duminică, 15 noiembrie 2009

Fizica sufletului 3


Iata ce are de spus Steven Pinker despre liberul arbitru in cartea sa "How the Mind Works" intr-o traducere aproximativa facuta de je:

Pe masura ce stiinta avanseaza si explicatiile comportamentului devin mai putin fanteziste, fantoma absolvirii graduale (the Specter of Creeping Exculpation), cum o denumeste Dennett, se va contura din ce in ce mai puternic. Fara o filozofie morala mai clara, orice cauza a comportamentului poate fi folosita pentru a submina vointa libera si astfel responsabilitatea morala. Este garantat ca stiinta sa apara ca devorand vointa, indiferent de ceea ce descopera, deoarece modul stiintific de explicatie nu poate gazdui notiunea misterioasa de cauzalitate necauzata care se afla la baza vointei. Daca oamenii de stiinta ar vrea sa arate ca oamenii au vointa libera, dupa ce s-ar uita? Un eveniment neural aleator pe care restul creierului il amplifica intr-un semnal care provoaca comportamentul? Dar un eveniment aleator nu se potriveste conceptului de vointa libera mai mult decat o face unul guvernat de legi si nu poate servi drept mult cautatul loc geometric al responsabilitatii morale. Nu am considera pe cineva vinovat daca degetul sau a apasat pe tragaci fiind conectat mecanic la o roata de ruleta; in ce fel ar fi situatia mai diferita daca roata de ruleta ar fi in interiorul craniului? Aceeasi problema apare si pentru o alta cauza impredictibila care a fost sugerata ca sursa a vointei libere, teoria haosului, in care, conform cliseului, bataia din aripi a fluturelui poate porni o cascada de evenimente culminand intr-un uragan. O fluturare in creier care cauzeaza un uragan de comportament, daca ar fi gasita vreodata, ar fi in continuare o cauza a comportamentului si nu ar satisface conceptul de vointa libera necauzata de la baza responsabilitatii morale.

Fie ne dezbaram de orice fel de moralitate ca o superstitie stiintifica, fie gasim o cale de a reconcilia cauzalitatea (genetica sau de alta natura) cu responsabilitatea si vointa libera. Ma indoiesc ca nedumerirea noastra va fi vreodata complet usurata, dar le putem cu siguranta reconcilia partial. Asemenea multor filozofi, cred ca stiinta si etica sunt doua sisteme inchise definite peste aceleasi entitati din lume, asa cum poker si bridge sunt doua jocuri diferite jucate cu acelasi pachet de 52 de carti. Jocul stiintei trateaza oamenii ca obiecte materiale si regulile sale sunt procesele fizice care cauzeaza comportamentul prin selectie naturala si neurofiziologie. Jocul eticii trateaza oamenii ca agenti echivalenti, simtitori, rationali, cu vointa libera, iar regulile sale le reprezinta calculul care atribuie valoare morala actelor de comportament prin insasi natura inerenta a comportamentului sau prin consecintele sale.

Liberul arbitru este o idealizare a fiintelor umane care face jocul eticii jucabil. Geometria euclideana necesita idealizari precum linii drepte infinite si cercuri perfecte, iar deductiile sale sunt solide si folositoare chiar daca lumea nu contine cu adevarat linii drepte infinite sau cercuri perfecte. Lumea este suficient de aproape de idealizare pentru ca teoremele sa fie aplicate cu folos. In mod similar, teoria etica are nevoie de idealizari precum agenti liberi, sentienti, rationali, echivalenti ale caror comportament nu este cauzat si concluziile sale pot fi solide si folositoare chiar daca lumea, asa cum este vazuta de stiinta, nu contine cu adevarat evenimente necauzate. Atat timp cat nu exista coercitie clara sau o foarte proasta functionare a ratiunii, lumea este suficient de aproape de idealizarea vointei libere asupra careia teoria morala poate fi applicata si avea sens.

Stiinta si moralitatea sunt sfere separate de gandire. Numai recunoscandu-le ca separate le putem avea pe amandoua. Daca discriminarea e gresita numai daca mediile de grup sunt aceleasi, daca razboiul si violul sunt rele numai daca oamenii nu sunt niciodata inclinati spre ele, daca oamenii sunt responsabili pentru actiunile lor numai daca actiunile sunt misterioase, atunci fie oamenii de stiinta trebuie sa fie pregatiti sa-si ascunda datele, fie cu totii trebuie sa fim pregatiti sa renutam la valorile proprii. Argumentele stiintifice s-ar transforma intr-o coperta a revistei National Lampoon care arata imaginea unui caine cu un pistol la tampla si textul "Cumpara aceasta revista sau impuscam cainele."

Cutitul care separa explicatia cauzala a comportamentului de responsabilitatea morala pentru comportament taie in ambele directii. In ultima cotitura a povestii natura umana - moralitate, un marker cromozomial pentru homosexualitate, asa numita gena gay, a fost descoperit de geneticianul Dean Hamer. Spre mirarea celor de la Science for the People, de data aceasta explicatia stiintifica este cea politically correct. Se pare ca ea refuta politicieni de dreapta precum Dan Quayle, care a spus ca homosexualitatea "este mai mult o alegere decat o situatie biologica. Este o alegere gresita." Gena gay a fost folosita pentru a demonstra ca homosexualitatea nu este o alegere pentru care homosexualii ar trebui tinuti responsabili, ci o orientare involuntara pe care nu si-o pot abtine. Dar acest mod de gandire este periculos. Se poate spune la fel de usor ca gena gay poate influenta unii oameni sa aleaga homosexualitatea. Si ca orice stiinta de calitate, rezultatul lui Hamer poate fi falsificat intr-o zi si atunci unde vom ajunge? La a accepta ca bigotismul importriva homosexualilor este in regula pana la urma? Argumentatia impotriva persecutarii homosexualilor trebuie facuta nu in termeni de gena gay sau creierul gay, ci in termeni de drept al oamenilor de a se angaja in acte private consensuale fara sa fie discriminati sau hartuiti.

