Can only sense happiness when the music is sad

Un anonim m-a somat sa scriu ce s-a mai intamplat de la ultima mea spovedanie - de dinainte sa plec in Irlanda...

S-au intamplat atat de multe incat mi-a pierit pofta de a mai scrie. Mi-am scris multe note in creier care s-au evaporat asa cum se evapora in neant si paginile astea ratacite de blog - mor ascunse, nebanuite. Se duc in bataia vantului ca clipele de visare, ca iubirile, pasiunile si momentele trecatoare de extaz. Pe cand alte ganduri sunt precum inscriptiile pe pereti, precum literele scrijelite in coaja copacului, raman gravate in inima, in creier, in fiecare organ al acestui trup amarat ce m-a purtat pana acum, pana aici si revin cu tarie de fiecare data cand crezi ca nu se vor mai intoarce. Sau poate ca nu s-au intamplat multe lucruri... poate ca e acelasi miraj pe care il repet la nesfarsit. Dublin e orasul in care m-am descoperit, m-am redescoperit, m-am re-redescoperit - sunt acelasi, pururi credincios mie insumi. Depresia, pesimismul, incordarea nu si-au gasit o gazda mai buna decat in mintea aceasta ratacita. Dar si cu cata ardoare le savurez...

Sa fie oare astea semne de nefericire? Surprinzator, dar s-ar putea din contra. Poate mai mult de nebunie. De capitulare. Semne de nou cu urme de vechi. Ah, firea asta umana cum isi bate joc de noi. Negativul se transforma in pozitiv si placerile in vicii... Sa va spun ceva despre dorinte: uitati-le! De cele mai multe ori dorintele se implinesc si dupa aceea devin la fel de nule ca si inainte sa fi aparut. Cele neimplinite raman sa te bantuie, insa uneori iti dau speranta ca mai ai ceva spre care sa tinzi, dincolo de o viata plata si plictisita. Chiar si durerea regretului te face sa te simti un pic mai special. Dar nu va faceti griji, veti primi penisul gigant pe care vi l-ati dorit intotdeauna in viata de apoi.

Eu mi-am implinit dorintele rand pe rand. Mi-am faurit destinul. Am crezut intotdeauna ca poti face orice iti pui in minte. N-am fost departe, n-am vazut insa peretii invizibili pe care mi i-am zidit tot cu mana mea. Si apoi mai sunt si acele limitari pt care nu-ti pot blestemea decat genele. Sansa?... Nu mai stiu... Am vrut sa fac jocuri. Am facut. Am vrut sa scriu un motor de fizica. L-am scris. Am vrut sa invat mai multa programare, mai multa matematica, mai multa fizica. Am invatat. Am vrut sa fac master. L-am facut. Am vrut sa am proiectul meu si sa iasa bine (daca un asemenea atribut mai poate fi stabilit obiectiv) si le-am avut. Dupa care am vrut un job pe masura tuturor stachetelor pe care mi le-am ridicat si mi l-am gasit si pe asta. Cine intr-o pozitie similara cu a mea si-ar putea dori mai mult decat un job la Havok - producatorii celui mai bun motor de fizica comercial pentru jocuri?

Si chiar sunt mandru de asta. Nu credeam ca voi ajunge aici, atat de repede. In sfarsit lucrez cu ultimele tehnologii pentru cele mai noi jocuri. Invat sa optimizez pentru Playstation 3 si nu numai si invat in fiecare zi de cand sunt aici mai multe lucruri decat am invatat in cei 4 ani irositi aproape pe Java pt mobile. In sfarsit, sunt cineva, nu doar un hobby-ist nebun. Dar toate astea le-am simtit cu putere la inceput si inca le mai simt, insa flama se stinge incet incet. Nu poti trai tot timpul hranindu-te din entuziasmul reusitelor. Poate chiar am facut asta pentru prea multa vreme. Mi-am pierdut inocenta, desi n-am reusit sa trec inca peste adolescenta. Si iata ca, spre propria mea surpriza, am inceput al 26-lea an din viata, punand job-ul asta nemaipomenit pe planul doi si plecand mai departe intr-o odisee personala la sfarsitul careia voi afla poate ce este mai de pret pentru mine in viata.

