Sunt un basist

Am dat vina acum ceva timp pe parintii mei si cei din generatia lor pentru situatia in care se afla acum Romania, pentru ca n-au facut nimic, n-au protestat la timp si nu s-au opus neo-comunistilor. Eram prea tanar la revolutie si mineriade ca sa-mi dau seama ce se intampla sau sa-mi formez vreo opinie sau pozitie. Defapt majoritatea lumii era nepregatita atunci sa inteleaga ce se intampla si cum libertatea le este furata inapoi. Defapt libertatea pe care au castigat-o romanii atunci a fost mereu una prost inteleasa (de a face ce vor, de a fi badarani, nesimtiti, de a raspunde urat, de a fi violenti si murdari) si n-au inteles ca au pierdut-o pe cea adevarata si au fost in continuare controlati si manipulati.

Imi pare destul de clar astazi ca vina pierderii libertatii, a civilizatiei si a prosperitatii economice, a izolarii continuate fata de Europa rezida undeva in mixul dintre Iliescu, securisti, mineri si populatie care i-a ales la putere tot pe vechii nomenclaturisti si securisti. Dar cum puteau sa stie? Asta e intrebarea care vine mereu in apararea poporului, cum puteau sa deosebeasca binele de rau dupa atatia ani de spalare de creier si represiune comunista? Cum au putut insa polonezii cu Solidaritatea lor sau cehoslovacii inaintea lor? Intrebari la care raspuns probabil nu vom gasi – asa a fost sa fie. Ai fi zis insa ca generatiile urmatoare se vor destepta si vor face alegeri mai bune, in masura in care sunt lasate sa le faca cel putin.

Securitatea a fost inlocuita cu media dupa model american. Bombardare zilnica la televizor cu informatii, seriale si filme, talk show-uri si emisiuni de varietate/realitate au transformat oamenii intr-un fel de zombie fara pic de discernamant. In Romania totul se dezbate, se analizeaza, se gasesc vinovati, se injura, se calomniaza, se acuza pe fata necontand daca e pe drept sau nu (vezi OTV), si cel mai mult dintre toate fiecare isi da cu parerea, neexistand nicio metoda de alege adevarul dincolo de vorbe aruncate sau vreo critica rationala asupra celor ce se intampla. Chiar daca o anumita logica este desprinsa din luptele politice, romanul atunci capituleaza si inceteaza a mai duce firul logicii si a actiunii pana la capat pentru ca nu este un rol pe care vrea sa il joace. Invatatura cea mai importanta pe care au deprins-o romanii si pe care acum o dau din generatie in generatie este sa stea la locul lor, sa nu se implice, sa nu-si puna fundul la bataie pentru ca ceva rau s-ar putea intampla. Si acel ceva rau chiar se putea intampla. Mi-aduc aminte de bunica mea care ma intreba daca se intampla ceva daca nu se duce la vot. Probabil ca in perioada comunista au fost fortati sa voteze in masa cu partidul comunist la un moment dat, astfel incat dreptul la vot a incetat sa fie liber si optional in mintea lor. Si asta e doar unul din raurile care ti se pot intampla in Romania, pe langa saracire, izolare, excludere, reprimare, umilire si batjocura - doar cateva dintre ele.

De aceea mi se pare grav faptul ca Ponta a numit ministrii plagiatori si este si el inusi este unul dintre ei si au si nerusinarea de a nega pana la capat si a-i ataca pe cei careu au curajul sa li se opuna. Este acelasi gen de forta care se impune asupra intelectualilor ca la instaurarea comunistilor – e ca si cum as citi din Marin Preda. Si faptul ca oamenii accepta este din cauza ca s-au obisnuit sa fie condusi de prosti care nu promoveaza nici un fel de valori. Asta mi se pare cel mai periculos, ascensiunea in varf a celor care n-au nici cel mai mic respect pentru munca – asta a fost realitatea in care am crescut eu. Toti oamenii de valoare au fost alungati din tara, li s-a ras in nas ca sunt ca nu sunt smecheri ca celor care le merge bine, ca nu sunt hoti, si apoi sunt acuzati de popor ca sunt tradatori ca n-au ramas sau ca nu se intorc sa recladeasca tara. Cum poti sa acuzi pe un om cu o cariera academica ca a lui Funeriu ca nu are bacalaureat sau revista Natura de complot si conspiratie? Cum poti sa-i lasi pe porci sa reinstaureze dictatura prostiei si a furtului?

Si aici intervine ruptura. Aici intervin replicile si trolli, postacii si contrainformatiile, confuzia si vendetele. Care dintre politicieni sunt mai breji, care au mintit mai mult, care au furat mai mult, care sunt mai manjiti, care ne vor binele macar un pic si care nu vor decat sa ne subjuge si sa ne suga sangele? Noi cu cine votam? – precum cetateanul turmentat. Sau intrebarea esentiala pentru mine este: cum deosebim semnalul de zgomot? Cum stim daca Basescu e mai bun decat Iliescu, decat Ponta&Antonescu, sau PDL decat USL sau cum dracu s-au mai numit in trecut, FSN sau PNL? Aici se invrajbesc romanii cel mai tare, pentru ca au memoria scurta si se hranesc doar din scandalurile prezentului cu care sunt hraniti zilnic de stirile infecte de pe toate canalele romanesti.

Inainte de a-i lua apararea lui Basescu si a PDL-ului pentru ca sunt raul cel mai mic si din pacate nu avem ce alege altceva, vreau sa ma concentrez pe un alt personaj mult mai putin predispus urii populare si aparent fara nici o vina – Nicusor Dan. O sa incerc sa-mi sintetizez aici notele pe care mi le-am scris in Bucuresti cu o saptamana inainte de locale, cand am incercat sa-l sustin cat de mult am putut. In primul rand am crezut in el, pentru ca si eu ca toti romanii vreau o schimbare, oameni care nu sunt demagogi si care vor sa faca lucruri pentru societate asa cum un politician ar trebui. Eu chiar am crezut, dezamagirea mea a fost insa sa vad in Bucuresti oameni care au incetate sa creada, sau care se prefac si gasesc tot felul de scuze pentru a nu intampina si incuraja schimbarea prin activitate civica. De ce am crezut in Nicusor Dan? Pentru ca vorbeste ca un om normal, spune lucruri concrete, are o cariera in spate, a muncit, a fost olimpic international si si-a luat doctoratul in matematica in Franta – lucruri care stiu ca sunt cu siguranta foarte greu de facut, si pentru ca e foarte implicat in societatea civila. Asa functioneaza criteriul meu de a deosebii politicienii de calitate de ce-i care latra si calomniaza si fac numai promisiuni.

Dar Bucurestiul e un loc trist si decrepit. Oamenii te privesc cu ura daca le pomenesti de politica. Sunt atat de satui incat nu mai vor sa auda de speranta sau sa-i asculte pe tineri care incearca sa le-o retrezeasca in suflet. Am simtit ca ma judeca aspru cand am tinut de bannerul cu Nicusor sau le-am dat fluturasi incercand sa-i conving ca nu e ca ceilalti si chiar daca ne va dezamagi tot e mai bun decat mafiotii. Dar nu, ei nu vor sa creada, nu-si inchipuie ca mai exista cineva nepatat, si se duc sa-i aleaga tot pe gangsteri, pentru ca ei au inteligenta strazii, au smecheria, stiu sa se certe – nu ca Nicusor. Oamenii barfesc si se cearta asemenea conducatorilor lor cu care au inceput sa se asemene din ce in ce mai mult. Romanii nu vor sa schimbe starea lucrurilor pentru ca defapt democratia functioneaza in Romania – politicienii sunt exponentii poporului format majoritar din inculti, tarani, cocalari si manelisti. Ar trebui sa inceteze sa-i mai injure pe politicieni si sa le multumeasca ca i-au transformat in exact ceea ce-si doreau sa fie – niste nulitati care mananca, muncesc, se distreaza si dorm. Romanii nu vor sa se implice in politica pentru ca le convine defapt cum stau lucruile – le place balciul.

Si d-aia n-a castigat Nicusor Dan nimic in final, poate decat o recunoastere ca exista 10% din oameni care sunt altfel, nu neaparat mai buni, dar poate cum zicea Cristoiu, mai europeni, “care nu ragaie”, mai umblati prin lume, mai cititi si care nu put a ceapa sau mai stiu eu ce specific estului. N-a castigat pentru ca Bucurestiul era aproape anormal si ilegal impanzit de bannere electorale pe spatii publicitare platite cu bani grei, in timp ce locurile legale de afisare lipseau cu desavarsire. Voluntarii lui Nicusor au trebuit sa lipeasca stickere mici noapte sa nu-i vada nimeni sau sa tina cu mainile lor cele cateva bannere pentru ca nu aveau bani ca bastani sa le atarne in toate colturile. Centrul lui de campanie era o camaruta derapanata intr-o cladire veche stand sa cada la Kogalniceanu, locuita de voluntari neplatiti si umpluta cu tricouri si afise ce n-au fost pana la urma distribuite ca n-a avut cine. Dar romanii s-au obisnuit sa se faca campanie si pomenii pe banii lor de impozite, fie ca provin inainte sau de dupa alegeri. Cat de aberante au putut sa fie bannerele cu Prigoana la metrou cu “Transport public gratuit”? Cine a mai auzit de asa ceva in Europa? Dar romanii s-au obisnuit cu promisiuni desarte si voteaza smecheria, descurcareala, papagalul, clanta, ghidusia si nu in ultimul rand, tabloidizarea.

Si n-a castigat pentru ca e greu sa castigi intr-un asemenea context. In Romania, grassroots movement nu exista si nu are traditie. Cel mai inversunant sustinator al lui Nicusor pe care l-am cunoscut e o elvetianca, Ursula. Romanii nu au traditia grevelor franceze sau a protestelor ecologiste germane. Romanii nu inteleg cum se organizeaza un mars sau un fenomen gen Occupy sau Indignados. Ei detesta lucrurile asta si o spun band bere la masa si dandu-si cu parerea despre toate. Si atunci cum vreti sa puteti vota binele absolut in locul raului cel mai mic?

Si-acum sa ne intoarcem la demiterea presedintelui. L-am votat pe Basescu sa scapam de PSD si Nastase, apoi de Geoana, pentru ca nu a aparut nimeni altcineva mai breaz si mai indepartat de comunisti pe care sa-l pot alege. Acelasi filtru pe care l-am folosit pt. Nicusor Dan l-am folosit si pentru Basescu, chit ca vorbim de o constiinta mult mai incarcata la marinar. L-am votat mereu sa ramana nu pentru ca e fara pata, sau ca nu are un caracter prost, de bodegar, sau ca nu seamana vant si dihonie, ci pentru ca e mai bun decat ceilalti – are multe momente cand vorbeste si bine si pana la urma nu l-au sustinut intelectualii degeaba pana cand l-au parasit dezamagiti. Basismul e o speranta intr-o tara mai libera, o justitie mai corecta, lustratie, o civilizatie mai buna, mai europeana, nu individul Basescu o sa ne aduca toata astea, ci speranta. Insa cu siguranta nu ni le va aduce PSD-ul. Ei nici macar nu se gandesc la idealurile astea ale poporului. Ca si multi din PDL pana ei nu viseaza decat ciolanul, si sunt mai rai si mai indarjiti, chiar daca nu vreti sa acceptati, si ii doare in cur de voi, de viitorul vostru si al copiilor vostri.

Si apoi mai e si paranoia asta cu dictatorul. Ce, Iliescu n-a fost un dictator? El nu a masinat din umbra tot ce a facut partidul sau si tara? Pana la urma, avem o traditie lasata de Ceausescu. Si ca o paranteza toata executia asta din parlament imi aduce aminte de inregistrarea congresului PCR in care Parvulescu il critica pe Ceausescu pentru ca este manat numai de intentii personale. Pana la urma cu totii am acceptat si ni se pare obisnuit ca presedintele Romaniei sa aiba functii mai mult decat ceremoniale. Unii dintre noi l-am ales tocmai pentru a-si impinge atributiile la limita si a scoate tara din noroi. Si trebuie subliniat ca majoritatea l-a votat pe el, el este presedintele, si trebuia sa ramana pana la sfarsitul mandatului, pentru ca asa functioneaza democratia – nu merge cu razgandiri. Daca poporul cere capul lui Motoc nu trebuie sa calcam totul in picioare ca sa-i facem pe plac. Pana la urma d-aia exista alegeri, ca sa aiba toti un cuvant de spus si de-abia dupa ce se numara toate voturile putem sa spunem clar ce capuri vrea sau nu vrea poporul sa cada. Executiile in numele poporului au fost si vor ramane intotdeauna totalitare in natura – chiar si cea la propriu a sotiilor Ceausescu. Cand l-am votat pe Basescu ca persoana am facut-o tocmai pentru ca nu aveam si in continuare nu am incredere in nici unul din parlamentari, votati pe liste sau mai stiu eu cum. Ei nu m-au reprezentat niciodata si nu reprezinta pe nimeni acolo in Casa Poporului decat propriul interes si burdihanele indesate. Daca Basescu a gresit, o admit, dar cred in continuare ca toate greselile au fost spre bine – justitia si presa sunt mai libere decat inainte, iar tara a iesit destul de bine cu tot furtul celor din PDL, mai stabila economic decat Grecia si chiar Spania, Italia sau Irlanda. Si nu-mi spuneti ca USL-ul va veni sa ne vindece de hotie – se va inlocui o mafie cu alta mafie. PDL-ul trebuie inlocuit, dar cu alta partide, noi, cu un nou PDL poate, cu Noua Republica, initiative de centru-dreapta (socialismul este poate o tendinta buna pentru Europa de Vest si America, dar nu pt o fost tara comunista ca Romania). Si zicand astea imi aduc aminte de tradatorii care au plecat din PDL, curatandu-l un pic astfel poate, desi pitipoancele lui Base si ceilalti bogatasi de carton au ramas, dar nu despre asta e vorba. E vorba ca politicienii in Romania nu au cuvant, nu au rusine, nu au demnitate sa ramana fermi pe pozitie, sa accepte infrangerea si sa astepte. Nu este neconstitutioanala suspendarea lui Basescu, este imorala insa dezertarea si traseismul politic, formarea majoritatii parlamentare pentru ciolan si eschivarea de justitie si apoi luarea unor decizii in numele poporului ca si cum l-ar reprezenta si i-ar face o favoare. Toate aceste jeguri de politicieni au deturnat iesirea in strada a romanilor si au auzit doar ce-au vrut sa auda, precum Lapusneanu cand l-a sacrificat pe Motoc.