Ingradirea gandirii morale si stiintifice in doua arene separate sta de asemenea si in spatele metaforei mele recurente a mintii ca masina, a oamenilor ca roboti. Nu dezumanizeaza oare aceasta oamenii si conduce spre a-i trata ca obiecte neanimate? Precum un invatat umanist punea problema in mod lucid intr-o postare pe internet, nu oare zugraveste aceasta experienta umana ca fiind invalida, materializand un model de relationare bazat pe o relatie Eu-El (I-It), si delegitimand orice alte forme de discurs cu consecinte fundamental destructive asupra societatii? Numai daca cineva o abordeaza intr-atat de literal incat nu se poate comuta intre diferitele stante de conceptualizare a oamenilor pentru scopuri diferite. O fiinta umana este in acelasi timp o masina si un agent liber simtitor, in functie de scopul discutiei, asa cum este deasemenea si un platitor de impozite, un vanzator de asigurari, un pacient la dentist si 200 de livre de balast intr-un avion de navetisti, in functie de scopul discutiei. Contextul mecanicist ne permite sa intelegem ceea ce ne face sa ticaim (what makes us tick) si cum ne integram in universul fizic. Cand aceste discutii se domolesc la sfarsitul zilei, ne intoarcem sa vorbim despre noi insine ca fiinte umane demne si libere.

marți, 10 noiembrie 2009

Fizica sufletului 2

Scriu acum repede ca sa nu uit dupa ce ametesc printre idei.

Mi-am dat seama ca am gresit intr-o oarecare masura in postul anterior dand atat de multa importanta determinismului, fie el clasic sau cuantic, si ignorand invataturile teoriei haosului. Chiar daca un sistem, in particular un organism viu, reactioneaza intr-un mod pre-stabilit la stimulii din exterior, asta nu inseamna ca va reactiona la fel vreodata in viitor. Conform teoriei mecanice starea acelui sistem la un moment ulterior va depinde de starea intregului Univers, care il contine si pe el. Iar Universul fiind un sistem dinamic aperiodic, exista o probabilitate infinit de mica ca o anumita configuratie sa se repete identic intr-un timp atat de scurt precum o viata de om. Si chiar daca s-ar reproduce cu o acuratete dincolo de milioane de zecimale, efectul fluture, sau sensibilitatea la conditiile initiale, ne garanteaza ca evolutia sistemului va devia puternic fata de cea pornind din configuratia de referinta.

Prin urmare destinul exista si nu. Vointa exista si nu.

Destinul exista in sensul ca determinismul stiintific inca rezista examinarii atente. Viitorul se scrie in fiecare clipa aplicand o serie de ecuatii sau reguli bine determinate plecand de la o descriere infinitezimal restransa in timp a spatiului, cunoscuta si sub numele de prezent. Ceea ce nu rezista este viziunea ca Universul s-ar ramifica la fiecare decizie pe care o luam, impartindu-se in lumea reala si cea in care am fi facut o alegere opusa sau mai multe diferite. Ca si cum vointa fiecaruia dintre noi ar fi ceva exterior Universului si l-ar afecta fara sa fie la randul ei afectata de el sau de celelalte vointe. Daca insa acceptam ca vointele personale au acelasi substrat material si sufera acelasi procese precum intreg Universul din care fac parte integranta si nu mai exista nimic in afara lui, ne dam seama ca nu poate exista decat o unica evolutie holistica, ca rezultat al interactiunii instantanee intre toate elementele sistemului.

Ceea ce se ramifica este insa modelul nostru mental al lumii. Pentru ca avem aceasta calitate de a lua decizii bazandu-ne pe predictii, pe ceea ce credem ca s-ar intampla daca am face asta sau asta si tot asa. In fine, aici intram pe teren minat, ca si in cazul ideii de calculabilitate a viitorului, pentru ca are de-a face cu bucle infinite, indecidabilitate, intractatabilitate sau paradoxuri de genul multimii care se contine pe sine insasi. Sper sa pot sa clarific mai bine partea asta pe viitor. Intre timp miezul acestei dileme graviteaza pentru mine in jurul afirmatiei: "O persoana intotdeauna face alegerea cea mai buna pentru el", care a rasarit din nou la o bere :).

Poti combate aceasta afirmatie? Poti spune ca o alegere pe care ai facut la un moment dat n-a fost cea mai buna in contextul datelor si puterii de judecata pe care o aveai in acel moment? Si exclud aici ideea ca amanarea alegerii n-ar fi o alegere in sine. Bineinteles, o asemenea viziune incurajeaza fatalismul si comportamentul prostesc si anarhic. Dar oare nu am dreptate zicand ca o decizie primeste calitate morala, buna sau rea, de-abia dupa ce a fost luata si devine istorie? Si aici intervine cercul vicios: daca putem simula in minte evolutia unui subset al Universului relevant noua ca persoana, asta inseamna ca putem deduce si repercursiunile probabile ale deciziei pe care suntem pe cale de a o lua. Astfel construim un arbore de posibilitati, asemeni jocului de sah, care desigur e infinit in adancime. Insasi algoritmul de parcurgere si decizie se poate modifica ca urmare a acestei ocheade aruncate in viitor, fiind tot de natura materiala in cele din urma. Apoi toate procesele au loc in timp, deci intre momentul in care incepi sa iei o decizie si cel in care ai luat-o efectiv si ireversibil e un taram foarte alunecos si greu de decis daca nu este cumva practic inexistent, nelasand astfel nici un fel de loc procesului de a alege. In concluzie, fiecare alegere este urmarea cauzala a intregului lant de stari care a dus pana in prezent, desi intr-un mod miraculos care sfideaza barierele logicii.

