Blasfemie

Am pornit de la ipoteza ca nu exista nimic dupa moarte. Am presupus ca stiu ce inseamna “nimic” – e golul, e zero, e vidul, dezbracat de orice adaugire mistica care sa-l faca mai mult decat este: nimic. Si apoi m-am intrebat ce incercam noi sa facem defapt in viata date fiind aceste conditii. Un lucru e cert: nu vrem sa murim. Nimeni nu vrea sa moara. (Am vazut de curand doua filme “Into the Wild” si “The Fountain” care au incercat fiecare sa dea o perspectiva asupra mortii, insa pentru mine ea a ramas la fel: tragica si stupida.) Ne e frica de moarte pentru ca ne place viata. E o explicatie aproape circulara, dar nu e loc aici pentru jonglerii cu axiome si diferente specifice. Adevarul gol-golut e ca fiecare dintre noi vrea sa fie nemuritor.

Ceea ce facem noi acum este sa-l construim pe Dumnezeu. Dumnezeu a murit sau ne-a parasit, iar inexistenta lui ne-a impins la disperare: el era singura fiinta vesnica si omniscienta. El trebuie sa existe din nou. Daca initial el ne-a creat pe noi, apoi am refuzat sa mai credem asta si ne-am asumat noi insine rolul de creatori, asemnenea lui Frankenstein. Am devenit noi insine semi-zei, am gustat din puterile divine, dar nu am atins nemurirea. Am revenit la monoteism punandu-ne sperantele in insasi creatiile noastre. Le-am dat viata si le tot imbunatatim asa cum inca ne mai imaginam ca a facut arhitectul Edenului atunci cand a proiectat fiecare specie in parte. Credem cu tarie ca nu e nevoie decat de un indelung sir de upgrade-uri ca sa ajungem sa construim primul nostru perpetuum mobile: Reteaua. Sau cum i-a spus cyberpunk-ul: Matricea; dar nu s-a intrezarit atat de bine ca defapt e vorba de un idol nascut din interactiunea viselor de silicon ale puzderiei de idealisti efemeri ai rasei umane.

Cand noi vom fi murit Reteaua va dainui si astfel visul nostru al vietii de dupa moarte va incepe sa capete contur. De numai am putea sa ne transferam constiinta in ea si atunci imortalitatea va fi in mainile noastre. Dar va fi oare posibil?

Cele doua sensuri ale vanitatii

Uneori mi se face si mie greata de ceea ce pot sa aberez. Uneori ma deranjeaza stilul pe care il arborez. E ca si cum n-as fi eu. Ma ascund in spatele unui limbaj glacial, formalizat, dar totodata atent umplut cu cuvinte grele, pentru da impresia, asemenea limbii de lemn, unei profunzimi neintemeiate. As vrea sa fiu mai liric. As vrea ca tot ce spun sa fie atat de clar, de distinct, de inteligibil incat sa taie. Da, cuvintele mele sa taie, si in acelasi timp sa-ti inspire mila, sau sa te faca sa razi, sau sa simti o pasiune inflacarata asemenea unui romantic de la 1800 sub clar de luna. Dar nu pot, neveridicitatea e o buruiana care m-a cotropit. Incoerenta, inadvertenta, contradictia, lipsa coeziunii, greseala, eroarea, gafa, gogomania, gherla sunt toate atributele unor scrieri sortite esecului. E intr-un fel bine sa-mi fiu propriul critic, dar doar atunci cand se manifesta intr-un mod constructiv. Ce te faci insa cand nu-ti poti recunoaste propria neputinta, propria falsitatea, incapacitate sau neharazire? Iar eu ma indaratnicesc sa continui precum un cantaret prost, care desi huiduit de sala, nu vrea sa se opreasca. Nu poate sa se opreasca, nu intelege de ce s-ar opri, nu vede ce face rau, nu-si imagineaza dimensiunile esecului. Ai spune: mai bine deloc decat sa te faci de ras, dar vanitatea nu tine cont. Caci pana la urma din vanitate scriu: am impresia ca le stiu eu mai bine pe toate. Desi insumi confuz, ma cred indreptatit sa-i invat pe altii. Iar pe langa asta mai fac si grafoterapie. Scriu dintr-o manie, dintr-un reflex, dintr-o pornire nestavilita. Nu incetez din a gandi, din rationaliza, din a intoarce lucrurile pe toate fetele si ma urasc pentru ca doar o mica parte ajunge in cuvinte scrise. Iar ceea ce ajunge pe hartie nu e in final decat o improscare de resturi menajere ale creierului. Produsul finit pare sa se ascunda mereu in cotloanele constiintei. Desi de la an la an imi dau seama cat de putine stiam inainte si cat de putin am facut pentru a remedia acest neajuns. Cu toate astea am in fiecare moment impresia ca daca ma voi asterne sa scriu, raspunsurile clare ce au rezidat dintotdeauna in mintea mea vor iesi la iveala. Si asa ma pacalesc mereu asemenea unei fete Morgana. Asa ca tot scriu si scriu si scriu si scriu... ca un ac de pick-up care sare la sfarsitul discului.