Atat de mare a fost campania impotriva lui Basescu (si Boc) la Antene si Irealitate incat poporul a fost asmutit impotriva propriului presedinte. Daca asta nu este libertate de expresie, nu stiu ce este si se mai vaita ca e dictatura. Basescu le-a dat ocazia ce-i drept si ei l-au tarat prin noroi, pentru ca pana la urma cei ca Voiculescu controleaza media – prin bani furati de la noi dealtfel. Si probabil ca cei mai multi vor sa vada capul lui Basescu cazand, printre care si parintii mei care au avut ambii salariile taiate, si vor simti o oarecare satifactie si razbunarea pentru umilirea pe care au trait-o. Dar va fi un sentiment de scurta durata, pe care nu numai noi il vom fi simtit, dar si greci, irlandezi, spanioli. Nu suntem singurii dezamagiti de clasa politica si care au cazut mai de sus decat noi in timpul crizei inapoi in mizerie – macar noi am fost constanti in saracie. Dar nu stiu care dintre ei are parte de o adunatura de scursuri mai mare decat cei din PSD care sa vrea sa infasce din nou tara cu atata lacomie. Daca Basescu a gresit chiar si asa trebuia lasat sa-si termine mandatul cu care l-a investit poporul, nu sa fie suspendat de un parlament cel putin imoral, daca nu ilegitim. Cum zicea un reporter HotNews: atentie, vin lupii!

Poate Basescu va fi si el judecat vreodata pentru coruptia lui. Miterand a fost. In cazul lui Nastase a durat 8 ani pana a intrat in puscarie, ca acum sa fie deplans de grupul Intact ca un detinut politic. Dar procesele publice aranjate si rapide n-au dat niciodata bine in istorie. Schimbarea institutiilor statului pentru niste vendete si interese personale, fara sa apucam nici macar sa cartim ceva, nu sunt procese democratice. Chiar daca legile statului o permit este imoral si necinstit fata de popor, iar argumentul ca ceilalti au facut la fel de rau, nici nu-l cred in totalitate si nici nu mi se pare o justificare.

Cineva scria zilele astea ca trebuie sa ne hotaram de partea cui suntem. Ori Basescu si PDL, ori USL. Pana la urma in America esti ori democrat, ori republican. Noua ne place sa ne consideram asa zis apolitici si ca nu ne place sa facem politica, ca e prea murdara, si ii injuram pe toti politicienii la fel (intr-adevar momentan toate partidele sunt aceeasi mizerie). Dar cand vine vremea circului si a painii incepem sa luam partea cuiva subit si de obicei este castigatorul. Nu conteaza ce a facut ca sa ajunga acolo, daca a fost ales sau nu, norodul aplauda ca prostul. Insa pana va aparea Alba ca zapada si ne va duce de mana politic in Europa, trebuie sa luam o decizie si sa alegem o parte. Nu merge ascunsul dupa deget si neparticiparea fatalista la vot. Opinia fiecaruia dintre noi conteaza si un politician in locul altuia poate face diferenta. Si apoi trebuie incurajati acei oameni noi sa iasa din randul societatii si sa inceapa sa ne reprezinte. Trebuie incurajati, nu injurati. Daca vom ramane la fel de speriosi in fata politicii ne vom merita decaderea si pierderea putinelor drepturi pe care ni le-am castigat la revolutie de a ne exprima vointa civica. Nu ma deranjeaza ca oamenii de la tara si pensionarii vor vota din nou cu PSD, dar diaspora si oamenii educati cred ca stiu mai bine decat atat, sa caute o solutie in alta parte. Si asa cum si eu sunt tolerant, asa si acesti politruci ar trebui sa ne lase in pace si sa nu incerce sa ne asmuteasca, asa cum a facut-o Nastase, care si cand era condamnat credea ca inca mai face campanie.

Presedintele Romaniei nu trebuie dat jos de o adunatura de politruci traseisti care se incapataneaza sa ramana mai multi decat 300 si decat chiar acum. Presedintele ar trebui sa-si termine mandatul, nu pentru ca il cheama Basescu, ci pentru ca a fost ales a doua oara conform legilor si nu si-a tradat tara, ci poate cel mult a deceptionat-o. Si chiar daca va cadea, pentru ca este foarte posibil ca numarul deceptionatilor sa fie mult mai mare decat al celor care cred in idei si valori ca mine, se va decide la alegeri cine are dreptul sa conduca aceasta tara. Iar eu ma voi duce oriunde e necesar sa votez ca sa nu incapa pe mana lui Antonescu si Ponta, respectiv Iliescu si Voiculescu. Este foarte pacat ca cei care l-au dat jos acum, n-au avut respect si rabdare pentru a astepta alegerile, se afiseaza in calai nerusinati astazi si maine au nerusinarea sa pozeze in candidati demni, puri si ingeri salvatori. Pe cine voi vota la prezidentiale nu stiu, pentru ca perspectiva de a fi numai Antonescu ma sperie si ma ingretoseaza. Daca aveau bunul simt sa mai astepte poate aveam si noi o sansa sa apara cineva nou, caci nu se stie sigur inca daca MRU e o optiune. Dar poate faptul ca si-au dat arama pe fata asa de repede acum ii ajuta pe unii oameni sa se mai trezeasca acum cat nu e prea tarziu.

Deci, precum am afirmat in titlu, raman un basist macar in forma lui ideala, a sperantei spre mai bine si astept vesti bune dinspre noile initiative de centru dreapta si independenti, poate vor produce oameni de din ce in ce mai buna calitate. Din pepiniera PSD niciodata insa. E optiune pe care mi-o asum, pentru ca nu mai putem fi pasivi si lasa lucrurile in voia sortii, de dragul de a nu face politica (a fost o vreme cand am crezut in rotatia partidelor la putere, dar USL nu mai este o optiune pentru mine). Voi aprecia si sustine mereu oamenii care vorbesc la obiect, fac mai mult decat tin discursuri, si care mai presus de toate promoveaza munca si valoarea. Daca pentru asta imi trebuie rabdare si sa votez raul cel mai mic, atunci o voi face. Si daca cei din tara imi vor spune toti in cor ca sunt prost si deconectat de realitate, imi voi accepta infrangerea, dar poate ca defapt lucrurile sunt mai clare la mii de kilometri si cativa ani distanta. Daca voi credeti ca celor din diaspora, ca si mie care am vrut si inca vreau sa ma intorc in tara nu ne pasa de Romania si de posibilitatea ca si ea sa se ridice din umilinta, atunci va inselati amarnic. Mai degraba acum dupa ce am plecat mi-am dat seama ca trebuie sa ma lupt mai tare, sa-mi pese mai mult, ca sa nu fie si altii furati si trisati de niste prosti asa cum am fost noi.

Occupy

Ma transform incet in ceva ce nu mi-am dorit sa fiu si anume din ce in ce mai conformist. Fortele sociale te imping sa faci asta cat si lipsa mea de curaj sau incapacitatea de a fi mai bataios sau mai credincios propriilor principii. In lumea asta, daca vrei sa ai o slujba, o casa, sa fii respectat, trebuie sa respecti anumite reguli, sa te comporti in anumit fel, sa proiectezi o anume imagine - esenta pana la urma a contractului social, quid pro quo, tit for tat.

Principala problema cu care ma confrunt este lipsa de cunoastere. Intotdeauna am fost de parere ca cineva ar trebui mai bine sa taca decat sa vorbeasca atunci cand nu cunoaste un subiect. De aceea de multe ori am preferat sa tac si sa incerc sa invat inainte de a-mi da cu parerea. Observatia ca cei mai multi dintre oameni nu fac asta, ci dimpotriva gasesc o placere uriasa in a vorbi despre lucruri asupra carora au pareri intru totul subiective, si apoi constatarea ca acumularea de cunostinte e o activitate grea si care nu duce intotdeauna sau pre usor spre adevaruri clare, m-au facut sa incerc sa abandonez aceasta atitudine. Din pacate nu am timpul sa intru in detalii intr-o lume in care complexitatea creste exponential, iar specializarea este inevitabila, asa ca va trebui sa-mi exercit acest drept la expresie, fie el patat de incapabilitatea de a forma pareri clare sau corecte.

Defapt constatarea mea cea mai importanta este ca nimeni nu stie exact despre ce vorbeste, ce este corect, ce este bun, ce este in orice categorie calitativa ati alege. Nici macar eu. Insa in naiva mea credinta intr-o perena figura parentala, am continuat sa cred ca cineva trebuie sa stie ce e mai bine de facut. Multi dau foarte bine senzatia ca stiu, dar nu stiu, sunt doar foarte buni manipulatori. Nimeni nu stie defapt toate raspunsurile si nimeni nu are toate raspunsurile corecte. Errare humanum est.

Asa ca admitand necunoasterea mea a stiintelor politice sau economice, a filozofiei, a ideologiilor si a tuturor fortelor care guverneaza dinamica sociala, am sa purced sa-mi exprim propria viziune. Si asa cum este obiceiul cel mai bine este sa pornesti de la principiile fundamentale, chiar daca mintea lucreaza cel mai adesea invers pornind de la particular si apoi ajungand la concluzii. Prin urmare principiile mele sunt neconturate, incerte, incomplete, un sistem axiomatic schiop si poate imposibil.

Este credinta mea cea mai ferma ca oamenii nu trebuie sa sufere. Si poate din asta deriva totul. Structura mea firava m-a facut poate sa cred asta si sa fiu catalogat uneori ca fiind de stanga, pentru ca am asteptat mereu ajutor din partea altora asa cum cred ca este normal ca si noi sa ne sprijinim semenii. Aici, de la un asemenea atat de pur exprimat incep insa problemele. Poate ca toate astea au mai fost scrise si analizate intr-o carte acum poate mai bine de 200 de ani, insa faptul ca eu nu am avut ocazia sa o citesc nu-mi linisteste angoasa si dezideratul de a scrie. Problema devine una semantica: ce inseamna sa nu suferi, ce inseamna sa fii fericit in conditiile in care natura umana este una perversa si te poate pacali pe tine insuti in ciuda celor mai bune intentii?

Capcana in care am cazut a fost aceea a incapabilitatii de a manifesta compasiune fata de cei care nu sunt dispusi sa faca eforturi. Si dintr-o data am devenit foarte de dreapta. Mi se pare normal sa fiu ajutat pentru ca sunt dispus sa muncesc dar nu dispun de oportunitati, dar nu sunt dornic sa-i ajut pe altii daca nu sunt gata sa faca tot ce le sta in putinta inainte de a apela la ajutor. Promovez practic o meritocratie in trepte, muncesti cat muncesti si apoi trebuie sa primesti ajutor de la altcineva sa poti trece la nivelul urmator. Insa realitatea nu e asa simpla, de multe ori oportunitatile sunt mai importante decat munca si orice om de pe lumea asta isi doreste sa nu munceasca daca gaseste sprijinul necesar pentru a face asta. Asemenea omului primitiv care vana si pescuia trebuie sa ne infruptam din roadele eforturile noastre atunci cand putem, sa mancam si sa ne odihnim ca sa ne pastram puterile pentru urmatoarea partida din jocul supravietuirii.

Munca devine astfel un element nu neaparat esential vietii de zi cu zi: cu totii ii invidiem pe cei care nu o fac si in acelasi timp ii detestam si consideram asta o nedreptate sociala. Si asta se extinde la intreaga gama de nuante exprimate mai ales prin prapastia dintre castiguri. Valoarea muncii unora pare sa fie cu ordine de marime peste a altora, desi stim ca sunt si ei oameni si este imposibil ca ei sa fie capabil de un efort nici macar inzecit. Munca nu este deci o cuantificare absoluta a activitatii noastre cotidiene, este doar un nume pentru preocuparea noastra esentiala: supravietuirea si perpetuarea.