Asta nu inseamna ca vointa libera nu exista. Dar poate ca nu este atat de libera pe cat ne imaginam. Contrar a ceea ce intelege mecanica prin liber, in viata de zi cu zi se identifica mai degraba cu impredictibil. Un om se simte liber atat timp cat nimeni altcineva nu-i poate anticipa miscarile. Si asta e intr-adevar adevarat. Nici Dumnezeu, nici el insusi nu poate face asta. Vointa pare a fi ghidata de un set de legi, ma feresc sa le zic scopuri, printre care instinctul de supravietuire are poate rolul cel mai de seama. Daca mai adaugam celelalte axiome ale vietii, precum conservarea formei in stare de flux, selectia naturala, scaderea locala a entropiei si probabil altele, obtinem niste automatoni producatori de decizii.

Inchei pe ziua de azi cu trei intrebari ca tema de gandire pentru mai departe.
1. Putem oare accepta ca pana si nesiguranta sau regretul sau nemultumirea de sine, orice stare psihica pe care o traim pana la urma, sunt consecinte ale unui Univers perfect cauzal?
2. Exista notiunea de spectator detasat (precum la un meci de fotbal) intr-un Univers in care totul este inter-conectat, chiar daca (sau mai ales daca) informatia circula cu viteza finita? Sau altfel pus: poti fi martorul propriului destin?
3. Ce s-ar intampla daca ar exista cu adevarat un aflux de informatii din viitor si cum ar afecta el felul in care modelul mental al lumii viitoare se construieste in creier?

vineri, 6 noiembrie 2009

When I'm down I drive the hearse

And pride is just another way
Of trying to live with my mistakes
Denial is a better way
Of getting through another day
And silence is another way
Of saying what I wanna say
And lying is another way
Of hoping it will go away
And you were always my mistake...

(Steven Wilson)

sâmbătă, 31 octombrie 2009

Fizica sufletului

Poate ca a venit momentul sa atac direct, sau cel putin un pic mai stiintific, toata preocuparea asta a mea pentru suferinta, depresie, sentimente, constiinta si tot ce alcatuieste viata in general.

In primul rand, cum am ajuns eu sa lucrez la Havok? Explicatia e destul de simpla: ca adolescent am participat la olimpiada nationala de fizica si de atunci am ramas cu o pasiune pentru fizica, chit ca am fost intotdeauna mediocru si n-am progresat nici pana in ziua de azi cu adevarat, poate pentru simplul motiv ca n-am fost niciodata pasionat de ecuatii, ci de filozofia din spatele lor. Cum n-am inteles nici macar primul capitol, mecanica clasica, mi-am propus sa o aprofundez. Dat fiind ca am dat la o facultate de informatica si nu de fizica, a trebuit sa-mi impac dorinta cu ideea ca probabil voi programa calculatoare pentru o mare parte (daca nu toata) a vietii mele. Si asa am ajuns sa fiu pasionat de simulare fizica (dinamica) pentru grafica 3D pe calculator (jocuri video).

Problema e ca m-am pierdut pe drum. Am uitat de unde am plecat. Si colac peste pupaza am inceput sa ma gandesc ca poate sunt mai bun programator decat fizician, sau filozof, sau artist. Sau poate destinul meu nu e inca scris. Dar despre asta voiam sa vorbesc, asa ca sa ma opresc din debitat si sa ma intorc la subiect.

Totul e frumos in fizica: ecuatii diferentiale descriu la orice moment din trecut sau din viitor evolutia unui sistem atata timp cat ai la dispozitia starea initiala, din prezent. Asta e determinismul clasic al lui Laplace: daca ai putea fii un zeu omniscient, ai putea sa prezici viitorul si sa cunosti trecutul. Sau pus altfel: intregul Univers are o evolutie predefinita, trecutul si viitorul au fost deja scrise pentru eternitate. Nu te sperie gandul asta?

Dilema asta a determinismului a fost intotdeauna asociata cu cea a vointei libere (sau a liberului arbitru). Dar niciodata nu m-a lovit atat de puternic ca in ultima perioada si mai ales dupa ce am intrat in contact cu determinismul lui Niall - n-am stiut ce nume sa-i pun asa ca mi s-a parut amuzant sa-i atribui numele celui care mi l-a enuntat defapt dupa cateva halbe de bere, Niall, un coleg de munca irlandez. Si asta suna cam asa: chiar daca mecanica cuantica era ultima speranta de a integra liberul arbitru in contextul fizicii, fenomenele pe care le descrie ea, fie ele probabilistice, raman in continuarea in afara controlului nostru. Altfel zis, ce se alege de pisica lui Schroedinger depinde de legile naturii, chiar daca avocatii fizicii cuantice vor accentua rolul observatiei asupra colapsului functiei de unda, caci pana la urma si noi oamenii suntem alcatuiti din molecule, atomi, particule elementare etc care se supun acelorasi legi.

De-abia acum inteleg inversunarea lui Einstein. Si apoi a fost si atitudinea nesigura, desi fundamentata bine teoretic, a lui Penrose in "The Emperor's New Mind". Dar cel mai rau ma racaie problematica umana: desigur ca nu vrem sa renuntam la ipoteza vointei libere, chiar daca fizica ne-o cere, pentru ca ar ruina intreaga noastra conceptie despre ce inseamna sa iei decizii si mai ales importanta acestui proces in prezentul secularizat in care traim. E uimitor cum in timpurile noastre moderne idei atat de contradictorii pot coexista. De exemplu fizica se pune intr-adevar de acord cu o alta credinta populara - destinul. Pe de alta parte avem si batalia dintre creationsim (Intelligent Design mai nou) si (neo)darwinism.