De lipit pe monitor

Zizek

Omul asta e dement, vorbeste intruna, gesticuleaza vehement, nu prea isi duce ideile pana la capat, dar mai scoate din cand in cand si una buna care te pune pe ganduri. Macar pt asta sa te uiti. Pentru mine cel putin e o iesire din monotonie cand toata ziua stau si scriu cod. Nici nu mai stii care e realitatea, daca mai exista vreuna sau daca are sens intrebarea. Sau daca are sens sa-i asculti pe toti filozofii, psihanalistii si sociologii contemporani. Pana la urma ce stiu ei despre viata (post)moderna, cand si-o petrec analizand-o, dar nefiind angrenati in ea ca noi toti.
Nu va lasati pacaliti de titlu, suna bine, dar eu n-am inteles nimic prea concret, dupa ce m-a tarat prin triada lui Lacan a imaginarului, simbolicului si realului. Insa parta cu "chocolate laxative" e tare :).

Iar am scris mult...

Citeam ca postmodernitatea e marcata de hiperreal - un simulacru al realului, iar realul in sine a incetat sa existe de foarta multa vreme. Traim intr-o lume artificiala care nu mai are nimic de-a face cu natura. Defapt nici viata noastra nu se mai poate numi viata, cand o parte ne-o petrecem dormind, alta muncind si restul ca voyeuri al unor fictiuni despre viata. Cand ne intalnim nu discutam despre vietile noastre (pentru ca defapt nu e nimic de povestit), ci despre seriale, reclame, jocuri, filme etc. Straturi peste straturi de hiperreal care mascheaza "desertul realului" de care se pomeneste si in Matrix :D. Dupa Baudrillard nici nu mai are ce sa fie mascat, realul a disparut, nu mai e decat simularea.

Pornind de aici am ajuns sa cred ca suntem prizonierii cuvintelor, ai limbajului. Pare atat de firesc sa vorbesti despre concepte abstracte precum bine, frumos si le ridicam la rangul de universalii. Grecii inaintea noastra le-au instaurat ca Idei ca si cum ele ar fi existat dintotdeauna. In ziua de azi insa civilizatia occidentala se loveste de inexactitatea traducerii termenilor care exprima chiar si cele mai comune senimente si emotii umane din cultura orientala. E ca si cum ai incerca sa explici pacea unui popor care n-a cunoscut razboiul sau sinceritatea unor primate care n-au invatat inca sa minta. Ne-am creat cuvintele ca instrumente sociale dupa cum sustin lingvistii si antropologii. In cele din urma doar niste unelte ca oricare altele.