Exista prin urmare aceasta idee foarte bine inradacinata care spune ca pentru a trai trebuie sa muncesti. Si prin negare devine aproape evidenta. Dar intrebarea este cat din timpul pe care il ai la dispozitie trebuie sa il dedici muncii si cat il poti lasa indolentei? Nu este oare nedrept ca unii oameni in aceasta lume lucreaza sub 40 de ore pe saptamana iar altii lucreaza de doua ori mai mult decat atat? Cu totii am vrea sa fim intr-o vacanta perpetua, sa citim, sa ne uitam la TV, sa iesim la bere si sa radem cu cei apropiati. E natural, dar este oare just? Sau ca sa revin problema compasiunii: ai continua sa muncesti la fel de mult daca in urma muncii tale stii ca cineva profita petrecand mai mult timp in repaus? Si in al doilea rand: cum cuantifici asta si cum ai rezolva problema echilibrarii balantei?

Abordarea naiva ar fi sa incercam sa ne consideram cu totii egali, ceea ce s-a incercat prin forta si a esuat, pentru ca evident nu suntem cu totii egali. Alternativa ar fi ca evident unii suntem mai buni ca altii si trebuie sa dovedim asta printr-o lupta constanta pentru propriul interes si o libertate individuala ridicata. Asta ar fi predica scolii din Chicago, lectia americana care acum pare sa se clatine, dupa ce a aparent a dat o palma socialismului exagerat de dupa al doilea razboi mondial. Mana invizibila ar trebui sa rezolve toate problemele si cumva intregul sistem ar trebui sa se regleze singur fara o guvernare centrala. Ce facem insa cu cei bolnavi, cu cei slabi, cu cei loviti de soarta? Ne vom comporta oare ca spartanii, ii vom lasa sa moara, ii vom extermina mereu prin genociduri pe cei ce nu au putere? Ce fel de libertate are un individ care nu si-o poate exprima in lipsa proprietatilor si a banilor? Care este diferenta intre o persoana care lupta sa urce in ierarhie prin munca epuizanta si un sclav? Ce fel de existenta este aceea in care singurul capital pe care il ai este abilitatea de a munci cu care in economia de piata poti literalmente muri de foame? Ce fel de existenta este aceea in care nu poti alege decat datorii la banca pentru casa, masina, educatie etc si plata lor este singura ratiune pentru care muncesti o viata intreaga?

Raspunsul pare mereu sa fie evident calea de mijloc, dar ca orice nuanta de gri ce pluteste in domeniul continuului intrebarea ramane pe unde tragem linia mai exact. Se pare ca o sa existe mereu oameni care o sa munceasca cinstit si altii care sa-i fraiereasca, abuzand de ajutoarele sociale sau de pozitiile lor de putere, intr-un cuvant de increderea celorlalti. Devine astfel o problema comportamentala, a stiintelor cognitive mai degraba, sa intelegi de ce oamenii, desi de cele mai multe ori se ridica din situatii precare si defavorizate, devin exploatatorii sau consumatorii apatici de maine. Cum e vorba din popor: cu binele te obisnuiesti repede.

Si asa am ajuns la al doilea principiu: perceptia fericirii este logaritmica - un fel de lege Weber-Fechner a satisfactiei sociale. Studii au demonstrat deja ca banii nu aduc fericirea decat pana la un prag. De acolo in sus intervin adictia si sevrajul, acolo unde se rupe linearitatea si lacomia devine nemarginita. Practic acest al doilea principiu vine sa il infirme pe primul - nu poti sa faci pe toata lumea fericita pentru ca nu poti sa sa ii satisfaci pe toti si cerintele lor mereu in crestere. Asemenea unor copii rasfatati, dupa ce i-ai scapat de boli si foamete vor veni sa-ti ceara adapost si dupa ce primesc case vor vrea automobile si masini de spalat rufe dupa care inevitabil vor vrea iPhone. (De ce? Pentru ca o merita.) Si cum resursele pe glob sunt limitate, care este practic teza de baza a economiei moderne - si nu departe de adevar, va exista in continuare aparenta ca unii oameni traiesc bine pe urma altora care traiesc foarte prost, si adesea nu doar o aparenta. Dar din nou, este asta oare just? Este just ca peste un miliard din populatia globului sa traiasca in saracie absoluta? Drepturile de baza ale unui om ar trebui sa fie accesul la hrana si la servicii medicale (si poate la un adapost minim - din nou cuantificarile sunt greu de facut); problema este ca de aici in sus totul devine saracie relativa si in ipocrizia noastra nu putem sa acceptam ca am putea sa traim cu mai putin.

Ar parea ca diminuarea propriilor asteptari pe care le avem de la lume intr-un spirit aproape budist ar fi rezolvarea tuturor problemelor. Asumarea egalitatii pornind din noi insine si asumata democratic si nu impusa prin forta de la centru. Pana la urma nu ar fi chiar atat de utopic avand in vedere ca in prezent platim impozite, un mecanism prin care compensam mecanismul Matei: cei bogati devin din ce in ce mai bogati si cei saraci din ce in ce mai saraci. Argumentul impotriva nu este insa oare cel al capitalismului impotriva comunismului: sugrumarea initiativei private conduce spre colaps economic? Este oare contextul economic gresit, prin faptul ca se pune prea mult accent pe valorizarea tuturor lucrurilor prin monede fiat si o mercantilizare a valorilor umane, si o redefinire a regulilor jocului este necesara? Sau sacrificiul unora (de multe ori multi) este necesar pentru progresul speciei si asigurarea unei macrostabilitati?

Poate ca daca am putea construi o termodinamica a tumultului social atunci poate modelul lumii umane ar fi un fluid in care unele zone sunt mai turbulente decat altele, altele mai calme, unele mai reci, altele mai calde, aproape precum vremea, mereu supus haosului, dar am accepta astfel ca nu putem garanta bunastarea tuturor in acelasi timp, asemenea unei eficiente Pareto ratate sau a unei probleme prost conditionate - mereu trebuie sa fim pregatiti sa facem compromisuri, fie la nivel individual fie macro-social. Poate insa ca acest lucru nu este posibil, sau il avem deja si nu ne ajuta defapt sa facem nici o predictie si ramanem la fel de nestiutori si fragili. Sau poate simulari de replicatori precum cele de viata artificiala bazate pe neo-darwinism ne-ar putea deschide ochii intelegerii pe viitor. Dar, desi cred cu tarie in gena egoista ca principiu edificator a intregului sistem dinamic, perspectiva nu arata prea bine: va trebui sa ne educam noi insine sa fim compatimitori fara a pierde insa vectorul creatiei - dorinta de a avea totul.

Ma aflu inca in faza in care incerc sa ma dezmeticesc dupa ce am vazut filmele Zeitgeist si sa inteleg unde distorsioneaza ei lucrurile - pentru ca toata lumea distorsioneaza in orice tabara s-ar afla. Si problema cu documentarele de stanga este ca apeleaza intotdeauna la sentimente - precum suferinta copiilor, care pentru nici un organism reproductiv nu este tolerabila, si te fac sa pierzi vederea de ansamblu, ecologia lucrurilor, faptul ca ai putea aluneca intr-o alta forma de xenofobism si ca oamenii aceea poate ca se inseala asa cum s-au inselta si altii in istorie. Tehnologia ar trebui intr-adevar sa combata raritatea resurseloe si ma bazez pe asta pentru un viitor sustenabil, intreabarea ramane insa daca ne poate face fericiti? Eu personal as dori sa dispara toate armele de pe pamant si sa avem incredere unii intr-altii pe intreg mapamondul. Este insa foarte probabil ca va fi nevoie in continuare sa fim separati in grupuri care concureaza pentru accesul la resurse (de exemplu masculi alfa care au parte de femeile frumoase) si ca viitoare stiinta a fericirii va fi una a stabilizarii fluctuatiilor (un fel de termostat al societatii) si nu una a uniformizarii.

Din punctul asta de vedere sunt de partea miscarilor sociale de protest din intreaga lume si le urmaresc cu sufletul la gura si imi doresc sa pot contribui mai mult. Sunt de parere ca trebuie sa existe intotdeauna contra miscare care sa reguleze societatea ca un mecanism de feedback negativ - asta este adevarata mana invizibila. Pe de alta parte nu pot fi de acord in totalitate cu protestul de dragul protestului, fara a oferi solutii. Si asa ma intorc la ideea mea initiala, ca pana nu ajungem sa intelegem lucrurile mai bine ar trebui sa ne tinem gura. Acelasi argument se aplica si la adresa politicienilor si oamenilor de afaceri care guverneaza lumea si care ar trebui sa manifeste mai multa retinere, chit ca fisa lor de post nu prea permite o asemenea atitudine. Nu cred nici ca ne trebuie o ideologie noua de tip marxist care sa functioneze ca un sistem calauzitor. Ne trebuie doar o atitudine stiintifica, sceptica intr-un mod sanatos si empirica pana in maduva oaselor. Nu ne mai putem ghida pasii la infinit conform speculatiilor unui filozof grec sau iudeu sau de oricare alta sorginte. Trebuie ascultati oamenii destepti, alese ideile bune si mai ales eficiente si juste si puse in aplicare.

Intre timp ocupati strazile daca sunteti mai temerari ca mine ca sa dati un sens democratiei, dar in acleasi ocupati-va si mintile cu gasirea unei solutii.

Bits and pieces

Frankfurt a fost o experienta frumoasa, neasteptata, o gura de aer proaspat. Nu am mai fost pana acum in Germania, dar trebuie sa recunosc ca eram un pic cam prea speriat de germana decat ar fi trebuit. Totul este cat se poate de european ca si Franta, Belgia, Olanda, Spania, bineinteles fiecare cu specificul ei, insa totusi continental. Asta inseamna diferit de insulele britanice, cel putin din viziunea mea, diferit de Irlanda cel putin: mancarea este variata, nu ploua tot timpul si e inorat, iarna are zapada, fetele sunt frumoase. Bineinteles pot porni intr-o lunga diatriba la adresa Dublin-ului si poate sa nu accept experientele frumoase pe care mi le-a oferit. Ca apoi sa realizez ca la cat de sedentar sunt un oras trebuie sa fie mult prea generos ca sa-mi ofere excitatie. Oricum Frankfurt-ul este frumos, are un pic din skyline-ul New York-ului (Main-hattan cum am auzit ca este cunoscut) si o vitalitate aparte care m-a atras, desi nu cu mult speciala peste un Paris sau o Barcelona, insa cu atat mai atractiva cu cat mi se profila posibilitatea de a ma muta acolo. Da, ma gandesc destul de serios sa ma angajez la Crytek (luand in vedere faptul ca si ei vor sa ma angajeze la ei :P).

Vinerea trecuta am fost pana in UK la Guildford - este interesant sa ai o viata de nomad modern, umbland prin aeroporturi, zburand de colo in colo, pe diverse peroane de gari, in masini, in taxiuri, mereu intre plictiseala si excitatie. As putea poate sa traiesc asa, ma intreb cum este pentru "oamenii de afaceri" - cat de multa este oboseala drumului si cat este atractia noului. Dar de, majoritatea dintre noi avem job-uri fixe si nu calatorim decat in concedii; asa mi-am adus aminte ca n-am mai calatorit demult, asa cum as fi vrut sa o fac - sunt un comod, un lenes si un ipocrit. Dar nu-i bai, recuperam, important este sa revina pofta de viata, de nou, de necunoscut. N-am avut niciodata genele astea dominante in mine, ma trag dintr-o adanca linie de conservatorism, ma activez doar cand am in jurul meu oameni dornici de aventura, ceea nu prea s-a mai intamplat in ultima vreme.

Am tot citit din cartea lui Nasim Taleb - "Black Swan" - e noul meu erou. Putin incoerent, desi erudit, are dreptate si nu prea, insa destul de exigent in afirmatiile sale, mai mult decat ai crede initial. Presupun ca intr-o zi va fi citat asemenea unui Keynes sau Veblen. Un om practic, un om de succes, foarte inteligent care nu poate fi decat o inspiratie pt semenii sai. Cel putin o inspiratie pt mine, auto-intitulat rebel insa numai declarativ si nu faptic (umblu la interviu dupa joburi normale in aceeasi institutie a wage slavery), care m-a facut sa-mi aduc aminte cum e sa te inaripezi la auzul unei idei, la punerea unei intrebari adanci, la o meditatie pierduta, la problemele esentiale ale vietii, ce ne face sa ticaim, ce ne face in primul rand fericiti. Din nou vreau sa citesc toate cartile de pe lume, sa inteleg toata fizica, haosul, fractali, chimia, filozofia, toate cuprinse la un loc intr-un fel de fascinatie narcotica a cunoasterii. Trebuie sa intelegeti ca fiecare se distreaza in felul lui - se pare ca pe mine inca ma gadila lucrurile astea si ca probabil nu ma voi schimba niciodata.