Dar ce inseamna toate lucrurile astea pentru mine ca persona? Cum imi afecteaza mie constiinta? Cum ma ajuta pe mine stiinta, aceasta noua religie, sa-mi traiesc viata? Cum voi privi eu lucrurile de acum inainte si care va fi atitudinea mea in fata fiecarei clipe pe care o traiesc? Cu ce ma consoleaza pe mine determinismul vs. liberul arbitru atunci cand e vorba de depresie, de prieteni, de iubire, de sentimente si emotii, de cariera si bani samd?

Refuz sa cred ca viitorul meu a fost scris deja. Nu pot insa sa contest nici intelepciunea acumulata de cateva secole de stiinta. Macar a fost un progres fata de aiurelile bine intentionate ale anticilor. Dar daca fizica trebuie rescrisa, inseamna asta oare ca trebuie rupte lanturile cauzalitatii? Daca eu cu mintea mea incerc sa prevad viitorul doar pentru a-l putea modifica in beneficiul meu sau pentru a lua o decizie la un moment ulterior, inseamna oare asta ca viitorul se scrie in fiecare moment ca rezultat al unui sistem de constiinte ce interactioneaza cu materialul? Sau ca Universul se imparte la fiecare actiune sau decizie ca un arbore intr-o multitudine de universuri alternative. "Cum ar fi fost daca?..." Sau poate defapt nu e decat o iluzie si nu avem de-a face decat cu o retea de interactiuni intre atomi, energie si unde care ne conduc viata din umbra ca niste papusari. Pana la urma Micho Kaku in "Physics of the Impossible" sustine, ca si alti fizicieni, ca calatoria in timp este posibila. Iar asta nu-mi sugereaza decat un fel de cosmos static, in care pana si calatoriile temporale ar fi predeterminate.

Din punctul meu de vedere fizica a esuat sa se conecteze cu stiintele vietii - biologia, medicina, psihologia. Prigogine a incercat sa exploreze tendinta vietii spre organizare spontana. Si alti fizicieni au incercat sa explice parcursul asta ciudat spre scaderea entropiei (cel putin locale ca sa nu ne razboim si cu principiul doi al termodinamicii). Se pare ca si gravitatia are un rol in asta, dar mi-e prea greu mie sa inteleg. Iar apoi, gravitatia cuantica sau marea teorie unficata e departe de a fi elaborata. Atat ca sunt semne puternice ca tot ceea ce tine de viata ca fenomen poate fi explicat prin limbajul matematicii. Ceea ce pana la urma e tot un fel metafizica, dar e macar o reconciliere acceptabila pentru mine intre materialism si idealism. Si chiar daca aceasta problema determinist-tare ar fi rezolvata (analogie NP sau AI :P) cum ar arata aceasta theory of everything? Ar arata ca prestiinta lui Asimov, ca precogii lui Dick, ca previziunile lui Herbert sau ca oracolul din Matrix? Ar fi o teorema care ne-ar spune ca in principiu orice e posibil daca invatam sa eludam o serie de legi care din pacate sunt batute in cuie? Ar fi o teorie a libertatii? Ne-ar oferi cunoasterea in final darul fericirii? Ne-am putea impaca cu adevarul, oricare ar fi el?

Nu cred in Dumnezeu, dar cred in mai mult. Sunt oare doar un prost?

Daca determinismul si fizica actuala stau in picioare atunci inseamna ca am fost predestinat sa traiesc viata asta de rahat, sa sufar, asa cum altii s-au nascut sa se bucure de ea in ignoranta. Daca chiar am control asupra destinului meu (asa cum sugereaza deja raspanditul documentar "The Secret") atunci inseamna ca mai am o sansa, desi regulile jocului imi sunt total necunoscute - aici esueaza stiinta sa ma mai ajute! Oricum inseamna ca mi-am pus sperantele pana acum in lucrul gresit. Iar secolul 21 e departe de capatul cautarilor noastre. Poate ca ii vom zice sincronicitate, poate altfel, sunt numai nume pana la urma, asa cum sublinia si Feynman. Insa pentru mine in momentul asta nimic nu e clar. Intreaga intelepciune acumulata de civilizatia umana m-a dezamagit. Intrebarile vechi ale filozofiei raman sa ne bantuie, pe cand noi ne traim vietile orbecaind prin intuneric si temandu-ne de moarte.

Noroc bun! :D

joi, 29 octombrie 2009

Insirand cuvinte goale ce din coada n-au sa sune

Nu vreau sa ma pierd in forfota zilelelor care trec. Nu vreau sa ma uit pe un raft intre amintiri. Nu vreau sa fiu doar produsul unui alambic pervers. Nu vreau sa fiu doar o coloana pierduta in ziarul de azi. Nu vreau sa fiu doar cuvinte pe buzele altora. Nu vreau sa fiu o aversa in buletinul meteo. Nu vreau sa devin un "el" intr-o poveste prafuita, intr-un scenariu absurd, intr-un final banal in coada de peste.

Ce se intampla cu visele noastre? Unde se duc, unde se pierd? De ce am fost blestemati sa plutim in spatele pleoapelor inchise? Oare tot ce simt e fals? Oare totul e menit sa piara? De ce suferim ca prostii? Dincolo de lacrimi si iubire nu e nimic? Nu e nimic de care sa ma agat? Degeaba iti intind mana, nu avem nici un sprijin de care sa ne tinem.