Binele si raul, etica in genere, sunt doar un mecanism de control al maselor. Sistemul este intotdeauna mai mare decat suma partilor, coeziunea grupului fiind mereu un principiu primordial. Acelasi principiu care tine celule laolalta organism si functioneaza intr-un ansamblu complex, tine oamenii legati in grupuri sociale oranduite de legi. Virtutea conserva grupul, pe cand viciul il distruge. Valorile morale nu se raporteaza la individ, ci la nivel de populatie, asa cum se manifesta si evolutia biologica. Principiul stolului e simplu: fiecare individ incearca sa pastreze o distanta in anumite tolerante fata de ceilalti, fara a fi constienti de structura colectiva ce emerge. La fel oamenii care se inghesuie intr-un autobuz stiu cum sa se aseze astfel incat spatiul sa fie folosit optim, nefiind nevoie de nici o entitate omniscienta care sa aplice un algoritm centralizat pentru a rezolva problema. Un asemenea concept precum organizarea (grupului) se naste doar privind din afara.

Scopul insusi poate sa fie doar o iluzie a dinamicii sociale. Societatea retine doar indivizii care se integreaza in ea. Dezideratul de fericire al persoanei se raporteaza la gradul de recunoastere, respect, admiratie din partea semenilor. Scopul devine sinonim cu supravietuirea. Existenta fara finalitate nu poate exista, pentru ca la tot pasul apare o frica de saracie a resurselor ce trebuie neutralizata. Scopul omului este sa se fereasca de foamete, boli si sa-si procure un adapost. Scopul omului este sa procreeze si sa munceasca. Cu totii avem un rol social, deci ne este imposibil sa nu generalizam si sa credem ca Universul in sine trebuie sa aiba un scop. Credem atat de tare in acest mecanism incat am ajuns sa ridicam banii la nivelul de tel suprem si am mai inventat alte cuvinte pe langa acesta pentru a descrie un univers fictional format din afaceri, responsabilitate, progres, evolutie, capital etc. Frica de saracie si de umilire sociala este esentialmente aceeasi atunci cand iti faci griji ca fara o slujba nu-ti vei putea plati ratele la banca. Asta intr-un prezent in care banul si-a pierdut bijectia cu produsul sau munca, deci este un element hiperreal. E ca si cum ai juca Monopoly cu bani de carton.

Scopul ultim nu exista, nu este real, e doar o masura a unui joc in care pierzi sau castigi un simplu statut social. Aici au gresit cei din vechime cand au atribuit cate un zeu pentru fiecare fenomen natural pe care il explicau. Nu tine nimeni bolta cereasca pe umeri, nu invarte nimeni soarele pe cer, nu asmute nimeni furia marilor, nu este nevoie de o explicatie intentionala pentru catastrofe. Toate lucrurile astea se intampla sub guvernarea unor legi fizice, multe inca ascunse, dar lor nu li se aplica modelele de oranduire umana pe care noi insine ni le-am creat si cu care in vanitatea noastra am incercat sa explicam lumea. Eroarea de a amesteca iubirea cu atractia magnetica sau mai stiu eu ce idealuri inalte socio-politico-economice cu cipuri de silicon este cea care se propaga in actualul esec al revolutiei tehnologice de a se impaca cu natura umana.

Ne-am obisnuit sa facem lucruri marete cu cuvintele. Uneori simpla rostire a unei propozitii poate da lumea peste cap. Jonglam cu semnificatiile si cream concepte la tot pasul, uitand ca tot acest painjenis de foneme si caractere e doar un produs de sinteza. Totul e in mintea noastra. Poate ca viata nu are sens pentru ca scopul in sine nu e real. Iar atunci cand totul e susceptibil a fi ireal, cand insusi adevarul s-a devalorizat si dezintegrat in relativitate, cand cuvintele sunt doar semne pentru nimic, in ce maluri solide ne mai putem ancora corabia constiintei existentiale?

