele triumfa!

O alta viziune ar fi ca frumosul este acea lege fundamentala la care inca mai spera acum batranul Gell-Mann, iar uratul sunt accidentele. Cred ca ceea ce intelege el prin accidente sunt lucruri precum nedeterminarea cuantica, probabilistica nucleara sau teoria perturbatiilor. Toate sunt un fel de incercari statistice sau de alta natura de a face ordine in haos. Nicidecum o recurgere la argumentul divin. Desi multi fizicieni au fost si sunt inca marcati de o puternic credinta religioasa care ii ghideaza in munca lor, Gell-Mann pare sa fie unul din aceia care crede (ca si mine) ca materia (fie ea atomica, ondulatorie sau oricum) impreuna cu legile ei e suficienta pentru a da nastere vietii. Cu toate acestea el recurge la criteriul frumosului, si mai mult la un frumos obiectiv. El refuza sa sa priveasca lentila estetica ca pe o unealta epistemologica, ci ca o calitate a naturii insasi, asa cum este si auto-similiaritatea.

Toata aceasta auto-consistenta a universului bazata pe frumos, pe lege si pe accident ramane sa fie supusa testului filozofic. Pe de alta parte himera adevarului pare sa fi parasit de ceva vreme ambele domenii de cunoastere. Pe ce baze ne vom fundamenta noi cunoasterea de acum incolo ramane un mare semn de intrebare? Sau asa cum am intalnit undeva in discutiile dintre Heisenberg si Bohr, ar trebui sa clarificam mai bine ce intelegem prin "a intelege".