Vantul pasiunilor trece, lasand loc unei brize de cinism. Furtuna fiorilor a fost doar intr-un pahar. Castelul de carti de joc se darama. Clipele au trecut, insa eu am ramas. Inchid ochii si stiu ca trebuie sa fie mai mult. In jurul meu insa oameni se poticnesc precum caii de povara. Se incovoaie sub sfichuirea biciului si cad rapusi de truda. In salbaticie e destul numai sa supravietuiesti. E o victorie sa nu te dai batut. Invatam sa ne multumim cu mai putin. Invatam sa pretuim lucrurile marunte. A apus vremea dependentei de extaz, sau poate n-a fost niciodata.

Eu vreau insa sa infloreasca zambetul pe fata ta precum un mugure de primavara. Sa-ti vina sa razi ca si nu n-ai fi cunoscut vreodata durerea. Sa nu-ti faca nimeni nici un rau si sa nu-ti ceara mai mult decat poti sa dai. Sa nu fie nevoie sa lupti, sa te indarjesti, sa tanjesti, sa te umilesti, sa te faci farame. Nu, nu-ti doresc lumea asta, ci una perfecta. O lume utopica pe care o construiesc in toti anii astia de cand imi pierd mintile. Pentru mine, in realitatea asta sterila, undeva tot licare speranta. Nu spune ca nu vom atinge fericirea!

sâmbătă, 19 septembrie 2009

Salvati Romania, nu Africa

Tocmai am urmarit pe TED discursul unui tip care a lucrat la Microsoft si care acum incearca sa-si ajute tara de bastina, Ghana, revigorandu-i sistemul educational. Se pare ca TED e un site care ma inspira in ultima vreme. Si nu e singura prezentare pe care am urmarit-o despre soarta Africii si oamenii care s-au intors din strainatate ca sa dea o mana de ajutor la constructia democratiei si a pietei libere si mai ales la combaterea saraciei. Si nu e nici singura prezentare despre importanta sistemului educational care pare sa se destabileze chiar si in Statele Unite, dupa felul in care chiar Bill Gates a descris situatia. Insa o idee care mi-a venit in ultimele luni de cand sunt in Dublin este ca pe cand mare parte a Vestului civilizat incearca sa salveze Africa, poate din cauza ca s-au plictisit de prea multa libertate si confort cu care s-au nascut, eu ca roman ar trebui sa fac ceva care poate parea la antipod: eu ca roman ar trebui sa activez pentru salvarea Romaniei, nu a Africii.

Situatia poate parea foarte diferita: nu suntem negrii, nu avem razboaie, facem parte din Europa, ne putem pretinde la un nivel mai inalt de civilizatie. Dar poate ca nu e chiar asa. 3 lucruri pe care le-am auzit despre Ghana: coruptie, institutii slabe, oamenii incapabili sa conduca. Un lucru pe care l-am invatat despre Etiopia: fermierii ramaneau cu produsele nevandute sau subevaluate pentru ca nu exista un "commodity exchange market" adevarat, centralizat, bine organizat asa cum au avut americanii de exemplu la Boston. Vi se par lucruri cunoscute?

Acum, nu sunt expert in politica sau in economie. In zilele de azi fiecare e specialist in ceva. Dar nu poti trece peste concret, peste bunul simt, peste ceea ce se intampla in fata propriilor ochi. Acum cativa ani cand mergeam cu tata prin Baragan ma minunam cum pot sa traiasca oamenii de acolo de pe o zi pe alta, fara un venit sigur, fara sa stie daca o sa-si poata vanda graul sau porumbul la toamna, fara sa stie daca o sa aiba banii de tractor la primavara, de samanta, de arat, daca vremea o sa fie buna si o sa fie rod, fara nici cea mai mica siguranta a viitorului, hranindu-se cu produse din jurul casei, unii inecandu-si viata amara in alcool sau altii punandu-si sperantele in copii sau o viata mai usoara la oras. Si asta nu numai in Baragan, ci in Oltenia, in Moldova si nu numai, in toate satele aproape. In timp ce noi la oras desconsideram munca pamantului si oamenii pe care ii denumim cu un cuvant ce a prins un sens peiorativ - "tarani", latifundiarii zilelor noastre profita de falimentul "fermierului" roman (am pus ghilimele pentru ca sunt prea putini care satisfac numele) si acumuleaza pamanturi transformandu-le in mosii, asa cum am vazut in Balta Ialomitei. Din nou poate ma insel, poate lucrurile merg mai bine si in agricultura, asa cum am vazut in ultima vreme ca au mers in economie si nu numai, pentru ca am fost si eu acolo si am simtit pe pielea mea si mi-am adus si eu contributia aducand bani in tara de la o multinationala si dovedind ca si noi putem sa facem treaba buna (cel putin pe partea jocurilor pe mobile) - si nu sunt singurul. Ceea ce ma frapeaza insa e saracia...

Saracia ne mananca inca in Romania. Foamea e inca cel mai important motor care ne conduce constiinta. In Romania satele sunt mizere, salariile celor mai multi sunt la limita unei existente decente: cu 11 milioane de-abia poti sa-ti iei de mancare, abonament la autobuz si abia sa-ti platesti o chirie. Preturile sunt ca in Europa, castigurile si nivelul de trai ca in Africa. Din nou, poate exagerez, poate ca lucrurile nu stau asa rau, pentru ca avem atatia romani destepti, atatia oameni capabili, atatia afaceristi de succes. Dar doar pentru ca am avut o perioada recenta buna, de crestere, in ciuda atator ani de guvernare impotenta, ci multumita oamenilor care au muncit cu adevarat, ce ne garanteaza ca lucrurile vor merge bine si in viitor, mai ales pe fondul crizei mondiale? Si va spun, nimic, si ma bazez, zicand asta, pe faptul ca educatia n-a dus-o niciodata prea bine si se duce pe rapa.