Trebuie neaparat sa-mi iau din nou o chitara electrica, sa-mi cumpar carbuni de colorat si sa scriu esee despre calculatoare, evolutie, cunoastere si depresia in fata non-sensului vietii. Nu stiu daca o sa reusesc, dar e foarte fain sa visezi la lucrurile astea cand umbli pe holuri de aeroport de unde imi cumpar de fiecare data cate un Scientific American sau un The Economist visand ca orice e posibil pe lumea asta (e eroare destul de majora pt cei mai putin ajutati de noroc). Poate am sa reusesc sa inteleg intr-un final economia si sa o folosesc in doua scopuri: sa repar lumea (socialistul din mine) si sa castig bani (capitalistul egoist). Intre timp invat ca nimeni nu stie defapt "economie" dovada ca bursele cad in continuare si Merkel, Sarkozy si Cameron sunt mai varza decat ne asteptam. Dar ideea de baza este sa intelegi in ce limba discuta oamenii de afacere si politicieni, un paravan de concepte ezoterice dupa care se ascund pentru a nu lasa lacunele sa se vada. Traim intr-o lume in care cei mai multi nu inteleg nimic, deci un bun auspiciu sa te afirmi daca ai ceva consistent de zis - pacat insa ca n-am reusit inca in punctul ala sa-mi adun ideil si sa construiesc un "sistem". Probabil insa ca nu este de dorit sa ajung acolo si pana atunci ma voi baza pe cunoasterea negativa - stiu ca unele lucruri sunt cu certitudine imposibile (ca sa-i pot combat pe carcotasii care argumenteaza ca totul poate fi relativ si posibil - inclusiv parerea lor, care fiind personala ar fi si sacra deci nu poate fi contestata). Iar unele lucruri sunt foarte probabil sa fie adevarate sau false, timpul ne va spune, dar asta nu inseamna din nou ca putem cadea intr-o anarhie epistemologica in care fiecare are dreptate asa cum se intampla astazi in lumea politically correct. Dar am alunecat iar pe o panta spre o vale in jurul careia gravitez mereu si n-as fi vrut sa o ating mereu.

Voiam doar sa zic ca e frumos sa calatoresti, ca inveti multe, inveti sa te dizloci din punctul tau fix, inveti sa fii umil si in acelasi sa dai senzatia aia de incredere in sine cand intalnesti oameni noi - ceea la mine va mai dura pana voi reusi sa-mi inving anxietatea, dar e un proces lung care probabil sa va termina in mormant. Unii oameni le au pe toate de la inceput: sunt frumosi, sunt sociabili si plini de viata, ergo oameni de succes. Adevarul este insa ca sunt un procent foarte mic si desi toti tindem spre idealul asta, trebuie sa ne si traim viata asa cum putem, sa mai suferim putin pentru vise, sa ne mai calmam, sa ne mai retragem, sa ne mai acceptam asa cum suntem si apoi sa pornim iar la salt cand nivelul de serotonina se mai ridica. Asta-i viata!

Lamento al ternului

Aici scriu doar la nervi sau depresie si sunt de fiecare data neclar sau nespecific. Asa zice Paul. As vrea sa-l contrazic dar nu pot. Arunc cuvinte in eter sperand sa se piarda sau plecand din mine sa ia cu ele si gandurile bantuitoare care le-au format. Sunt un aruncator de cuvinte, asa cum unii arunca sulite sau greutati. Gandurile vin in mine si pleaca dar lasa vaduri precum raurile, incat uneori am impresia ca devin un canion si daca nu sunt suficient de adanc s-ar putea sa ma rup in doua. Si simt ca ma rup in doua uneori, ca ma faram, cam asta e depresia. Si din nou depresia ma ridica din gropile de potential si ma face sa scriu, sa-mi lamentez amaraciunea si existenta terna. Depresia nu mai e cu mine, aceea ca un vierme care iti paraziteaza creierul, ca o panza de paianjen, ca o ceata care nu ti se ridica de peste ochi ca sa-ti lase mintea limpede. Nu, depresia nu mai e ce-a fost odata , dar rezoneaza inca in prezent prin cinism, marca mea neistovita.

Romanul se vaita prin excelenta. Eu ca un roman adevarat ce sunt ma vait constant. Destinul a fost intotdeauna nedrept cu mine, precum istoria cu neamul romanesc. Intr-adevar uneori ma opresc si imi admir realizarile dar nu le simt asa reale precum amenintarile ce ma asteapta pe dupa coltul viitorului. Ma vait ca n-am bani suficienti, desi am. Ma vait ca nu sunt valorificat la adevaratul nivel, desi am ajuns departe. Ma vait ca nu m-a ajutat nimeni, desi pe umerii multora m-am ridicat eu. Ma vait ca intotdeauna am fost mai slab ca altii, desi m-am bucurat insidios vazand cum altii raman in urma, n-am realizat insa ca viata va fi intotdeauna un concurs, iar eu nu stiu sa pierd. Ma vait ca sanatatea mea e precara, ca ma doare mereu ceva, dar probabil ca n-am mai fost niciodata atat de sanatos ca acum. Ma vait ca nu am timp sa fiu mai in forma, sa fac lucruri noi, sa fac lucruri pe care am vrut dintotdeauna sa le fac, dar nici nu am incercat cu adevarat. E drept ca totul se reduce la prioritati, dar scuzele sunt si ele multe si lamentatia un sport prea usor. Romania a avut un iz de blazare vacanta asta de o saptamana in care surprinzator eu incercam sa ma conving ca sunt un optimist. Romania e la fel: toata lumea se vaita de amaraciune si in general de orice.

Iar eu am ramas roman in adanc chiar si dupa doi ani jumate aproape de Irlanda. Amintirile cavernoase ale studentiei in Bucuresti, stresul cu miros de reflux biliar si Gratziela, porecla mea pt greata de dimineata (fara glume, va rog) s-au intors asupra mea odata cu canicula de 38 de grade. Nu poate sa-ti fie gandul la mici, la un Ursus cu prietenii, la injuraturi care incep cu P, daca nu ai o pornire spre a-ti goli sufletul de amar prin vaiet. Pur si simplu vaiet. Vai ce ma fac: ma simt atat de batran si totul pare fara rost si la fel. Si apoi o luam de la capat, fiecare refugiat in castelul lui de justificari pentru o viata pe care e mult prea incomod sa o mai schimbam. Si n-am nici 30 de ani, dar asta e mostenirea romaneasca - o resemnare trista pt tot ce nu (credem ca) vom putea schimba in viitor.

Ma simt ars ca lumanarea si terminat ca bateria. Sunt sigur ca ma asteapta lucruri nesperat de frumoase in viitor, dar atat de obositor sa iau decizii acum si sa lupt, dupa ce am risipit atata cortizol si adrenalina prin vine. E mai greu sa te ridici cand ai pornit dupa semnal si schiopatand, dar am sa iau exemplul Chinei si am sa cresc cu 8% pe an. As vrea sa gasesc ceva ce pot face si sa nu ma satur deloc. As vrea sa fiu liber, sa nu fiu nevoit sa-mi castig salariul zi de zi si sa nu fac niciodata imprumut la banca. As vrea ca depresia si anxietatea sa dispara de pe Pamant, as vrea sa ajut oamenii, sper ca startup-ul in care lucrez sa aiba succes. As vrea totodata sa fac un doctorat in simulare fizica, sau sa ma mut in Paris, poate in San Francisco, sau poate sa lucrez la Crytek sau la un studio in UK, toate astea nu mai par imposibile acum ca acum cativa ani. E greu insa, e greu in continuare si nu poti lua decat o singura decizie. Iar libertatea are si ea pretul ei. Ce vrei: bani, libertate sau fericire? Imi pare toate ortogonale.

Voi munci toata viata si gandidu-ma la asta lucrurile parca nu mai au gust - cu 21 de zile de concediu pe an si cu o istorie a economiilor si calatoriilor la activ mai slaba decat a vesticului obisnuit. Dar iata ca ma vait din nou, asa ca voi lasa viziunea fara papile gustative pe seama melancoliei si voi privi increzator spre cum voi putea recupera timpul pierdut. Insa de oricate ori imi voi scutura capul alungand gandurile negre sau de oricat ori ma voi trezi la o bere curpins de cinism, imi voi aduce aminte fugar de fata trista a lucrurilor (pe care o poti masca prea putin uneori prin entuziasm si pofta de viata) si voi trece mai departe. Voi lupta cu tot ce am impotriva cancerului suferintei, numai asa imi voi putea plati zambetele pe care sunt determinat sa mi le astern pe buze. Unii oameni imi spun ca sunt prea exigent cu mine insumi. Sper insa sa pastrez partea buna a acestui fapt si sa incetez a mai lupta cu mine insumi pentru a ma lasa sa devin doar un om mai bun. Altii imi spun ca nu am dreptate in viziunea mea intunecata - sper sincer sa aiba dreptate.

Licenta mea artistica va ramane in continuare eseul tanguitor al ratarii, iar monologul meu va delira intotdeauna aici pe blog despre viata terna si fara sens. Asta nu inseamna ca nu ne putem simti bine in restul timpului. Pe alta data!

Destainuiri

Incerc de ceva vreme sa mai scriu ceva aici, dar nu am reusit sa gasesc timp. Mi se aduna multe ganduri in cap pe care as vrea sa le comunic, dar de cele mai multe ori pana seara se pierd sau nu am ocazia sa le astern (pe hartia virtuala). Asa ca acum, desi nu imi vin in minte marile teme despre care voiam sa vorbesc si pe care sa le dezvolt, am sa le enumar doar in treacat in paralel cu lucrurile care s-au mai petrecut in viata mea in ultima vreme.

Traim vremuri interesante se pare. Am urmarit cu sufletul la gura protestele din Egipt pe internet, asa cum le urmaream acum ceva vreme pe cele din Republica Moldova. Tunisia mi-a trecut aproape neobservata prin fata ochilor, desi auzisem clar pe Euronews ca oameni fusesera impuscati de armata. Cand Ben Ali a fugit din tara mi-am dat seama ca a fost un moment sud-american si ca ceva foarte serios s-a intamplat acolo. Nici nu ma gandeam ca aceasta va fi samanta violentelor din Egipt, dar apoi nu m-am priceput niciodata la situatia socio-politica a lumii.

Ca o paranteza, se intampla ca fix acum 2 saptamani sa racesc si sa stau 3 zile acasa, iar ca metoda de divertisment in timp ce imi curgea nasul am ales sa inchiriez 4 dvd-uri pline ochi cu documentare realizate de John Pilger. De ce? Pentru ca am devenit foarte curios in ultima vreme de istoria recenta a lumii, a secolului 20 si mai ales de dupa al doilea razboi mondial sau si mai mult dupa anii 70 incoace. Ca o paranteza in paranteza mi-am mai cumparat cand am fost in tara documentarul Kapitalism – reteta noastra de succes si o trilogie Radu Muntean printre care se afla si Hartia va fi albastra, pe care nu-l vazusem. Amandoua mi-au provocat din nou aceeasi nedumerire pe care am mai resimtit-o atunci cand am vazut filmul lui Stere Gulea despre golani si mai precis o neintelegere a ceea ce s-a petrecut in Romania in 98-90, motivele pentru care s-a petrecut ce s-a petrecut si mai ales care era contextul international si cum a fost perceputa Romania in afara (probabil ca lucrurile astea se stiu de catre unii, dar asa cum romanii sunt absorbiti tot timpul de ceea ce se intampla cu ei si despre ei, pe mine m-a eludat pana acum aceasta cunoastere). Si ca scurtez aceasta poveste am decis ca e momentul sa aflu ce s-a intamplat in Cambodia, Burma, Laos, Timorul de Est, Israel/Palestina, Iraq, Venezuela si alte tari din America centrala si de sud si multe alte atrocitati. Asta dupa ce citisem pe Wikipedia despre Rwanda si Iugoslavia, am hotarat insa ca mi-ar fi mai usor sa ma uit la un documentar decat sa scormonesc pe internet.

Despre John Pilger nu auzisem deloc asa ca m-a surprins tipul de la inchirieri cand mi-a zis: “Stii ca asta e tipul care a platit o parte din cautiunea lui Assange si tocmai a scos un documentar si despre WikiLeaks?” Bineinteles ca nu stiam, dar am aflat mai apoi, dupa ce am parcurs documentarele si m-am informat ca acest John Pilger este un fel de Michael Moore de origine australiana si activ in Marea Britanie. Cum deja eram un fan a lui Assange/WikiLeaks, chiar daca detasat si mai mult urmarind stirile pe Internet despre razbunarea Anonymous si celelalte patanii pe care le stiti, am devenit si mai mult fanul lui si mai ales a lui Pilger dupa aceste documentare (chiar daca la o analiza atenta pot dovedi o oarecare atitudine partinitoare, indreptatita insa din punctul meu de vedere; iar in cel priveste pe Assange, exista ceva in trecutul lui de hacker rebel si personalitatea dubioasa care ma face sa am inca rezerve).

