Iubirea in zodia cancerului

A fost odata ca niciodata un taram magic in care mii si mii de fapte fermecate se petreceau in fiecare zi chiar sub ochii muritorilor. O lume in care Prometeu daruise cu mult mai mult din secretele zeilor decat focul. Scrisorile zburau prin aer cu viteza gandului, calestile de foc traversau intreaga lume de la un capat la altul intr-o singura zi, iar globuri de cristal se gaseau in fiecare coliba si umpleau viata tuturor de vraja. Oamenii ii spunea "minunea stiintei moderne" si i se prosternau, chiar daca ei ziceau ca in cu totul alta parte se indreapta credinta lor. Ei multumeau unui zeu sau altul pentru darul vietii, pe cand ar fi trebuit sa multumeasca celor dinaintea lor care au impins cu gandurile lor imensul trup al umanitatii spre civilizatie. Ei insa la randul lor au multumit lui Dumnezeu pentru inspiratia lor ce le-a asternut formulele sau versurile pe hartie. Din neant si din credinta s-a nascut utopia.

In ciuda celor mai bune intentii ale creatorilor ei, asupra acestei lumi magnifice s-au abatut groaznice nenorociri. Trecutul a venit din urma sa o bantuie, sa-i zbuciume apele si sa-i tulbure pacea. Pacatul strabun s-a intors ca sa verse sange in focuri si razboaie. Molime s-au abatut iar, chiar daca pe cele vechi miracolul medicinii le eradicase de multa vreme. Promisiunea unei vieti mai lungi, poate chiar nemurirea, s-a naruit dintr-o data, atunci cand a aparut cancerul. Iar de atunci lucrurile au mers din rau in rau. Orice incercau invatatii sa faca intru salvarea echilibrului fragil al lumii esua. Ceea ce reparau pe o parte se surpa in alte doua, si intregul edificiu al societatii moderne se prabusea. Precum in mitul sacrificiului pentru creatie, oamenii au crezut atunci ca poate ar fi bine sa se jertfeasca pe ei insisi pentru binele celorlalti. Insa cu timpul au ajuns sa-si faca singuri rau fara motiv, uitand de la ce plecasera. Unii chiar au inceput sa simta nostalgie pentru vremurile trecute, fara sa stie ca vremurile pe care si le inchipuiau ei nici macar n-au existasera vreodata. Desi cladirile lor se ridicau ca niste sageti inspre cer, iar drumurile, podurile si tunelurile lor se intindeau peste mari si tari, scheletul firav al acestei corabii se naruia pe zi ce trece. Si atunci au inceput sa resimta disperarea, sa cada in nevroze si in depresii si sa ia Valium. Tinerii si ei s-au nascut fara suflul sperantei si si-au incredintat soarta hibernarii chimice agonizante.

Mai multe imperii se invecinau in granite de suferinta si moarte. Unii il asteptau pe Mesia sa vina pentru prima oara, altii a doua, unii chiar a treia, iar altii nu mai asteptau nimic de la viata, nici macar de la cea de apoi. Unii conducatori vrednici au crezut de cuvinta ca este mai potrivit sa-i trimiti pe adolescenti sa lupte cu dusmanii in loc sa se plictiseasca prin baruri, sa-si bea mintile si sa piarda vreme filozofand despre Univers pentru a sfarsi apoi intr-o slujba anosta pana la sfarsitul vietii. Sa invete sa fie barbati, sa ajunga sa pretuiasca darul de a trai, sa simta valoarea iubirii. Cu toata acestea lumea era sfasiata de o puternica dezbinare si seceta sufleteasca. De steril era vesmantul impietrit cu care imbracasera filozofii lumea de-a lungul veacurilor. Pretul ratiunii cu care cladisera toate acele minuni era moartea termica a sentimentelor. Familiile se rupeau, copii erau abandonati, din ce in ce mai multi mureau celibatari, singuri, iar nimeni nu mai iubea pe nimeni. Tot ce mai ramasese era cancerul si umbra prafului radioactiv pe care il anuntasera profetii de dupa revolutia industriala. Era distopia.

In vremea aceasta un tanar de la apus iubea o fata de la rasarit. Pentru ca imperiile lor erau dusmane, dragostea lor era interzisa. Speranta licarea in sufetele celor doi si inimile pline de pasiune visau la ziua izbavirii durerii lor. Cum insa celor din nord si sud ne le pasa de credintele celor de la apus si rasarit, ei au putut sa-si gaseasca azil dragostei lor pe meleaguri straine amandurora. Si s-au iubit ani de-a lungul asa cum nimeni n-ar mai fi crezut ca se mai poate in acele vremuri de pierzanie.

Pana intr-o zi cand el a simtit o goliciune adanca in ele si a simtit ca pierdut acel sentiment curat. Ametit, confuz, a incercat sa il caute in inima altor femei si in alte parti ale trupului lor. Sotia lui a cazut prada unui deochi intunecat care isi gasea defapt izvorul in blestemul lui. Gresita era calea lui si el intelegea asta, dar nu putea sa se opuna umorurile ce-i curgeau prin spirit si efluviilor necontrolate ce-i controlau impulsurile si faptele. Pana cand a reusit sa-si adune fortele si manat de dorinta de a se intoarce la vremurile de vis din amintiri, a plecat in cautarea potirului dragostei eterne. O sorbitura din acela, se spunea, il va tine fermecat de amor pe cel care bea pana la sfarsitul vietii, credincios femeii alaturi de care a fost inca de la inceput. Prosteasca a fost insa incercarea lui si naiva si periculoasa aceasta cruciada care nu i-a adus decat mai multa suferinta si stres - o alta boala incurabila ce molipsea tinuturile la acea vreme.

Dupa un tarziu amar, s-a intors acasa obosit. Vazuse cum oameni se omorau unii pe altii pentru o vorba sau mai putin, vazuse cum niste foi de hartie erau cu mult mai multe importante decat carnea omului si cum vrajba era mai puternica decat fratia. Si cu toate astea nu a gasit leacul cautat. Nu reusise sa-si impace in interior demonul cu ingerul pazitor. Facuse si el cancer. Femeia lui era acum asemenea unei pietre slefuite ce fusesera candva simturile si nervii ei si peste care trecusera galoane intregi de destin curgator. Si s-au incapatanat in continuare sa caute iubirea si si-au injghebat din cotloanele memoriei iluzia a ceea ce inseamna fericit si si-au numarat regretele in picaturi sarate de lacrimi.

Dar de ce sa planga pana la urma? Au avut si ei vremurile lor frumoase, pe cand altii au avut cu mult mai putin decat ei. Intr-o lumea stearpa, trista, bolnava, in care toata lumea moare de cancer... O lume in care doar cei ce iubesc si sunt iubiti cunosc mantuirea... Dar toate lucrurile au un sfarsit, si pana la urma toata lumea moare...

Si am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea mea. Timpul actiunii nu este nici prezent, nici trecut, nici viitor, ci asa cum ne invata la scoala despre basme - timpul mitic. Faptele si personajele prezentate nu au nici o legatura cu realitatea si sunt pur fictionale. Sursele de inspiratie care m-au catalizat si m-au facut sa scriu randurile de mai sus sunt cartea lui Amos Oz - Cutia Neagra si filmul El labirinto del fauno. Va recomand calduros sa gustati din amandoua. O zi buna!