Chiar daca unii ma privesc ca un produs de succes al scolii din Romania (si romanii si straini), eu stiu mai bine cat de mult am detestat-o uneori, cat si multi dintre prietenii mei, si nu pentru ca n-ar fi fost capabili - multi dintre ei au fost olimpici, iar altii sunt experti in diverse domenii, in special IT, ci pentru simplul fapt ca n-au mai putut sa suporte, sa tolereze metodele invechite si inchise, bazate pe toceala, repetitie si pupincurism de care s-au lovit. Si as putea ma intind pe multe paragrafe enumerand toate partile proaste ale invataturii in Romania. Un lucru pe care as putea sa-l fac este sa ma uit cu ura in urma si sa dau vina pe profesori, in timp ce-mi vad linistit de propria-mi viata inainte. E usor sa aluneci spre solutia asta, dar e mai greu sa o faci cand ai crescut ca mine cu ambii parinti profesori de liceu.

Am auzit de curand zvonul unei alte greve profesorale in Romania. Nu prea mai sunt la curent cu stirile, nu pentru ca as fi departe, ci pentru ca am renuntat acum ceva ani sa imi mai pese de ce circula in mass-media romaneasca - dupa ce citesti cateva luni Academia Catavencu, ajungi sa te scarbesti, oricat de umoristica ar fi prezentarea. Mama mi-a zis ca de obicei ca asteapta sa vada ce se intampla, ca ii intelege pe cei tineri, dar ca nu se baga, ca e aproape de pensie si mai ales in trecut spera sa se termine cat mai repede, ca dupa ce ca au salarii mici, nici p-ala nu-l primesc in timpul grevei. Si stiti prea bine ca au ramas cu ochii in soare de fiecare data. Daca ar fi dupa mine, nici n-ar mai avea rost sa mai faca greva. Dar poate ca sufar de aceeasi pasivitate ca si parintii mei, caci pana la urma am fost crescut de ei si am trait practic crescand odata cu ei fenomenul care se numeste umilirea publica si in masa a profesorilor (treceti peste toate amintirile neplacute, umilirile minore si ranchiunele personale legate de profesori cand cititi asta). Dar, in fine, putem sa trecem si peste asta. Insa cutitul a cam ajuns la os - totul are un capat, pana si legea lui Moore :). Nu mai exista profesori tineri calificati. Nu mai ai cu cine. Simplu. Si nu-mi trebuie presa sau analize ca sa ajung la concluzia asta, stiu situatia de la tata de la liceu si asa e peste tot. D-aia nu m-a mirat cand am citit pe HotNews ca federatia parintilor sprijina greva profesorilor. Oamenii sunt disperati: ar vrea ca profesorii pe care i-au detestat in tinerete sa se ridice din groapa si sa le chinuie copii cu buchisitul cartii.

Citeam deunazi scrisoarea lui Chirila catre liceeni - asemenea comentatorilor n-am putut sa-mi retin rezervele, dar nici sentimentele. Asa cum nu mi-am putut retine bucuria de a-i vedea pe acei dansatori romani care au blocat intersectia la Romana si au facut ceva cu adevarat frumos - m-am simtit mandru si m-a luat cu fiori. Dar sa revin la Chirila si la indemnul lui catre adolescenti sa puna mana pe carte si sa lase chiulul, tigarile, alcoolul, drogurile etc. Problemele astea nu sunt de azi, sunt de ieri, de mai demult, si nu au fost inventate in Romania. Si apoi nu sunt legate intotdeauna de nivelul de educatie - am vazut destule si la olimpiada de fizica si in automatica si in firmele de software ca sa-mi fac o idee ca nimeni nu e sfant, cu atat mai mult eu. Si apoi mai sunt si unii care au sarit pe geam sau mai stiu eu ce, dar sa zicem ca sunt nerelevanti din punct de vedere statistic.

Ceea ce conteaza cu adevarat e ca mediul socio-politic din Romania e unul de cavou. "Cimitirul tineretii mele" cum zicea Bacovia. Mostenirea comunista e ca ne complacem intr-o mixtura de pasivitate, fatalism, pesimism si neputinta care ne paralizeaza de sus pana jos ca natie. De cand sovieticii si Ceausescu ne-au luat puterea de a zambi (unii altora, si nu ironic sau cinic) ne-am inchis intr-un fel de renuntare de a mai spera. Parintii nostri au simtit asta cel mai mult pe propria lor piele si ne-au dat-o noua mai departe. Acum distinctia o vad din ce in ce mai clara intre spaniolii veseli, anglo-saxonii increzatori si plini de putere, francezii socialisti si patrioti etc si de cealalta parte romanii invaluiti de o un nor cenusiu, incatusati de o angoasa existentiala de tipul pierzatorului, ratatului, sclavului, afisand o masca apatica, satula, sictirita, tragand cu dintii de singura speranta pe care o mai au: sa se scape pe ei insisi din societatea-mocirla din care se trag.