Ei bine, si toata aceasta cruciada a mea pentru cunoastere – istorica mai ales, din care am uitat sa mentionez inca un documentar: Guns, germs and steel (stiam de carte, dar e prea groasa si apoi ma asteapta altele sa le termin pana sa o cumpar si pe asta) – s-a intamplat chiar pe fondul tumultului declansat in lumea araba. O noua intelegere a lumii mi s-a conturat (din ce in ce mai anti-americana si anti-israeliana) si o noua viziune politica totodata (din in ce mai de stanga se pare), asa ca am ajuns in ultima vreme sa fiu din ce in ce mai interesat de stiri de pe mapamond si astept cu curiozitate sa vad cum se va finaliza furtuna din Orientul Mijlociu (sper ca nu se va declansa nici un conflict armat de amploare si sunt optimist in acest sens). Totodata merita tinut un ochi si pe China (sau India) – cine stie, asa cum am invatat noi engleza, copiii nostri vor trebui poate sa invete chineza...

Si de ce tot acest interes in politica? Totul din cauza Romaniei mi se pare. Si mai ales dupa ce mi-am acuzat parintii ca ei sunt de vina pentru starea jalnica in care se afla tara, desi tot ei trag ponoasele acum si poate mai degraba n-au avut niciodata vreun cuvant de zis. Si cred din ce in ce mai mult ca democratia in care traim nu este decat o sarada, din ce in ce mai multi oameni din diverse tari europene spunandu-mi ca nu au nici cea mai mica incredere in clasa politica (corupta) si ca sistemul de vot este aproape inutil. Dar despre asta si un alt subiect care mi-a incitat interesul – The Zeigeist Movement (si noul lor documentar Moving Forward), dupa ce ma voi fi informat mai mult si voi fi poate, sper eu, mai obiectiv.

Si colac peste pupaza mai apare si dimensiunea religioasa (sau mai degraba non-religioasa in cazul meu) care s-a reactivat in constiinta mea odata cu prezentarea lui Daniel Dennett la care am asistat in Dublin – Taking the place of religion. Trebuie sa recunosc ca a fost o bucurie pt mine sa am ocazia sa-l vad live pe Dennett, desi prezentarea in sine m-a dezamagit putin – culte ale viitorului fara credinta, dar pastrand partea rituala, preoti care si-au pierdut credinta, gospel secular si TED ca inlocuitor pentru religie nu au fost atat de interesante precum sesiunea de Q&A ce-a urmat starnita mai ales de cativa fundamentalisti catolici si alti cativa atei convinsi. A fost interesant de urmarit si din nou sunt curios sa vad cum evolueaza lucrurile, si asa cum a accentuat si Dennett, e interesant de vazut ce se va petrece in lumea islamica, apele fiind relativ asezate in lumea vestica/crestina.

Am sa ma opresc aici din elucubratiile mele pe teme politice, religioase si nu numai ca sa ma intorc la viata mea personala si sa va anunt ca am incheiat de curand pozitia pe care am avut-o de programator la Havok dupa mai putin de 2 ani. Poate pare o decizie nu foarte strategica, dar am avut motivele mele iar acum lucrez intr-un startup care se ocupa tot de jocuri, dar si de alt domeniu care ma preocupa pe mine in ultima vreme, sa-i spunem mental wellness. Daca lucrurile merg bine sper sa revin cu detalii in viitor si, de ce nu, cu o poveste de succes. Aceasta noua aventura am inceput-o de ieri imediat dupa ce m-am intors dintr-o scurta vacanta la Londra, despre care nu va mai povestesc pentru ca am scris deja prea mult si nici nu prea e nimic de spus, cel mai bine va uitati la poze.

Nervi

Sunt foarte nervos de la o vreme si imi vars nervii pe oamenii din jurul meu, deseori pe nemeritate. Sunt constient ca aceasta stare de nervozitate e un efect lateral al celorlalte probleme pe care le am la nivel psihic, insa nu pot insa sa cred ca sunt total neindreptatit in reactiile mele. Pe scurt, ceea mi se petrece acum este o puternica defulare a tuturor anilor in care am stat tacut si am ascultat pe altii pe care i-am considerat mai destepti ca ulterior sa ma deceptioneze. De prea multe ori nu am spus nimic din simpla pasivitate, de multe ori nu mi-am exprimat punctul de vedere din frica, din senzatia de slabiciune, de pozitie inferioara, dintr-o educatie pe care am primit-o si indoctrinare totodata, de prea multe ori i-am lasat pe altii mai prosti decat mine sa ia initiativa si sa conduca mersul lucrurilor.

Ceea ce ma deranjeaza este ca am realizat aceste lucruri foarte tarziu, acum cand am ajuns sa-mi fie foarte greu sa-mi stapanesc pornirile organice si sa-mi canalizez energiile emotionale. Si asta e rau pentru ca de cele mai multe ori oamenii judeca dupa aparente, mai mult, dupa primele aparenete, si pot fi inteles gresit, hulit si dat la o parte. Poate si mai rau ma deranjeaza ca nu mai stiu prea bine ce e real, in cine sa ma incred si cum sa-mi gasesc un punct fix in viata. Un lucru e cert, sunt convins sa refuz ineptiile, absurditatile si judecatile unor oameni care nu au o oarecare logica, metoda stiintifica in modul in care gandesc. Problema este ca asta ma obliga sa-mi filtrez prietenii si apropiati intr-un mod radical si sa le reduc numarul daca ar fi sa-mi urmez aceste principii pana la capat. Nu pot insa fii un bufon pentru totdeauna si accepta parerile altora fara lupta, ci doar cu o ocazionala gluma si un dat din cap lipsit de speranta. Cinismul pe care mi l-am dezvoltat in fata acestei neputinte s-a intors acuma impotriva mea si m-a lasat lipsit de vointa, lipsit de incredere in viitor si schimbare.

Simt ca singurul mod in care pot schimba ceva este sa vociferez si sa-mi pierd cumpatul pana cand oamenii din jur vor fi gata sa ma asculte si sa ma trateze cu respect. Fiecare om are dreptul de expresie libera si masura in care si-l foloseste nu ar trebui sa depinda de cat de extrovert este sau cat de priceput este in arta relatiilor sociale si a retoricii. O libertate conditionata de mestesug politic sau maiestrie diplomatica nu mai este o libertate. Bagajul genetic al unei persoane si inclinatia sa spre anxietate, depresie, obsesie, manie sau mai stiu ce dereglare mentala mai mult sau mai putin inchipuita de asa zisi specialisti n-ar trebui sa influenteze cu nimic drepturile pe care le are in societate. Daca o persoana (ca si mine dealtfel) a inghitit in sec pana acum si a adoptat de buna voie atitudinea de sclav si apoi se trezeste la realitate, nu ar trebui ca ceilalti sa-l loveasca si sa-l impinga inapoi in conditia ingrata. Singurii care merita sa ramana sclavi sunt cei care nu vor sa-si deschida mintea. Sunt mandru de ceea ce sunt si de modul in care gandesc si am incetat sa mai cred ca exista cineva pe lumea asta care sa ma convinga ca gresesc, mai ales daca argumentatia lui nu se bazeaza pe obiectivitate si notiunea inca neabandonata a adevarului.

Citeam un articol in care un tanar roman cu doctorat la activ a decis sa se intoarca in tara si a enumerat toate motivele pentru care a facut-o. Ceea ce mi-a placut cel mai multe a fost sublinierea faptului ca exista in Romania o isterie in masa creata de media, pe care cei care nu au mintea deschisa sau nu au plecat pentru o vreme din tara refuza sa o accepte ca adevarata. Al doilea lucru care m-a deranjat a fost raspunsul tipic romanesc la modul mistocar, pe care adesea si eu il folosesc, iar scopul sau este unul singur: acela de a omori din fasa orice incercare a interlocutorului de a vorbi serios. Aceleasi gen de discutii se rederuleaza de prea multe ori in baruri si cafenele la o bere cu vechi prieteni, colegi, fosti colegi, cunostinte, prieteni ai prietenilor si chiar necunoscuti. Toata lumea vorbeste nimicuri, stie ca discutia nu se refera la nimic, si utilizeaza aceleasi tehnici stilistice de a da continut unui discurs vid. Nimeni nu stie nimic, toata lumea isi da cu parerea, sfaturile prietenilor sunt inutile si doar cei care au construit suficient de multa carisma si incredere in sine pot comunica credintele personale ca adevaruri personale unei audiente anesteziate.

Cel putin asta e senzatia pe care o am eu acum, fiind in vacanta in Romania inainte de a ma intoarce la munca in Dublin. Nu mai apartin nicaieri, nu mai am incredere in nimeni. Asta mai ales pe fondul unei nesigurante mai mult sau mai putin de sorginte personala pe care am resimtit-o la locul de munca si in societatea vestica in general (cu referire bineinteles mai mult la cea irlandezo-britanico-americana). Si bineinteles mi se poate reprosa ca nesiguranta a fost acolo de la inceput si doar s-a dezvoltat si poate ca nimic mai neadevarat. Precum am spus, atunci cand dezvolti o anumita atitudine umila, pasiva, de sclav, toti cei din jurul au reflexul de a te lovi cu picioarele pe jos pe unde esti cazut. Singura cale de scapare de iesire este sa te ridici. Si eu am decis sa ma ridic si sa le spun tuturor celor care se cred mai destepti ca gresesc. Nici afaceristul anglo-saxon nu are dreptate, nici nea Gica din poiana lui Iocan care isi da cu parerea, nici politicianul roman, nici tinerii crescuti in vest, singura voce care are dreptate este vocea ratiunii si mai mult a dreptului uman. Cu totii avem dreptul de a trai o viata fericita. Insa daca unii considera justificat mijlocul de a lovi in altii pentru a atinge acest scop, atunci vin si spun ca este justificat sa luptam impotriva lor oricat de normali si conformisti ar parea, pentru a putea asigura un minim de fericire si de trai decent pentru ORICE fiinta umana de pe aceasta planeta.

Mania, nervozitatea, frica, anxietatea, agresivitatea si violenta sunt regretabile si ar trebui poate sa dispara din viata de zi cu zi. Nu trebuie insa inlocuite cu reprimare. Lupta este justificata si necesara, iar aceste porniri aproape animalice izvorate din creierul vechi sunt arme indispensabile pentru a o duce. Toate sunt emotii normale care au existat dintotdeauna in repertoriul uman, iar eu sunt decis sa le asmut impotriva prostiei si a oamenilor prosti si sa le controlez si sa fiu plin de compasiune fata de toti cei care ma respecta, care incearca la fel ca si mine sa fie mai buni si care nu merita cu adevarat nefericire, asa cum nici eu si nimeni nu o merita.

In memoriam

Cativa prieteni buni mi-au spus in moduri diferite ca urmaresc blogul meu ca sa vada ce mai fac, in ce stare sunt si ce mai scriu. Unul mi-a zis chiar ca daca ar fi sa ia in serios ce scriu, ai zice ca vreau sa ma sinucid. Ce-i drept am scris aici de multe ori in clipe grele de depresie si nu sunt in stare sa spun acum daca ele formeaza mare parte din viata mea. Eu tind sa cred ca nu, ca fiecare dintre noi este mult mai mult decat starile inalte sau joase prin care trece. Ei bine, pentru cei ingrijorati, vreau sa le spun ca sunt bine, mult mai bine decat am fost in alte dati in trecut. Dar destul cu egoismul si sa spun de ce scriu defapt. De ce m-am reintors la blog dupa ce n-am mai postat din iunie (apropo, nu m-am oprit din cautat sensul vietii) si de ce titlul cu pricina?

Citeam de curand o poveste numita "Programming and Madness" care m-a intristat. Tipul care povesteste se pare ca si-a revenit, dar asta nu a sters ceea ce i s-a intamplat, atat doar ca a invatat sa traiasca mai departe, asa cum a putut mai bine. M-au impresionat cel mai mult cuvintele astea: "Here is something important that I learned in the process. It is something that they teach you in mental hospitals: Reality doesn't just happen to you. It is something that you make." si pot sa zic ca am inteles ce a vrut sa spuna. Insa asemenea povesti par foarte departe de tine, atat in timp cat si in spatiu.

Nu la fel mi s-a parut vestea pe care mi-a dat-o mama ieri seara. Chit ca sunt departe ca spatiu fata de tara, si chit ca amintirile mele de pe vremea liceului si a olimpiadelor aproape ca s-au sters de tot, nu poti sa nu simti ca o asemenea stire te loveste cumva. Pot sa zic ca am cunoscut-o intrucatva pe Ami inainte sa se sinucida. Nu stiu de ce, nu stiu cum, nu stiu nici exact cand, stiu doar ca depresia a fost de vina, arde-o-ar focul. Cei care au cunoscut-o mai bine in ultima vreme au stiut mai bine ce sa spuna; mi-au placut randurile astea: "Sa ai in cap smoala, sa nu iti aduci aminte, sa nu auzi, sa nu vorbesti, sa ai capul inundat de o singura idee care te obsedeaza si iti roade creierul". Imi suna atat de familiar si presupun ca multora la fel (mai multi decat credem), numai ca eu nu vreau sa mor si se pare ca nici ea n-a vrut (pe blogul ei se prezinta "Ivan Al. T. Anamaria. (Campina, 1982 -> (vreo 84 de ani planuiesc cu vivacitate)"). Se pare ca uneori realitatea se deformeaza atat de mult pentru unii, incat singura solutie pare sa fie moartea. Dar degeaba mai comentez eu... sunt doar cuvinte care se pierd in vant si nimic nu aduce oamenii inapoi din moarte. Imi vine in minte o melodie, nu stiu daca e potrivita: "And I may just waste away from doing nothing/ But you're a martyr for even less".