Asa ca ma voi duce maine dimineata la serviciu, si desi ma voi aventura in taramurile fascinante ale detectiei coliziunii, ELF-ilor si procesoarelor sinergestice, voi pastra mereu un ochi in fata spre locuri neexplorate si inca fertile, precum dinamica fluidelor sau integratoare variationale, si un ochi inapoi spre amintiri, inspre sufletul meu chinuit de dureri de cap, obsesii si tristeti fara rost si angoase existentiale. Si inca mai sper ca toate astea se vor intalni undeva, intr-un prezent, intr-un moment, intr-o clipa, in care va fi si poezie si cunoastere, si arta si stiinta, si nu vor mai fi dorinte de implinit, stachete de ridicat, curse de alergat sau datorii de platit, ci voi fi pur si simplu - eu.

Cam atat in seara asta. Sper sa apuc sa mai scriu, sa mai povestesc de lucrurile pe care le-am facut pe aici: pub-uri, petreceri, spanioli, musafiri, Londra, U2, Edinburgh si s-ar putea sa mai uit din ele. Dar ramane pe alta data...

Povestea lui Pi

Azi noapte la 1 citeam pagina de Wikipedia dedicata numarului pi. Asta dupa ce am stat in pat si m-am gandit destul de mult la el. Defapt pornisem de la altceva, dar nu mai stiu exact ce, oricum era legat de fizica si toate legaturile ascunse pe care le au legile naturii and all the bullshit. Insa mi-am adus aminte de toate constantele importante din fizica si de faptul ca toti teoreticienii incearca sa unifice teoriile si sa deduca constantele unele din altele sau din legi pur matematice. Nu ca as intelege neaparat cum ar putea face asta.

Si ma gandeam: daca pi este si el tot o constanta fizica? Pana la urma rezulta din masurari - raportul dintre circumferinta si diametru. Apoi mi-am adus aminte ca exista siruri care converg catre pi si apoi am citit ca in vechime Arhimede si altii au inventat metode geometrice de aproximare a lui pi. Dar eu tot nu sunt convins. Cand eram mic, inainte sa invat formulele pentru lungimea si aria cercului, tin minte ca am tot incercat sa mazgalesc eu pe hartie in speranta ca voi gasi singur formulele inainte sa mi le predea la scoala. Pana la urma l-am intrebat pe frati-miu si am fost dezamagit. Eram sigur ca trebuia sa existe o metoda sa calculezi lungimea cercului fara sa apelezi la, ceea ce mi s-a parut mie atunci, un truc, un artificiu. Se pare insa ca problema asta si-o mai pusesera si altii in vechime si s-au resemnat cu ideea ca nu pot afla mai mult despre cerc, in afara de numarul asta aparent magic pe care multa vreme nu l-au putut calcula nici pana la macar 10 zecimale.

Inteleg ca toate progresele in matematica si mai ales in analiza din secolul XVII incolo au schimbat viziunea asupra numarului pi, a modului in care este definit si cum este calculat. Nu pot insa sa nu ma intreb ce-l face sa fie unic? Si pe deasupra irational si transcedental. Nici n-am vrut sa-mi pun problema lui e sau a altor constante care apar in matematica. Apoi m-am gandit ca poate nu este unic... Asa cum constantele fizice au valori bine definite astfel incat permit existenta vietii si echilibrarea fina a tuturor interactiunilor, poate si pi e doar un numar caracteristic universului in care traim si care face lumea sa fie asa cum o percem - ii confera cercului circularitatea.

Stiu ca poate aberez, dar de curand (vezi postul anterior) am aflat ca in alte geometrii ne-euclidiene pi poate avea alte valori in functie de curbura - raza cercului nu mai e o linie, ci o geodezica. N-am investigat subiectul geometriei riemaniene indeaproape, dar ma gandeam ca poate, cumva, este posibil ca valoarea pe care o stim noi pentru pi nu este singura posibila, desi mi-e teama ca as comite eroare spunand ceva de genul ca spatiul nostru plat nu este defapt plat. Dar cine mai stie pana la urma, totul e relativ. Multe lucruri par evidente, triviale, dar nu sunt. De exemplu ca toate cercurile sunt asemenea, implicand o dependenta liniara, sau ca constanta de proportionalitate dintre perimetru si diametru este aceeasi cu cea dintre arie si patratul razei.

Apoi, toata fizica graviteaza in jurul simetriei sferice. Intreaga notiune de spatiu euclidian se bazeaza pe ea. Definitia cercului si a sferei este echivalenta cu miscarea circulara - o constrangere geometrica de distanta fixa. Iar distanta rezulta din teorema lui Pitagora, alt produs al matematicii care m-a pus pe ganduri de multe ori. Incomensurabilitatea si numerele irationale ma sperie si ma uimesc si pe mine asa cum au facut si cu Pitagora insusi, care insa nu a vrut sa le recunoasca. Daca stau si ma gandesc, radical din 2 ma fascineaza la fel de mult ca si pi. Oricat am incerca sa-l discretizam se pare ca spatiul este facut sa fie continuu - un alt aspect pe care tot nu reusesc sa-l stapanesc: de ce rezolva limita finita a seriei geometrice paradoxul lui Zeno?