Imperiul cuvintelor

In imperiul cuvintelor toate lucrurile sunt de sticla. Trebuie sa fii atent la fiece pas sa nu spargi ceva. Trebuie sa ai grija la fiecare cuvintel, chiar si la cele de-abia inventate, sa nu le calci in picioare semnificatia. Caci vorbele pot sa doara uneori mai rau decat faptele tale, iar mare parte din faptele tale rasar din vorbele tale. De cand esti mic tot inveti cuvinte si iti cladesti un fel de castel din carti de joc. Castelul meu cu castelul tau si castelul tuturor formeaza acest mare imperiu cristalin. Defapt e atat de transparent incat nici nu se vede. Dar tu stii ca e acolo, pentru ca stii cuvintele. Cu cat stii mai mult cuvinte, de-aia ii afli maretia. Asa ca ai grija cum calci, sa nu darami castele.

In imperiu avem mai multe regate. Uite de exemplu avem regatul lui "trebuie" sau regatul "libertatii", dar ele s-au tot razboit de-a lungul timpului fara sa stie prea bine de ce, ca si "adevarul" si "stiinta". "Binele" e cel mai mare dintre toate, dar tot se furiseaza in el emigranti "rai" pentru ca probabil au vazut ca era mai bine decat la ei in tara si au cerut azil politic sau ceva de genul asta. Si o intreaga pleiada de povesti de razboi, de viata, tragedii sau destine fericite, iar tot ce trebuie sa stii ca sa le deslusesti sunt cuvintele. De fiecare data cand inventezi un cuvant mai apare un regat. Si daca el supravietuieste, atunci, felicitari, ai reusit sa mai cresti complexitatea imperiului cu un grad. Tu ca slujitor la curtea imparatului ar trebui sa stii mai bine ca asta e de rau augur. Cel putin pentru cei care stiu cuvinte multe. Celorlalti le e mai usor, dar vestile din teritoriu ne spun ca nici ei nu mai fac fata. Presiunea cuvintelor e prea mare si nu mai pot plati birurile. Iar fiecare regat, fiecar cuvant, fiecare inteles isi cere partea.

Poate ca intr-o zi cand vantul va bate tare toate cartile de joc se vor prabusi si va ramane decat pamantul de sub ele. Dar oare el mai exista? Traind aici la inaltime nu l-am mai zarit demult. M-am increzut tot timpul in asigurarile maestrilor cartografi. Si eu la randul meu sunt un arpentor fara munca, asa ca mai imi fac de lucru pe ici si colo. Tare mi-e insa ca atunci cand totul se va narui, poate mult dupa ce eu voi fi murit, nu ne va ramane decat harta si mumiile cuvintelor fara inteles.

Memento mori

Am fost ieri la inmormantarea nasului meu si totodata unchiul meu - sotul surorii bunicii mele raposate. Nu m-a marcat insa prea mult, defapt inmormantarile nu m-au marcat niciodata, nici cand a fost vorba de bunici sau persoane pe care am apucat sa le cunosc destul de bine. Probabil ca sunt inca prea tanar, de-abia incep nuntile, de-abia peste zece de ani o sa incep, cum zic batranii, "sa ne intalnim numai la pomeni". Si probabil va incepe sa te marcheze si sa te doara. Nici nu vreau sa ma gandesc cum e sa-ti pierzi parintii. Am prieteni carora li s-a intamplat. E oarecum nedrept, nu pot sa-mi imaginez sa mi se intample mie. Am impresia uneori ca sunt nemuritori, ca n-au cum sa moara. Pe de alta parte, ratiunea din mine e prea puternica ca sa nu recunosc ca moartea bate la usa.

Am revazut slujba de inmormantare. Unul din preoti mi-a fost profesor de religie in scoala primara, un tinerel iesit de pe bancile teologiei si pe care l-am admirat mult. Mai mult, pe vremea aia eram fanatic: am citit din Biblie, primele 3 sau 4 capitole, desi nu am priceput mare lucru, am ramas cu amintirea lungilor si plicticoaselor insiruiri de semintii. Mi-a dat odata lucrarile colegilor sa le corectez - ai mei au fost socati si n-au uitat ineditul eveniment. Ma rugam seara, mergeam cu bunica la Prohod de Paste, dar nu mai des. Imi faceam insa probleme in legatura cu pacatele mele sau necredinta mea. Nu am fost nici chiar atunci un practicant serios, mai ales ca ai mei nu erau deloc, dar am fost destul de aproape de convertire.