E pacat de ce se intampla uneori, de cum bolile mentale trec ignorate de atatea ori, cum lumea le stigmatizeaza si ii marginalizeaza pe cei ce sufera, si cum singura alternativa pare a fi sa te ascunzi, iar din cauza asta nimeni nu este ceea ce pare sa fie. Cu totii ne ascundem in scoici si facem tot ce putem sa fim fericiti in aceasta lume cruda. (Si asa cum apropiati ai mei stiu si am subliniat-o de multe ori, cand spun asemenea lucruri nu sunt orbit de pesimism, ci trebuie sa recuonastem ca sunt realist, ca asta e adevarul oricum ne-am simti de la o zi la alta si oricum ne-am ascunde dupa degete.)

Ma opresc aici. <"In a line for a number, but you can't understand / Like a modern man">

Niste ganduri despre credinta si creier

Un prieten mi-a spus recent ca daca ar crede ca nu exista viata dupa moarte atunci s-ar apuca sa jefuiasca banci sau sa comita diverse crime fara nici cea mai mica consideratie pentru implicatiile etice sau urmarile concrete ale actiunilor sale. N-am sa insist prea mult asupra absurditatii ideii asa cum imi apare mie (ea presupune mai multe lucruri, printre care si faptul ca oamenii care nu cred ar trebui sa fie total lipsiti de speranta, disperati si sa se manifeste haotic fara existent unui sens, i.e. unei certititudini la sfarsitul vietii). In schimb am sa ma concentrez asupra credintei mele ca oameni care nu sunt nici religiosi, nici adepti ai vietii de dupa, sau a oricarei alte forme de justitie divina sau a unor norme morale externe si absolute, nu au nici o problema in a avea o atitudine umanista, constructiva, de cooperare, o inclinatie spre fericire, pace si bunastare.

Din punctul meu de vedere nu exista nici un motiv pentru care initiative de intr-ajutorare sau filantropie, sau orice alte forme de altruism social extins, sa fie asociate cu embleme religioase. Adesea un gest este numit crestinesc daca este caracterizat de atribute pozitive (si nu e nevoie sa definesc mai mult ceea ce cunoastem cu totii prin bun simt), dar asemenea virtutii sunt promovate de mai toate religiile lumii. Cartile sfinte sunt folosite pe de o parte pentru a face oamenii mai buni pe de o parte, pe cand alte ori sunt intrebuintate pentru a ii dezbina, pentru a-i asmuti unii impotriva celorlalti, de a-i impinge la razboi si pentru a imparti lucrurile in albe si negre, bune si rele, persoane drepte si persoane strambe (ce trebuie alungate sau infrante, fiind incarnarea pe pamant ai unor demoni malefici).

Eu sunt de parere ca lucrurile sunt mult mai relative decat atat, insa nu relativ in masura in care nu putem stii nimic cu siguranta despre nimic. Asta e in general raspunsul pe care il primesc atunci cand spun ca eu cred in stiinta ca ne poate oferi raspunsuri: daca nu e alba si daca nu e neagra, atunci cum e? Raspund: depinde. Pai daca nu esti in stare sa oferi un raspuns clar, inseamna ca religia veche de milenii (si cea dreapta, pt ca s-a intamplat sa ma nasc intr-o anumita religie) are raspunsurile corecte, indiferent daca se aplica sau nu tot timpul, iar uneori sunt pur si simplu absurde. In general oamenii prefera sa ia raspunsuri gata facute in probleme morale, decat sa stea sa se gandeasca si sa incerce sa deduca o concluzie rationala bazata pe context si cateva principii bine dovedite. E cel mai usor sa fii conservator, sa respecti traditia, sa iei acelasi decizii ca si parintii tai si sa ai acelasi valori etice, pentru ca in felul asta poti fi pur si simplu pasiv, sa nu te preocupi de aceasta problema si sa-ti traiesti viata linistita, asa cum o percepi - (aparent) simpla. “De ce sa-ti bati capul cand lucrurile functioneaza bine asa cum sunt?”

Sam Harris face o treaba mai buna decat mine in prezentarea sa de la TED (numita “Science can answer moral questions“; si probabil in cartile sale) in a demonstra lucrurile acestea. Cele mai importante idei ce pot fi desprinse de la el in opinia mea sunt acelea ca: prima, in ciuda faptului ca exista un spatiu imens de configuratii morale posibile, va exista intotdeauna un set de miscari compatibil cu bunastarea globala a umanitatii (exemplul lui este jocul de sah sau deosebirea mancarii de otrava) si a doua, ca daca vrem cu adevarat sa alcatuim un set de precepte morale universale trebuie sa intelegem cum functioneaza creierul uman mai intai, si sa luam aceste cunostinte in considerare atunci cand facem o judecata morala, si nu niste adevaruri gata date prin revelatie sau filozofare unilaterala.

O exemplificare mai concreta a ultimei idei mi se pare domeniul economic, impreuna cu mai tanara ramura a economiei comportamentale. Manualele ne spun ca telul ultim al sistemului economic este maximizarea fericirii individului si ca fiecare participant este o fiinta rationala, capabila sa ia cele mai bune decizii in orice conditii date. Nu cred ca este particica a acestei afirmatii care sa nu esueze in modul cel mai lamentabil posibil in fata testului realitatii, ca sa nu mai vorbesc de ambiguitatea termenilor precum "fericire" sau "bun", care in final se reduc la un set de valori morale, adesea foarte relativ. Sunt de acord cu faptul ca putem fii rationali, nu cred insa ca o putem face timpul, mai ales cand mintea este pacalita cu tot felul de trucuri psihologice (cum ar fi publicitatea sau iluzia imbogatirii rapide) si, mai mult, atunci cand devine confuza, fiind poluata cu zgomot ideologic. Nu cu totii suntem inzestrati cu puterea de a rezista mrejelor vanzatorilor sau a predicatorilor, atunci cand ne ataca la nivelul cel mai bazal al existentei: sentimentele si emotiile.

Asa cum multi psihologi si neurosavanti au aratat, exista acest mod de functionare al creierului uman, primar din punct de vedere evolutiv, insa foarte important in viata de zi cu zi, aparent inconstient, de foarte multe ori incontrolabil, in care reactille emotionale din sitemul limbic devin responsabile de luare deciziilor si nu gandirea critica din cortex (prefrontal). Daca de foarte multe ori aceasta ne poate salva viata sau ne poate scoate din bucle infinite de analiza, alteori se poate intoarce impotriva noastra si deveni o slabiciune de care ceilalti pot profita.

Concluzia am uitat-o si eu pentru ca am scris acum cateva saptamani acest text, asa ca daca vi se pare ca se termina brusc imi cer scuze. Insa mare lucru nu mai aveam de spus, iar concluziile puteti sa le trageti si voi singuri.

Este viata fara sens?

O intrebare pe care mi-am pus-o de multe ori si tot de multe ori am incercat sa-i raspund. Ca si in cazul vointei, dorinta mea tainica inclina spre existenta, alternativa parandu-mi de nesuportat. O lume in care nu exista sens si liber arbitru este o lume destinata pierzaniei, de neinchipuit. Am incercat din rasputeri sa ma conving ca ele sunt pur si simplu, ca  sunt pur si simple date ontologic. Abaterile constiintei mele sunt doar rezultatul depresiei: mi se pare mie ca viata nu are sens. De indata ce vei deveni mai vesel, mai activ, mai social, vei vedea viata intr-o alta lumina, asta e placa care se pune se de obicei. Dar asta inseamna ca notiunea de "sens al vietii" depinde de starea de spirit la un moment dat, dar mai mult, depinde de o serie de chimicale produse de organisme sau ingerate din afara. Argumentatia contra ar putea fi ca sensul exista oricum, obiectiv si independent de constiinta, aceasta trebuind doar sa intre in starea necesara pentru a-l cunoaste. Ca si in cazul lui Dumnezeu, argumentatia poate merge si invers, cu adevarat obiectiva este inexistenta, e nevoie doar sa intram intr-o stare de "iluminare" pentru a o vedea. Altfel spus, ai nevoie de credinta, ca sa poti sa ai directie in viata, sa ai speranta, sa fii optimist si toate cele care deriva din astea. O alta explicatie ar putea fi de genul "binele e mai mult decat raul si va invinge intotdeauna", sustinuta de alte mistere universale de tipul materia e mai multa decat anti-materia, nu stim sigur de ce, e probabil legat de conditiile din apropierea Big Bang-ului, dar speram ca o teorie viitoare sa dea o explicatie. Altfel justificata, apare atitudinea mereu pozitiva, ca un lait-motiv sau o papusa stricata, lumea repeta mereu si mereu ca e bine sa fii bine dispus, sa zambesti si sa te gandesti ca totul va fi intotdeauna in regula, si sa ocolesti probleme fara rezolvare precum care e scopul meu in viata, ce este religia sau de ce este atata suferinta in lume?

Lasand insa aceste probleme vechi si nerezolvate de o parte, am sa ma concentrez pe ce am anuntat in titlu - sensul vietii. Ei bine, aici imi vine in ajutor psihologia evolutionista: concluzia mea - singurul scop in viata este sa traim cat mai mult si sa procream. Partea cu cat mai mult este legata de partea cu procreatul. Ipoteza se mai numeste si "gena egoista". (Marturisesc ca nu am citit cartea lui Dawkins, dar am fost introdus ideii de catre Pinker.) Gena vrea sa supravietuisca. Nu stiu daca putem vorbi de intentionalitate aici, dar in momentul in care o entitate moare si nu lasa nimic asemanator siesi care sa continue in timp, atunci ea nu mai are nici o relevanta. Existenta ei trecuta este pur si simplu uitata, ea pur si simplu nu mai are substanta. Ceva nu exista acum, nu exista punct. Spui "om" si intelegi ceva prin asta pentru ca oameni traiesc acum si se nasc in fiecare zi. "Dinozaur" nu avea nici o insemnatate acum mai bine de un secol, pana cand oamenii de stiinta nu au adus cuvantul in constiinta publica, insa in continuare dinozaurii pur si simplu nu mai exista. (Ca o paranteza, ma gandesc la expresia "a fi pe aceeasi lungime de unda" care a venit tot din domeniul tehnic, insa aici nu poate fi vorba de ceva ce nu exista, ceva ce nu exista cel mult asa cum ne imaginam noi ca obiect fizico-matematic, inchid paranteza.) Noi, ca oameni avem sens atata timp cat suntem in viata, si mai mult, cat genele noastre sunt replicate constant si circula dintr-un recipient in altul fara sa se dezintegreze, fara sa-si piarda forma ideatica, structura abstracta, reteaua de relatii, chit ca sunt recombinate si regrupate sau mutate. Fenomenul viestii este fenomenul existentei insesi. Nu mai este nimic pe deasupra.

Tot restul sunt adaptari si adaptari mai curioase, care nu par a fi explicabile. Bineinteles fiecare isi alege tabara: unii se asteapta ca toate lucrurile sa fie explicate de cunoastere, altii pun misterele pe seama magiei si a divinitatii. Dar ca sa revin, insasi masinaria cerebrala care a dezvoltat conceptul de scop, a fost construita (a se citi "a evoluat") pentru singurul motiv de a asigura supravietuirea. Exista chiar un mecanism numit confabulatie, prin care centrul lingvistic din creier genereaza explicatii (uneori false) pentru majoritatea actiunilor pe care le intreprindem - adesea motivatia constienta difera de cea care a generat defapt actiunea. Pe scurt, ne mintim singuri. Acum nu pretind sa inteleg tot ce se intampla in mintea noastra, dar teoria asta se suprapune destul de bine cu ceea ce am observat in jurul meu, si pare-se a fost si opinia unor religii orientale, desi recunosc ca nu sunt nici adept si nici cunoscator.

Cladiri inalte de birouri, sute de angajati stau in fata calculatorului si muta simboluri dintr-o parte in alta sau transforma pixeli in alti pixeli. Umplu hartii de cerneala, umplu cani cu cafea, se streseaza, se vaita, ies la tigara, se intorc obositi acasa si isi fac griji pentru viitor bazate pe ce-au scrijelit intr-o agenda, ultimul email pe care l-au primit sau ce a zis seful sau un coleg. In mintea tuturor, toti acesti oameni, noi cu totii facem lucruri de o importanta cruciala, importanta de care depinde soarta omenirii, a Pamantului, a Universului. Corect doar in prima instanta. Toata aceasta mascarada, tot acest furnicar, toata aceasta joaca nu are ca scop decat supravietuirea omenirii. Straturi peste straturi de mecanisme sociale, de cozi de paun, de masti, de protocoale, de tehnologii si maiestrii in prelucrarea naturii sau manipularea celor din jurul tau s-au adunat pentru a crea ceea ce numin in ziua de azi "civilizatia umana". Nimic din toate acestea nu are sens cu adevarat. Poti oricand sa te opresti si sa iesi din joc, singurul pret pe care il platesti este o supravietuire mai putin probabila a genelor tale. Esti doar un motor de maximizare a sanselor de reproducere.