Pe de alta parte ma gandesc si la marea teorema a lui Fermat demonstrata de curand. Acolo e vorba doar de numere, de aritmetica, si totusi se arata ca intre ele nu pot exista orice fel de legaturi, ca exista niste legitati care au de-a face cu insasi esenta numerelor, cu matematica pura. Pi poate fi unul din aceste lucruri. Caz in care ma pune si mai rau pe ganduri. Reflecta oare matematica lumea in care traim? Exista oare constructii alternative simbolurilor matematice pe care le folosim? Si daca reducem insasi matematica la teoria multimilor si la logica, mai putem face distinctia dintre matematica ca proces mental care transforma senzatiile in perceptia lumii obiective si matematica ca entitate metafizica universala, independenta de materie sau viata.

Cabalistii si numerologii cauta in pi numele lui Dumnezeu sau alte semne mistice. Matematicienii cauta repetitii, formulte noi si ordine in haos. Eu cred ca pi nu este unic, pentru ca nu vreau sa cred ca exista constante sau rapoarte magice. As vrea ca totul sa fie exprimat prin relatii simbolice, precum ecuatiile diferentiale. Dar poate ca si asta e o idee nebuneasca. Ma tot chinui in ultima vreme, dar nu reusesc sa vad diferenta dintre felul asta de a vedea lumea si ideile platonice, desi sustin ca sunt un materialist, sau mai bine zis fizicalist.

Visul lui Einstein

Dupa ce am esuat cu mecanica cuantica, cursurile de fizica din facultate culminand cu un adevarat fiasco - unii au copiat, iar eu am tocit fara sa retin nimic, am incercat la un moment (in timp ce lucram la Gameloft parca) sa patrund relativitatea generalizata, in ideea ca este singurul aspect al fizicii pe care nu-l atinsesem nici un pic. In fine, acum ca ma gandesc ar mai fi si mecanica continuului si a fluidelor, mecanica analitica adevarata, astrofizica si mai sunt multe altele, dar bucata asta parea cu adevarat importanta. Mai ales ca citisem peste tot ca asta a fost marea realizare a lui Einstein dupa relativitatea restransa, insa tot ce stiam despre ea era din carti de popularizare a stiintei in care se aminteau doar lucruri de genul ca lumina e deviata de stele sau ca spatiul se curbeaza. Daca despre relativitate mai stiam cate ceva de la scoala (desi nici acum nu stiu prea bine care se contracta si care se dilata, timpul sau lungimea), despre teoria lui Einstein a gravitatiei nu stiam insa nimic. Ei bine, am esuat atunci din nou. Am luat un curs de pe net si m-am speriat cand a inceput sa ma ia din prima cu tensori si conventia de sumare. Mi-am zis: unde e fizica? aici e numai matematica. Si am renuntat.

De curand m-a incitat primul cd audio din Feynam Lectures despre gravitatie. Amintea din nou de Einstein si curbura spatiului, insa de data asta imaginea era din nou prea simplista sau nu puteam vizualiza conceptele. Drept pentru care m-am hotarat sa caut pe net si sa vad daca gasesc vreun curs universitar filmat. Rezultatul: cursul General Relativity tinut de profesorul Leonard Susskind la Stanford.



Asa ca m-am uitat de la cap la coada si surpriza: nu e chiar asa greu precum pare cand cineva explica bine. (Ultimele doua cursuri se gasesc pe iTunes.) Prin urmare, m-am uitat doar la niste filme, n-am lucrat nimic pe langa, si acum am o intelegere mai buna a subiectului, poate chiar si a cosmologiei si gaurilor negre. Mi se pare nemaipomenit, mai ales ca unele lucruri nu pot fi intelese decat prin matematica, si nu prin carti de popularizare. Singura problema pana acum era ca asemenea materiale nu erau publice, poate o data din cauza aspectului financiar, si apoi poate dintr-o credinta ca publicul mai larg n-ar fi interesat. Tot de salutat este si initiativa OpenCourseWare de la MIT sau YouTubeEDU.

Ma bucur ca traiesc intr-o perioada in care streamingul video a devenit o realitate si informatia incepe sa curga libera dand contur la ceea ce s-a dorit defapt sa fie Internetul - un mecanism de usurare a invatarii, a cognitiei, a comunicarii si nu numai.