Slujba a promis din nou un loc cu verdeata si fara intristare. Dupa ce au bagat sicriul in groapa au disparut subit toti. Dupa care i-am urmat si eu ca sa-i duc cu masina la restaurant. Am stat la masa langa preoti. Fostul meu profesor s-a ingrasat si a imbatranit. Stiti si voi cam ce inseamna sa fii preot ortodox in Romania. Dar se pare ca credinta i-a ramas intacta. Nu am un nas foarte fin pentru nesinceritate, dar pentru unii oamneni intuitia mea am ajuns sa cred ca functioneaza bine. Din pacate, eu ma aflam la celalalt antipod, dar subiectul n-a fost adus in discutie. N-avea nici un sens sa-i spun ca eu nu mai cred aproape deloc in Dumnezeu si ca ii detest pe habotnici si pe bigoti.

Asta nu inseamna ca nu am prieteni religiosi si chiar am fost prins in toiul unor discutii aprinse pe marginea unor viziuni diferite asupra practicilor, ritualurilor sau chiar a ideilor fundamentale. Dar asa am si prieteni care asculta house si apoi nici eu nu sunt o persoana nemaipomenita, sunt chiar nesuferit. Dar sunt oameni cu care am petrecut timp, am baut, am vorbit - religia nu e singurul lucru in viata. Si am incercat tot timpul sa ne respectam opiniile. Asta mi s-ar parea cel penibil lucru - sa incerc sa-mi convertesc semenii la necredinta. Caci se pare ca sunt, glumind la adresa modului in care este gresit inteles nihilismul, o persoana care nu crede in nimic. Iar asta nu ma opreste sa gandesc in continuare in termeni de pacat si remuscare, asa cum si o mare parte din societate, de asa-zisi atei, isi conduce viata in continuare dupa preceptele moralei crestine, atat de adanc si invizibil inradacinate. Uneori cand sunt coplesit de frica si de emotii ma rog iar la Dumnezeu asa cum faceam noaptea in pat cand eram mic si ziceam "Doamne, Doamne ceresc tata" sau "Inger, ingerasul meu". Poate ca sunt un ipocrit, dar imi port masca ratiunii reci cu destul de multa convingere.

Si apoi, in scoala generala nu eram decat un tocilar, care se dadea de ceasul mortii la toate materiile, iar religia era una dintre ele. Eram mic si credul, puneam botul la orice de la Mos Craciun pana la note ca masura a cunoasterii. M-am dus la olimpiada de fizica ca m-a pacalit profesorul ca ies bani buni. Nu tin minte exact cum m-am desprins de religie, dar usor, usor m-am indreptat spre stiinte exacte, desi nu am lasat niciodata literatura si filozofia deoparte in cautarea mea de raspunsuri. Acum am ajuns programator si tot cotrobai prin carti si internet dupa explicatii si intelesuri, dar mare lucru nu s-a schimbat. Imi dau seama insa ca anumite convingeri nu mi le voi schimba niciodata, ca nu poti sa fortezi un om sa fie altfel decat ce genele si educatia lui l-au facut sa fie, si, desi in continuare confuz, ma impac bine chiar si cu viziunile mele cele mai sumbre.

Prin urmare, cum ii sade bine unui sado-masochist care se respecta, destinul (daca exista unul) a conspirat sa-mi scoata in cale un inca motiv de a lua in deradere viata/moartea. Sa va povestesc: Rasare la serviciu la mine pe un dulap o revista de propaganda de la martorii lui Iehova. Ma uit putin sa ma mai rad si eu putin si imi pica ochii peste niste randuri care afirmau practic ca explicatia evolutionista a originii omului nu poate oferi pacea mintii. Fluturasul asta fiind o traducere romaneasca a unei trebi americane "Awake" = "Treziti-va!". In perversiunea mea ma hotarasc sa o iau acasa ca sa am tema de blog. Surpriza a fost ca am luat alt numar, care insa trata ceva si mai haios: "Se sfarseste totul odata cu moartea?" Interesant, nu? Ce coincidenta dupa o inmormantare.