Te zbati prin viata, faci scoala, iti iei o slujba, aduni bani, te lupti sa castigi mai mult, iti cumperi masina, iti cumperi casa, telefon mobil, calculator, le schimbi la 2 ani, citesti carti peste carti, nu ai odihna, ti-e teama in fiecare moment ca le vei pierde, devine toate atat de esentiale incat ai impresia ca respiratia insasi depinde de ele. Tragedia pierderii tuturor posesiilor este compensata mereu de dorinta nestavilita de a acumula, de a avea mai mult decat inainte, mai mult decat cel de langa tine. L-as numi pe om o "masina diferentiala". Cand spunem nivel minim de trai nu ne referim la mijloacele minime de subzistenta, ci la setul minim de posesii si avantaje pe care le avea un individ intr-un populatie data traind intr-un mediu dat. De aici razboaie, de aici foamete. Institutille au fost doar puse peste pentru a regula acest sistem. Nu le-am creat noi, ele s-au creat singure undeva in afara noastra, aproape ca un fel supra-fiinte, emergente din insasi vartejul care este viata. Precum am spus, tot ce pierzi daca iesi din toata aceasta aparenta de oameni ocupati si seriosi in legatura cu ce fac este statutul social. Odata ce ai pierdut statutul social, esti ostracizat: nu mai ai parte de resurse, nu mai ai parte de sex opus cu care sa te reproduci, nu mai ai parte de mijloacele pentru a continua sa supravietuiesti cu cativa ani mai mult pentru a pune umarul la generarea de mai multi si mai multi plozi. Nu vreau sa credeti ca urasc asta, ca promovez o distopie in care incetam rational si constient sa mai facem copii, pentru ca ne-am trezit dintr-o data intr-o conspiratie a procreerii: suntem crescuti ca vitele intr-o ferma doar ca sa facem cat mai multi copii si apoi niste extraterestri sa ne manance, tema veche si amuzanta a SF-ului care prezinta aparenta nedreptate a lipsei de control si autonomie. Nu, nu spun asta, spun doar ca orice parere ai in mintea ta ca faci lucrurile pe care le faci pentru cariera, pentru sotia ta care o iubesti, pentru parintii la care tii, pentru o idee nobila, pentru un ideal mistic, pentru ce vrei tu, se reduc la praf in final, la acea tarana si cenusa pomenita in biblie, la acele molecule care in mod bizar se combina cateodata pnetru a face din materie inerta viata.

E oare atat de dezolanta viata cand o privesti prin asemenea lentile? Se pare ca da. Atunci inseamna ca poate nu ne place atat de mult adevarul pe cat ne laudam si avem nevoie sa ne mintim si sa fim mintiti in continuare pentru a continua sa traim. Cert este ca insa mecanismul care ni se descopera in nuditatea sa simpla acum este cel care cere ca noi sa facem orice cu putinta sa nu cadem in disperare in masa si sa nu cedam deznadejdii si sa continuam sa misunam in cetatile noastre de beton, otel si sticla si sa facem copii in continuare, sa fim fericiti si sa cheltuim bani la shopping in weekend. Traiasca ipocrizia!

Oglinda retrovizoare. Carusel luminat in noapte

Sunet. Culoare. Pielea care ti se intinde. Muschii fetei care se ridica, fruntea care face riduri. O melodie veche, un vers familiar si nemaiauzit de mult. Amintiri starnite, senzatii pe care nu poti sa pui degetul, se ridica ca praful rascolit de vant, iti aluneca din maini ca un peste zvarcolind, nu stii, nu intelegi, nu poti sa vezi de unde vin, nu poti sa spui cat timp vor sta, nu prevezi unde vor merge, nu stii nici tu unde vei ajunge.

Soarele te bate incet pe fata, inchizi ochii, strangi pleoapele pana cand vezi pete galbene si te bucuri ca traiesti. Strangi fiecare farama de seva, fiecare dram de fericire care iti curge prin vene si le treci repede prin inventarul memoriei, ca sa-ti aduci aminte in alte clipe cand e intuneric si frig. Cum poti sa traiesti ca un caine? Pot atata vreme cat pot sta sub soare sa ma incalzeasca, sa-mi dea viata.

Tristetea e ca un drog. Nimic nu se compara cu privirea pierduta in zare dupa o noapte nedormita, scrutand in departare sensuri, intelesuri, incapabil sa mai scoti o vorba, incapabil sa mai articulezi, sa rationezi, sa explici, mic si umil in necunoasterea ta, si in acelasi timp frustrat, revoltat, furios pe destinul nedrept, pe tot ce n-ai putut sa fii, pe amintirile amare, pe cele pe care le tii la inima, pe cele de care nu poti sa scapi, pe toate mastile pe care le-ai purtat, pe toti oamenii care ai fi putut sa fii, pe toate iubirile pe care ai fi putut sa le ai. Imi amintesc de oameni si locuri dupa cantecele pe care le aud. Unele ma duc pe malul marii, altele pe o strada in noapte, un trup gol de femeie sau o camera cu mine si gandurile mele ridicandu-se spre tavan si pierzandu-se asa cum se pierd toate sufletele de la inceputul timpului. Tristetea e un drog. Tristetea e atunci cand nu te minti. Tristetea e felul in care unii oameni vad lumea, ca printr-un ciob de sticla ars cu lumanarea.

Toate cuvintele se pierd in urechi ce nu asculta sau in minti ce uita. Imi impart eul in jumate: o jumatate care crede ca ca senzatiile pe care le am sunt cel mai important lucru in viata si trebuie ajutate sa se materializeze in afara, si cealalta jumatate care continua sa faca acelasi lucruri zi de zi si lasa toate vorbele rostite in interior sa treaca nebagate in seama, sa se rostogoleasca in neant, pentru ca oricum se vor intoarce la fel si la fel fara sa aduca nimic de insemnatate, nimic nou, doar emotii mascate in ganduri si fantezii. O parte viseaza, pe cand cealalta incearca sa traiasca. Una ma decima incet, muschi cu muschi, fibra cu fibra, carne, os, vointa, pe cand cealalta stie ce e miscarea, ce e vivacitatea, ce e placerea, ce e satisfactia, ce e esenta inoculata in mostenirea noastra ancestrala. Incerc sa-mi decorez viata asa cum incondeiezi un ou de Paste, doar de dragul principiului estetic - in final oul tot se va sparge.

Si daca imi schimb viziunea? Daca invat sa ma bucur de soare, de oameni, de norii de pe cer, daca imi cunosc  trupul, daca ma accept asa cum sunt, atunci ce? Ar trebui dintr-o data sa gandesc altfel? Ar trebui sa-mi arunc toate gandurile dinainte si sa spun ca mi-am lepadat pielea, acum sunt un om nou? Daca ar fi sa consider toate confesiunile mele de acum si din trecut ca fiind neadevar, care e atunci adevarul? Alchimia perfecta a serotoninei si dopaminei? Fertilitatea soldurilor, genele mai bune ale urmasilor, cartile scrise de unii, cantecele compuse de altii. Ar trebui sa spun: tristetea asta ce ma urmeaza a fost un blestem, acum sunt pur, acum inteleg viata. Dar cine intelege ce pana la urma? Atat timp cat suntem sclavii lucrurilor care ne impresoara. Noi nu suntem liberi, iar libertatea e mizerie, noi nu o vrem, nu ne-o dorim, nu vrem sa intelegem nimic, nu vream sa fim destepti, vream doar sa fugim, sa alergam cat mai iute, sa ocolim toate obstacolele, sa nu ne uitam in spate, sa lasam in graba cateva resturi in urma, sa nu ne dam seama unde suntem in vuietul vantului pe care-l strapungem, sa alegem locurile cu ceata mai deasa, sa ajungem cat mai degraba in alta parte, in alt loc, oricare, oriunde, numai nu aici.

Este liberul arbitru o iluzie?

In post-urile pe care le-am intitulat "Fizica sufletului" am atacat problema asta, dar m-am imprastiat in mai multe directii si m-am axat poate mai mult pe ideea de determinism. Iar determinismul lumii fizice in care traim pare sa fie ceva care e acceptat de din ce in ce mai multa lume. Stiinta inseamna determinism, sau cel putin o mare parte din ea, depinzand de cum interpretezi mecanica cuantica in raport mai cu seama cu biologia si chimia ce stau la baza ei. Am urmarit de curand discursul tinut de John Searle la Google si care, fatidic ar parea, era tocmai despre problema liberului arbitru intr-o lume a materialismului, neurobiologiei si a geneticii. Am fost surprins sa vad ca Searle este unul din partizanii teoriei cuantice a constiintei, asemenea lui Penrose, crezand ca solutia se afla undeva acolo in suprapunera starilor in functia de unda, acolo unde determinismul pare sa se rupa ca in exemplul celebru al pisicii lui Schroedinger.

Ceea ce mi s-a parut de notat la aceasta teorie cuantica este presupunerea ca exista undeva in procesul gandirii noastre, in chimia legaturilor sinaptice, niste gauri care sfideaza lanturile cauzale si conduc spre o evolutie total neimplicata de starea anterioara. Daca asemenea fenomene exista, cum ar fi descompunerea radioactiva, el ar fi totusi aleatoare, argument de care se impiedica si Searle, dar el continua sa-si puna bazele in aceasta unica posibilitate pe care i-o da fizica, sperand ca, de-a lungul lantului de la particule subatomice pana la fiinte vii, acest aleator se transforma cumva in intentionalitate, in genul acela de vointa pe care il exerciti atunci cand vrei sa-ti ridici mana pentru nici un motiv anume in afara de acela ca ai vrut sa o faci.

Citind alte articole, observ ca majoritatea biologilor, psihologilor, neurosavantilor merg pe ideea ca vointa libera este o iluzie. Desigur cei mai multi dintre ei o mentin ca pe o ipoteza falsifiabila si isi concentreaza si ei cautarile asupra acelui interval scurt intre momentul in care ai luat o decizie si cel in care corpul tau a inceput sa efectueze actiunea in sine. Exista cercetatori care in ziua de azi analizeaza acest fenomen prin prisma unor teste psihologice ingenios alcatuite sau chiar sub lentila RMN-ului functional.

Si eu, ca si acesti oameni de stiinta, am ajuns sa cred ca vointa libera e o iluzie. Este foarte posibil sa-mi contrazic afirmatii anterioare si de aceea nu neg ca inca sper si vreau sa cred ca vointa mea exista si e reala. E devastator sa realizezi ca defapt nu poti sa te schimbi, ca nu poti sa te abtii, ca nu ai nici un cuvant de spus asupra viitorului tau ca persoana sau a omenirii ca intreg. Este insusi motorul care ne mentine societatea, piedestalul pe care ne cladim toate idealurile, toate planurile de viitor. Prin vointa personala, prin tenacitate, ambitie, determinare, munca, procese grele de constiinta, reusim sa infaptuim ceea ce ne propunem, ceea ce suntem in prezent, reusim sa modelam viitorul, sa dam o directie generatiilor ce ne vor urma, reusim sa avem un oarecare control asupra vietii noastre si a celorlalti, reusim sa facem un pic de ordine in haos. Daca extragi liberul arbitru din toate astea cu ce mai ramanem?

Intotdeauna viziunea determinista, intalnita adesea in religie ca fatalism, sau mai usor identificabila cu destinul ne-a prezentat un viitor deja scris, uneori asemenea unui fir lung care se desfasoara de la originile timpului pana la sfarsit, chiar daca aceste limite ar putea fi infinite. Istoria, asemenea unei cronici, a fost incondeiata in paginile Universului si nu mai poate fi modificata. Si aceasta ar fi se pare urmarea logica a unui determinism strict. Insa am cateva lucruri de comentat aici: determinismul acesta pare sa nu existe la toate nivelele cosmice asa cum ne arata mecanica cuantica. Ecuatia lui Schroedinger a functiei de unda este determinista, dar traducerea ei in observatie nu este. Indeterminismul acesta pare insa se atenueze spre scale din ce in ce mai mari, precum moleculele si reactiilor lor chimice, si mai departe pana la stabilitatea si simplitatea legilor lui Newton. Poate intr-un fel asemanator felului in care conceptele statistice aplicate miscarii haotice ale moleculelor se traduc in marimi macroscopice clare precum temperatura sau caldura. Indeterminismul cuantic pare astfel sa se raceasca odata cu cresterea distantelor si scaderea energiei, dar asta intr-adevar nu inseamna ca trebuie sa dispara cu totul. Nu cred ca el exista in mecanismele care guverneaza genele sau neuronii in special pentru a da nastere a unor lucruri miraculoase precum constiinta, ci mai degraba ca el exista peste tot in jurul nostru, fiind mai greu de depistat (asemenea timpului in care un atom greu se dezintegreaza radioactiv) si totodata conferind istoriei universale o usoara tenta de incertitudine. Asta nu a impiedicata insa nici un cercetator sa faca predictii despre viitor, si mai ales pe cosmologi sa speculeze pe tema originii si a sortii Universului. S-ar putea insa ca privind Universul printr-o prisma multidimensionala si a teoriilor fizice ce vor urma, fie ca e vorba de particulele Modelului Standard, corzi care vibreaza, sau mai stiu eu ce forme de energie pura, informatie sau timp-spatiu, sa constatam ca defapt El este cu adevarat determinist, toata aceasta dilema a cuanticii fiind poate din nou o sarada a relatiei dintre observator si fenomen.