P.S. M-am documentat putin si am aflat ca Susskind este un personaj destul de cunoscut, unul din pionerii teoriei string-urilor si un adversar al lui Hawking. A publicat de curand o carte numita The Black Hole War si pe care am gasit-o pe torente ca audio book. De asemenea mai apare si in filmul documentar The Elegant Universe al lui Brian Greene:



Mai multe despre Brian Greene, string-uri si universul elegant puteti gasi aici sau pe TED:

Daniel

Ma obsedeaza melodia asta de ceva vreme.



Am vazut-o prima data la TV in camera de hotel din Dublin, apoi weekendul trecut pe VH1 si acum imi suna mereu in cap. Are o atmosfera mai speciala...

Iarna, depresii, fericire, havoc...

Ma tot gandesc de ceva vreme sa ma reapuc sa scriu pe blog. N-am stiut cum sa incep. N-am mai scris nimic de multa vreme, e greu sa scrii din nou, e greu sa te regasesti cu cuvintele, cu frazele, cu ideile insirate liniar, e greu sa-ti reasezi gandurile pe hartie, fie ea electronica.

Pe de o parte mi-a fost rusine, rusine de mine. Nu mai scriam pentru un motiv. Imi gasisem un echilibru, un statu quo, o indeletnicire sau mai multe care sa ma tina departe de nevoia de grafoterapie. Si apoi, eu eram cel care propovaduia secretul fericirii, ca apoi sa trec printr-o alta iarna de depresii si experiente noi, departe de a face din viata ceva monoton, poate mai degraba cruda, dar, de ce nu, incitanta.

Curand, peste doua saptamani poate, voi pleca la Dublin, unde voi munci, practic incepand o viata noua. Am terminat-o cu jocurile pe mobil, insa plecarea de la EA a fost destul de grea. A fost primul job de la care chiar mi-a pasat ca plec. N-aveam nimic serios impotriva lor, ma intelegeam bine mai cu toata lumea si eram apreciat. Nu era perfect, nu zic asta. Dovada ca mi-am si cautat de lucru in strainatate. N-a fost ceva foarte serios, nu credeam ca o sa reusesc sau ca o sa ma hotarasc sa plec, dar faptul ca ma vor angaja la Havok a fost total neasteptat. Sau poate n-ar fi trebuit, asa cum mi-a spus un prieten, si ca ar fi trebuit sa plec mai demult sa fac fizica pt jocuri, ce mi-am dorit de multa vreme.

Si dintr-o data, m-am uitat in urma si mi s-a parut ca mi-am irosit anii. Ca ar fi trebuit sa dau la fizica si nu la calculatoare. Ca ar fi trebuit sa fac jocuri pe PC si nu pe mobile. Ca ar fi trebuit sa plec din tara demult si nu sa pierd vremea cu Politehnica, un job in Bucuresti, cluburi si alcool. Dar poate ca asa a fost sa fie, de asta a fost nevoie ca sa ma descopar. Sau mai degraba sa ma redescopar: sunt un tocilar. Ce altceva as putea sa fiu daca gasesc placere in a sta singur si a programa sau a citi carti de popularizare a stiintei sau articole din Scientific American. Si stiti ceva: imi place la nebunie.

Nu stiu ce e fericirea. Am atatea puncte la care mai trebuie sa lucrez incat voi umple multi ani de acum incolo. Ma dezvolt ca un bipol bizar: pe masura ce imi creste speranta, optimismul, viziunea pozitiva asupra vietii, de aia imi sunt mai adanci depresiile cand cad in ele. Bat spre 26, ma simt batran, alteori ca un copil fara habar despre lume. Prieteni in jurul meu se imbolnavesc, nici eu n-am dus-o prea bine niciodata, migrenele blestemate nedandu-mi pace. Tanjesc spre o viata de tihna, in care sa ma impac cu mine insumi, cu trecerea vremii, cu tot ceea nu pot sa fac, cu viitorul care ma inspaimanta, cu fricile mele toate, cu surprizele care vor veni si pe care le vreau si nu totodata.

Poate voi gasi toate astea in Irlanda. Poate imi voi schimba viziunea asupra lumii. Poate nu voi mai fi atat de pornit si rebel. Poate voi deveni si eu ca fratele meu sau ca Vlad - la casa lui, cu nevasta, copil. Poate, cine stie. Dintr-o data atat de multe necunoscute, dar bucurandu-ma si ingrijorandu-ma in acelasi timp nu reusesc acum decat sa fiu neutru, un pic apatic. Cand o buca e pe foc si una in gheata in medie stai bine.