Am simtit nevoia sa scriu postul asta din mai multe motive care s-a adunat de-a lungul timpului. Cel mai recent a fost un vis pe care l-am avut de dimineata. Decorul era surreal bineinteles, dar anumite elemente tineau de realitate: un functionar bine imbracat in fata unui fel de shaormerii ordonand tot felul de mancaruri scumpe si in cantitati enorme, fluturand o bacnota de 5 milioane si laudandu-se in franceza ca e de la Ministerul de Finante in timp ce un cor de acoliti asemenea lui ii tineau isonul ifoselor, iar un tiganus se invartea in jurul lor cersind, tinand la randul lui in mana bancnote de 5 milioane. Stiu ca suna ciudat, dar e pana la urma doar produsul imaginatiei mele. Si am mai visat si alte lucruri de care imi amintesc si mai putin, cum ar fi drumuri blocate, constructii anapoda, functionari surzi la suferintele tale, militai tampiti sau lipsa de respect pentru batrani si boala. Asa ca m-am trezit dandu-mi seama de ce am fugit - am fugit de o tara de cacat. Tara posibilitatilor asa cum ii place sa-i zic - unele bune dupa care tanjesc acum, iar altele multe proaste. Cum ar fi de exemplu ca si pana in ziua de azi sunt paralizat de frica la gandul de a interactiona cu politia sau justitia romana, pentru ca sunt sigur ca voi pierde. Si de aici o cale lunga pana la ideea unei democratii care sa functioneze - asta dupa ce am intalnit irlandezi nemultumiti profund, chiar revoltati, de conducatorii lor, desi fac o treaba mult mai buna decat ai nostri. Si mi-am dat seama ca statutul politicianului trebuie sa fie umil - ei ar trebui sa tremure de frica in fata noastra, nu eu sa ma gudur in jurul lui Nastase cand venea in vizite oficiale ca Impuscatu, nu eu sa ma fac mic si sa-i pup in cur asa cum ne-a intrat in reflex tuturor cand vine vorba de autoritate, noi ar trebui sa decidem cine ne conduce. Acum imi dau seama de absurditatea situatiilor din comediile lui Caragiale - situatie e cu curu in sus. In loc de meritocratie, avem o idiocratie. Asta mai ales de gand comunistii au venit si l-au dat jos pe Blaga si au pus un dentist la catedra de filozofie. Si nu putem da vina pe o ideologie, putem invinui doar oameni, ne putem invinui doar pe noi insine pentru lasitate. Nu propun anarhie, imi doresc doar ca smecherii, lenesii si prefacutii pe care i-am vazut intitulati sefi pe la ligi in facultate sa nu ajunga sa conduca Romania in viitor. Dar mi-e teama ca e prea tarziu. Acum il inteleg pe Vlad, care desi e un excelent programator si manager (fara diploma de inginer), s-a apucat de stiinte politice in ideea ca mai devreme sau mai tarziu se va implica activ in soarta acestui shit-hole numit Romania.

Eu, ca tot romanul, am incercat sa ma tin cat mai departe de toata nebunia, asa cum m-am abtinut si pe strada sau in metrou sa ma iau de smenari sau manelisti, sa le atrag atentia asupra comportamentului, sa le zic sa opreasca muzica de pe telefon, sa iau apararea vreunui sarman de care s-au luat. Nu am facut asta niciodata, mi-a fost frica, in primul rand frica sa-mi iau bataie. Acelasi gen de frica pe care il resimt si in fata ciocoilor plin de bani si cu 4x4 si a tuturor celor tari in clanta si nu inteleg de ce. Asa cum zicea si Chirila, nu banii conteaza, nu ifosele, nu snobia si fanfaronada, epatarea exagerata sau gratuitatile inculte si ipocrite a la Becali. Cu toate astea n-am reusit sa ma impotrivesc sistemului. Am fost si sunt tanar si confuz, prea slab ca sa lupt si am ales calea cea mai usoara, am fugit, in mare parte si din fata propriei mele distrugeri. Discutam cu un prieten ca am vrea sa ne intoarcem, dar nu putem acu; ne merge bine aici, dar n-avem inca spate suficient, cariera, bani etc. Alti prieteni din tara pleaca si ei peste hotare, cei mai multi oameni de mana intai, pentru ca n-au ce face acasa. Raman destui oameni buni si in tara, dar ii compatimesc pentru ca ei sunt truditorii invizibili care duc tara pe umeri si se imputineaza. Scolile nu stiu ce o sa mai scoata pe viitor si chiar daca romanii o sa ramana baieti destepti, asa cum li s-a dus vestea, o sa fie in continuare pentru ca au asudat si tocit coatele pe cont propriu si in timpul lor liber. Si te mai intrebi cateodata de ce iti vine sa bei...

Citeam de curand interviul de pe HotNews cu Andrei Alexandrescu (unul din cei mari experti in C++ din lume la ora actuala) si mi-a ramas in minte un comentariu: "Bai geniule, daca esti asa geniu, de ce n-ai ramas in Romania sa faci treaba aici? [...]" bla bla si asa mai departe acuze acide pline de demagogie si inflacarare stupida romaneasca. Raspunsul mi-a venit imediat - pentru n-avea ce face in Romania, cercetare si academia sunt la pamant in Romania si nici firmele nu fac lucruri prea interesante. Am inteles perfect de ce n-a putut sa ramana in Romania si nici nu poate sa se intoarca sa-i salveze miraculos pe cei asemenea celui care a comentat de la o situatie pe care si-a asumat-o si acceptat-o si de la o orbeala si limitare din care nu poate sa iasa. Nu poti castiga o batalie cu o armata care deja a capitulat. Fetele romanilor se ascund in spatele degetelor tintite spre acari Paun. Intotdeauna cineva e de vina si nu ei. Recunosc ca e acelasi gen de frica de implicare si lipsa sentimentului de responsabilitate pe care le resimt si eu. Dar cred ca e macar momentul sa acceptam adevarul, sa acceptam cine suntem si apoi sa incercam sa ne schimbam. Cred ca as putea la un moment dat sa fac ceva pentru Romania, sa dau ceva inapoi. As putea bineinteles sa stau cu mainile in san intr-o diaspora dezbinata si nepasatoare precum cea a emigrantilor din Canada din anii 90. As fi mult mai destept daca as face asta, dupa criteriul sistemului de valori care functioneaza acum in Romania. Problema e lumea nu functioneaza chiar asa. Oamenii vin si trec. Depinde de fiecare dintre noi ce se va intampla in viitor. O tara nu se dezvolta asa de capul ei independent de tine. Lucrurile nu se duc la fund fara sa aiba legatura cu tine. Faptul ca nu-ti pasa conteaza. Lui Bono si altora ca el le pasa de Africa, tragand dupa ei mii de fundatii umanitare. Mie imi pasa de Romania. As vrea sa eradicam saracia in Romania, as vrea sa indrept coloana vertebrala a romanilor, as vrea sa ma razbun pentru toate nedreptatile cu care am avut de-a face, as vrea sa rasplatesc toti oamenii buni pe care i-am intalnit, as vrea sa le ofer un viitor si o sansa mai buna tinerilor muncitori si onesti care vin din spate.

Am intalnit un citat intr-o carte de popularizare a fizicii, referitor la dezvoltarea fizicii cuantice, cum ca (parafrazez aici) paradigmele si teoriile stiintifice nu se schimba pentru ca generatiile mai vechi inteleg si sunt de acord cu noile idei, cedand in fata lor, ci pentru ca generatiile tinere vin si le iau locul celor batrane, care dispar odata cu prejudecatile lor. Ceea ce vreau sa evidentiez de aici e ca vrand-nevrand facem parte din generatia de azi si nu ne mai putem victimiza in fata unei generatii de post-comunisti. Putem cel mult sa ne lasam calcati in picioare si condusi de oameni prosti si violenti. Putem sa ne sustragem din colectiv, asa cum cu rusine recunosc ca fac, dar nu putem sa ne sustragem unei concluzii evidente: minunile nu pica din cer, there is no free lunch, norocul si-l face omul cu mana lui. As fi vrut sa inchei prin fraza "ceva trebuie facut", dar mi-am dat seama ca e in acelasi ton impersonal cu care ne-am obisnuit - Statul sa faca, Statul sa dreaga, ceva, cineva trebuie sa-mi dea banii, trebuie sa ma salveze, trebuie sa ma mantuiasca samd. Nu, adevarul gol golut este ca... TU trebuie sa faci ceva!

I rest my case.

duminică, 13 septembrie 2009

A wish for something more

O seredinpitate bizara regasesc in toate descoperirile mele recente, mai ales in cele de azi, intre cutiile goale de bere si alte urme dezastruoase ale unei petreceri reusite. O sincronicitate evocatoare care aduna fire disparate si le aduna intr-un fel de miracol al revelatiilor personale. Citeam mahmur din cartea lui Alain de Botton si ascultam intre timp obsesiv repetitiv ultima piesa Porcupine Tree - Time Flies, acompaniata de un videoclip hipnotizant si in afara din lumea asta. "But after a while you realize time flies, And the best thing that you can do is take whatever comes to you." Si asa ma intorc in cerc la o intrebare care ma urmareste recent: ce vreau? Ce vreau defapt? Si pe masura ce ma intreb, imi raspund singur - nu stiu, dar in acelasi timp realizez cat de fals eram, cat de falsi suntem, cat de artificiala e lumea in care traim si desi intuiam toate astea inainte, incep sa le inteleg cu adevarat.

Citind ieri despre Epicur sau despre cinici mi-am dat seama de probleme cu care ne confruntam de mai bine de doua mii de ani. Si in continuare ne pacalim unii pe altii ca stim ce vrem, ca stim de ce avem nevoie, ca stim sa fim fericiti. Un mecanism social complex pe care nu-l putem explica cu paradigmele stiintifice actuale, limitate si care reduce totul la dragoste si nevoi. O psihanaliza de masa ar putea explica depresiile cele ma adanci si extazurile cele mai inalte, pe care insa oamenii tind sa le ascunda sub covor intr-o existenta plata. Raspunsul existentialist de a-ti crea propriile sensuri, viata ca pe o opera de arta, pare sa fie o solutie adecvata. Pana si hedonismul in sens tare si boemia par sa-mi ofere alinari unui suflet confuz si tulburat. Si nu numai mie. Atat ca eu incerc sa scot toate astea din contextul etic, al pacatului. Incerc sa ma distantez de religie nu pentru ca sunt sigur ca nu exista o Entitate undeva acolo, ci pentru ca detest dogmatismul si bigotismul. Desi exista intotdeauna posibilitatea sa gresesc... ca de atatea ori pana acum, esecuri si totodata lectii.

Nu vreau sa ma incadrez in standarde, pentru ca vreau sa cred ca viata inseamna mult mai mult decat cariera, bani, familie, casa, masina si alte bunuri materiale. Vreau sa cred ca poti invata si din excese. Vreau sa cred ca pot atinge un echilibru care imi poate conferi sanatate si fericire totodata, o unitate intre minte si trup prea mult ignorata. Si trebuie sa recunosc ca am trait prea mult intr-o realitate virtuala nu digitala, ci creata in propria-mi minte. Am crezut ca e suficient sa visezi. Dar nu, trebuie sa traiesti printre oameni, sa simti palpitand in jurul tau, precum oamenii care curg pe Grafton Street aici in Dublin, sa visezi alaturi de prieteni, sa imparti idealurile, sa incerci sa faci din lumea asta un loc mai bun, sa te descoperi si sa-i ajuti si pe ceilalti sa se descopere inainte sa murim si sa ne fi irosit viata alergand dupa himere care nici macar nu sunt ale noastre.