Articolul incepe parsiv, ambiguu, mai mai crezand ca sunt de partea mea si cred si ei ca si mine ca nu e nimic dupa moarte. Multe referiri la stiinta si chiar si un motto din Aristotel: "Moartea este cel mai infricosator lucru... dincole de care se pare ca nu mai exista nimic." Dupa care se dezlantuie comedia si nu pot sa nu reproduc cateva pasaje: "Vi se pare logic, asadar, ca omul inzestrat cu asemenea potential [se refera la creier], sa traiasca doar cateva decenii? E ca si cum si transporta un singur graunte de nisip pe o distanta de doar cativa centimetri cu un tren de marfa, cu multe vagoane si tractat de o locomotiva de mare putere. N-ar avea nici o logica! Atunci de ce a fost inzestrat omul cu aceasta capacitate uriasa de a invata si de a realiza lucruri noi? [chiar asa, de ce?] Oare nu pentru ca, spre deosebire de animale, a fost creat spre a trai vesnic?"... "Omul a fost proiectat pentru a trai mai mult decat 70 sau 80 de ani." ... "Atunci daca Dumnezeu ne-a creat cu capacitatea de a trai etern, de ce murim?" I wonder...

In continuare, cu aceeasi logica de fier ni se explica, ca vom invia toti (bineinteles cei credinciosi) in aceleasi trupuri si pe acelasi Pamant (spre deosebire de alte religii unde procesul e diferit, dar al lor e cel mai bun) si ca vom fi foarte fericiti atunci (desi nu se zice nimic despre suprapopulare, care oricum e deja o problema). In fine, pe scurt, moartea e ca un somn, trece repede si ca n-avem de ce ne teme: "Si nu trebuie sa ne fie teama ca dupa moarte ne asteapta nonexistenta eterna. De ce? Deoarece Dumnezeu are o memorie nemarginita si ne promite ca ii va readuce la viata pe toti cei morti aflati in memoria sa." Si ma buseste rasul. Imi pare rau, dar nu ma pot abtine cand vad asemenea explicatii de clasa a doua. Daca nu sunteti de acord, atunci va rog sa puneti mana la ochi.

Mai m-am delectat apoi un pic cu articolul "Cum sa evit pornografia?". Va spun, chiar m-a binedispus revista asta. Cel mai mult mi-au placut marturisirile sincere si dezgustate ale unor copii care au vazut poze porno pe celularele colegilor. Sau Jeff care ne spune: "Am fost dependent de pornografie timp de 10 ani, iar de 14 ani am reusit sa ma eliberez din ghearele ei. [zi-mi si mie cum ai facut] Cu toate acestea, trebuie sa lupt zi de zi [ I feel you]." Si tot nu m-am lamurit cum s-o evit.

Inchei aceasta foarte lunga introducere, sarind direct la incheiere, pentru ca oricum esenta am mai povestit-o si in alte posturi. Dar e ea foarte bine circumscrisa de faza petrecuta aseara la o bere cu un amic programator cu care obisnuiam sa fac jocuri. Si va garantez ca tipul nu are nici un fel de inclinatii din astea aiuristice spre carti sau treburi intelectuale. Si ghici ce-mi zice: "Bai Mishule, am ajuns la concluzia ca traim ca sa murim." La care eu perplex il intreb daca mi-a citit cumva blogul. Desi ideea parea absurda, mi se parea singura posibilitatea de a fi intrat in contact cu o asemenea idee pesimista. Dar nu... raspuns: "Nu ma, m-am uitat la Matrix 3." Touche! Foarte tare! Ce nevoie mai avem de Nietzche sau de Cioran. Raspunsurile sunt in jurul nostru. Nu trebuie decat sa ne intindem si sa le culegem... si poate o depresie :)