Si chiar daca Universul e determinist, asa cum am mai spus, nu exista nici o entitate care ii poate prezice viitorul. Deci practic acea istorie deja scrisa nu exista, ea nu e scrisa nicaieri, ea nu e cunoscuta de nimeni, nu exista decat prezentul, iar rezultatul implicatiilor cauzale le observam in fiecare clipa cu surpriza mai mare sau mai mica, pentru ca nu cunoastem cauzele in intregime. Aceasta este oarecum viziunea teoriei haosului si ceea ce Searle numeste indeterminare epistemica sau, intr-un fel, generatorul de numere pseudo-aleatoare al vietii de zi cu zi. Intr-adevar necunoasterea trecutului sau a viitorului nu infirma in nici un fel caracterul strict determinist al majoritatii legilor fizicii, dar da poate o alta lumina asupra modului in care functioneaza constiinta. Poata ca singurul lucru pe care il face constiinta este sa ne priveasca ca pe o terta persoana a carei evolutie si actiuni sunt total impredictibile. Daca actiunile pe care le facem la nivel inconstient, pornite din emotii si instincte, recunoastem ca nu pot fi controlate si izvorasc din mecanisem behaviorale clare, perfect cauzale, pe de cealalta parte insa, toate aspectele persoanei proprii pe care le punem in oglinda constiintei isi pierd aceasta claritate, pentru ca le privim ca si cum ar apartine unei alte persoane. In momentul in care aducem din sfera inconstientului actiuni si parti ale trupului pe care le ignoram mai devreme si le lasam sa se desfasoare nestingherite pana atunci, aruncam asupra lor o umbra de incertitudine. Pana atunci ele faceau ceea ce faceau si nu ne pasa prea mult de rezultat, eram perfect multumiti sa stim ca ele lucreaza de sine statator in asa fel incat sa ne asigure bunul trai si in ultima instanta existenta, iar in legatura cu asta nici un om nu pare sa conteste determinismul din spatele mecanismului. De exemplu, oamenii sunt perfect dispusi sa adopte viziunea mecanicista a medicului sau oricarui fel de tamaduitor care ii da o anumita licoare menita sa intervina intr-un fel bine stabilit intr-un sistem care functioneaza intr-un mod bine cunoscut si sa-l repare cumva prin aceasta interventie. Oamenii nu au nici o opozitie impotriva ideii de a fi reparati asemenea unei masini atunci cand li se prescriu chimicale si diete care le vor afecta in mod determinist evolutia trupului si bunastarii personale. Mai mult, se inghesuie cu tarie sa consume substante psihoactive precum alcoolul, tigarile, cafeau, drogurile ca sa-si modifice starea de spirit, claritatea judecatii, modul de a gandi, de a simti, viziunea si atitudinea in fata vietii - din nou intr-un mod cvasi-determinist.

De-abia in momentul in care ne analizam deciziile, ele incep sa capete valoare morala, incep sa ramifice Universul in cai alternative, ce ar fi putut fi, daca am fi luat alta decize. Pentru ca fiecare om este unic si oameni diferiti iau decizii diferite la momente diferite, chiar daca in esenta este vorba de un algoritm care raspunde la datele de intrare existente la momentul respectiv. In momentul in care te privesti pe tine insuti ca oricare unul dintre ceilalti, inseamna ca ai fi putut lua oricare dintre deciziile pe care le-au luat ceilalti, pentru ca nu poti cunoaste totalitatea motivelor care i-au indemnat pe ei sau totalitea consecintelor faptelor lor. Poti cunoaste doar un subset al al acestor cauze si efecte, asa cum nu cunosti defapt mare parte a stimulilor care te-au facut sa-ti traiesti viata asa cum ti-ai trait-o pana acum si nu poti prevede toate consecintele logice (desi raman in continuare perfect logice) ale actiunilor tale. Aceste subseturi sunt ceea ce denumim noi trecut si viitor, acesta este defapt modelul lumii pe care il mentinem noi in mintea noastra de fiinta popperiana in clasificarea lui Dennet.

Intreabarea care ramane a fi pusa este ce se intampla defapt in momentul in care apar procese de calcul care opereaza nu pe date prezente, ci pe date memorate, date prezise si date eronate provenind din toate directiile temporale din cauza imperfectiunii in perceptie? Se suprapune un asemenea mod de functionare, asemanator buclei de feedback din cibernetica si a auto-iteratiilor repetate, asupra paradigmei deterministe izvorate din legile fizicii ca ecuatii diferentiale? Daca un sistem este capabil sa-si modifice comportamentul ulterior pe baza celui anterior, pe baza unui model a lumii exterioare si a unei ramificatii de viitoruri posibile induse, se mai numeste ca acest sistem este determinist. Bineinteles, asemenea unui program de calculator care se rescrie singur, un asemenea model nu se poate spune ca eludeaza legile cauzalitatii, dar nici nu se incadreaza prea bine ideii de predeterminare. In felul acesta viitorul se deschide in fata ca un fractal, asemenea unui sistem multi-corp ce poate fi studiat numeric, insa niciodata cunoscut profund, la nivel analitic.

Ok, si care e legatura dintre sisteme dinamice complexe si faptul ca eu pot decide in orice moment sa-mi ridic mana sau pot face alegeri mai importante precum cea de a-mi schimba modul de viata, credintele sau mai stiu eu ce alte aspecte ale constiintei? Legatura ar fi ca liberul arbitru ar ramane in continuare sa fie o iluzie, nascuta din milioane de ani de evolutie naturala, un mecanism ingenios dezvoltat de selectia genetica pentru a ne pacali pe noi insine, paradoxal tocmai pentru a ne apara si a ne face sa functionam mai bine ca indivizi si ca societate. Lucrul cel mai important insa este ca intre punctul in care materia inerta s-a agregat in proto-viata si prezentul omenirii s-au adunat foarte multe nivele de complexitate pe care inca nu am ajuns sa le intelegem.  Si asa cum am facut in trecut, ne refugiem de fiecare data de la marginile lucrurilor cunoscute in aparenta certitudine si pace a credintelor mistice, religioase sau a speculatiilor filozofice idealiste si subiective.

Eu personal cred ca cel mai important prag, care a dat nastere acestui intreg lant de dileme morale si polemici pe tema liber arbitru vs determinism, a fost momentul aparitiei primelor celule, a primelor forme de viata, capabile sa-si pastreze forma aproximativ nealterata pentru o perioada finita de timp, sa extinda virtual aceasta perioada prin reproducere si sa contracareze toate elementele adverse prin variatie si selectie. Cel mai important element a fost insa poate membrana, acea bariera dintre fiinta si mediu, care a pus astfel bazele ontologice ale oricarei fiinte vii ce-a urmat. As putea parafraza afirmatia lui Descartes si spune ca eu exist nu pentru ca gandesc, ci pentru ca am piele. Bineinteles aceasta cauza a existentei mele nu ar fi una necesara si suficienta, dar intr-un plan filozofic ar schimba intreaga viziune asupra existentei. Existenta nu este un concept, un atribut sau un predicat, este un fenomen aparte care s-a petrecut materiei undeva departe in trecut si care ne permitem astazi noua sa reflectam asupra noua insine si sa spunem despre lucrurile pe care le observam in jurul nostru ca "sunt". In momentul in care ne-am separat de mediu ca entitate capabila sa reactioneze proactiv este momentul in care am inceput sa existam si de atunci singura ratiune de a fi pe care am avut a fost si este sa existam in continuare, adica sa supravietuim, ca indivizi si ca specie. Daca acceptam aceasta gandire ca fiind 'metafizica' de la care ne pornim analiza problemei constiintei si a vointei, am putea gasi, cred eu, solutii si explicatii care sa concorde cu celelalte teorii stiintifice unanim acceptate, chiar daca asta ar putea insemna sa fie nevoie sa le infirmam uneori si sa le reparam, dar niciodata sa le recladim din temelii, asemenea unui castel de carti de joc daramat de o adiere, asa cum se intampla in ziua de azi cu majoritatea sistemelor fixe, religioase sau filozofice. Daca asta presupune sa abordam o atitudine materialista (fizicalista ar fi poate cuvantul adus la realitatile prezente) si existentialista (din nou intr-o nuanta poate diferita fata de ce se intelege acum prin termen) si nu va credeti in stare sa urmati o asemenea cale riscanta ce nu ofera nici o garantie pentru salvarea sufletului si viata de dupa moarte, atunci imi pare rau, dar nu cred ca exista alta cale mai buna.

Nota: poza de la inceput este preluata din acest articol.



Update: ii multumesc lui Marius care mi-a trimis link-ul la o prezentare foarte interesanta tinuta de Nassim Taleb pe tema a ceea ce el numeste Black Swan, pe scurt - evenimente foarte greu de prezis:

Be sure to wear some flowers in your hair

Americanii, ca si irlandezii si intregul amalgam de descendenti ai influentei britanice, par un popor foarte ciudat. Bineinteles, am vazut si eu ca toata lumea filmelor lor, influenta pe care au adus-o in economie, felul in care au revolutionat tehnologia si stilul de viata al aproape intregului glob. Ei detin suprematia, ei dicteaza cum ar trebuie sa ne comportam, cum sa ne adaptam tacticile, reactiile, vietile. Dar este abordarea lor cea mai buna sau nu sunt doar o un produs secundar al istoriei, al unor evenimente si ale unor atitudini in fata timpului care s-au dovedit de succes acum ceva timp, dar nu mai sunt valabile acum in acest prezent, creat prin insasi antrepriza lor.

Dupa aproape un an in Dublin si 2 zile in San Francisco, un dezgust mi se aduna in stomac fata de aceasta intreaga semitie de oameni de succes. O cultura a simplitatii construita pe bazele unei lupte eterne pentru suprematie pe toate planurile. Fiecare individ trebuie sa dovedeasca ca este mai bun, mai puternic, mai tenace, mai viclean pentru a putea duce o viata de tihna si trebuie sa afiseze mereu dovezile victoriilor sale. Intr-adevar o jungla, un mediu salbatic, in care pare sa nu fie loc pentru cei slabi - imaginea sociala pare sa fie intr-adevar tot ce ai mai de pret.

Stand in sala de conferinte ieri si ascultand derulate planuri de afaceri si declaratii de presa, mi-am dat seama ca eram intr-o lume careia nu apartineam. Drama este in aceea ca nu exista loc in afara ei. Ar putea parea ca te-ai putea retrage asemenea unui ermit intr-o pestera a propriilor tale valori morale, dar lumea nu functioneaza asa. Trebuie sa te supui vointei majoritatii, ergo a celor puternici. Vietile noastre sunt in adevar conduse de bani si vointe meschine, minciuni si manipulare. Totul pornind dintr-un instinct al competitiei dus la extrem, instinct fundamentat pe cateva secole bune de scrieri filozofice, politice si economice originar de cele mai multe ori din radacini anglo-saxone. Aceeasi ideologie care a permis existenta coloniilor, este cea care conduce lumea in ziua de azi.

David Cameron, conservatorul britanic, promite sa puna puterea in mainile oamenilor prin intermediul tehnologiei web. Initiativa pare intr-adevar progresista, dar fundalul pe care se desfasoara este unul cu totul si cu totul discrepant. Exista un singur cuvant care anima spiritele majoritatii oamenilor de succes si acela este "banii". Orice ai incerca sa faci in ziua de azi se loveste de aceasta bariera, totul devine un calcul, o analiza cost-beneficiu, si nu o spun neaparat ca un lucru rau, dar situatia este scapata de sub control. Toate instrumentele financiare si de afaceri ajung in cele din urma in mainile unor oameni mai degraba mesteri, decat docti. Interesele lor plate si marginirea in abordarea problemelor (tocmai ceea ce le confera atributul de specialisti) ii fac sa piarda din vedere aspecte importante ale existentei. Americanii au uitat ce este fericirea sau au gresit crezand ca este altceva.

Omul este o fiinta ciudata. Ravneste intotdeauna la mai mult, iar cand obtine ceea ce vrea, ori se adapteaza foarte repede pana atinge plictisul ori acel lucru obtinut se intoarce impotriva lui ca un bumerang. Nu spun ca austeritatea sau chiar saracia ar fi motoarele cele mai bune pentru a forma caractere puternice si exemplare de succes (desi uneori asa pare), ci mai degraba ca ar trebui sa inlocuim acest modus vivendi izvorat prin reductie la cea mai bazala forma de lacomie, cu unul al moderatiei si al echilibrului intre instinctele primare pe care nu le cunoastem si nu le putem stapani indeajuns si ratiune (nu de cea mai pura forma, ci mai degraba o metoda stiintifca de rejectie a neadevarurilor si nedreptatilor).