Ma opresc aici. Firul gandurilor a inceput sa defaca in mai multe in capul meu si stiu ca e semn ca trebuie sa-l las in pace si sa nu ma incumet sa-l secventiez. Nu m-as alege decat cu o durere de cap :).

Poze din Dublin

Cautarea fericirii

Fericirea n-are nimic de-a face cu placerea sau implinirea dorintelor. Asa cum n-are nimic a face cu virtutea sau cu binele sau orice forma de curatare sufleteasca care te conduce spre "pacea" interioara. Nici desfraul nu trebuie sa existe ca mod de viata, ci ca episod revelator. In momentul in care barierele sunt rupte apare cunoasterea de sine. Si totodata realizarea tragediei - tragedia ca unele lucruri nu se pot repara, tragedia ca esti condamnat sa fii liber sa alegi si tragedia ca nu poti incalca legile cetatii.

Astfel, poti decoperi fericirea in lucruri aparent triste sau urate: in depresie, in migrene, in boala, intr-o zi obositoare de munca, intr-o inima franta, in alcool sau droguri. Nu ele sunt sursa fericirii, ci tu. Bineinteles lucrurile care te fac cel mai fericite sunt cele placute si viata ar fi imposibila fara ele. Fara razele calde de soare care te mangaie vara pe fata, fara baltocile in care ploaia face cruciulite si bulbuci toamna, fara focul dragostei care te arde pe dinauntru, fara bucuria cadoului de Craciun, fara o atingere, un zambet, o imbratisare, ne ofilim ca o floare, ca un pui instrainat de mama sa. Fericirea este insusi vectorul vital, confundandu-se in acest fel cu viata. Fericirea este viata.

Iar asta o deosebeste de hedonismul in sens tare: satisfacerea tuturor placerilor si implinirea tuturor dorintelor nu sunt suficiente. In toata sarada asta a realului trebuie sa accepti ca nu exista absolut, perfectiune, asa cum ne exista nici o destinatie a drumului pe care mergem. Eu unul nu voi putea niciodata sa fiu ceea ce mi-am dorit de-a lungul anilor sa fiu, ceea ce m-am fortat sa devin, cel in care am vrut sa ma transform, plangandu-mi esec dupa esec. Mi-a fost amar orice castig, orice implinire, atata vreme cat le-am simtit absurdul, lipsa de sens, goliciunea atunci cand am ramas singur fata in fata cu ele. Tot timpul este vorba de repere, de oamenii din jur, de prieteni, de familie, de cei care conteaza. Pentru ei si din cauza lor am suferit eu de-a lungul timpului. Dar am sa continui probabil in megalomania mea sa cred ca totul e pentru mine, sa ma cred buricul Pamantului. Am sa continui sa fiu un egoist care ii face pe cei din jurul lui sa sufere la randul lor, in timp ce alteori ezita intre naivitate si timorare, frica si mizantropie, nesiguranta si slabiciune.

Dar nu conteaza. Pentru ca eu sunt intr-adevar centrul lumii. Fiecare suntem centrul lumii noastre. Atata vreme cat voi trai o voi vedea prin ochii mei asa cum o vedeti toti - altfel. Dar am nevoie de voi ca sa fiu fericit; pentru ca e vorba defapt de un proces, de o devenire, de o dialectica a principiilor ce ne carmesc viata in directi opuse, precum egoismul si empatia. Eu nu posed fericirea, nici nu stiu daca e asemenea unui bun pe care il poti avea in proprietate. Dar am inceput sa o cunosc, sa-i inteleg dedesubturile. Am gasit-o ascunsa in adancurile constiintei mele pandind sa iasa, dincolo de incertitudine si relativitate. Fericirea e negatia a tot ceea ce am crezut ca este pana acum. Fericirea este o perpetua razgandire. Fericirea este sa te accpeti asa cum esti, cu toate slabiciunile umane inerente; pentru ca nu ai sa gasesti decati in povesti inflorite oameni care sa nu greseasca, sa nu fie doborati, sa nu fie lasi. Si totodata inseamna sa vrei mereu mai mult, sa incerci sa-ti depasesti limitele, chiar si atunci cand abia iti mai tragi sufletul, cand nu ai resurse dar tot vrei sa invingi, cand te ridici din cenusa tinzand spre supraom.

De ce facem toate astea? De ce suferim atat? De ce ne zbatem in viata atat? De ce suntem atat de antagonici in ceea ce credem si facem? De ce, cu ce scop, pentru ce rost? Nimeni nu stie. Sa-i spunem fericire.

Videografie: