"Odata ce oamenii se confrunta la un nivel experimental cu moartea si nepermanenta tutoror lucrurilor", a continuat Grof, "ei incep adesea sa vada toate strategiile lor personale de viata din prezent ca fiind eronate si totalitatea perceptiilor lor ca pe un fel de iluzie fundamentala. Intalnirea experientiala cu moartea se soldeaza adesea cu o adevarata criza existentiala, care-i forteaza pe oameni sa reexamineze semnificatia vietii lor si valorile prin care traiesc. Ambitiile mondene, impulsurile competitive, nazuinta dupa un statut social, putere sau posesiuni materiale, toate acestea palesc daca sunt privite pe fundalul unei morti iminente."
"Si ce se intampla atunci?"
"Ei bine, din procesul moarte-renastere apare sentimentul ca viata este o schimbare continua, un proces, si ca nu are nici un sens sa te agati de scoprui sau concepte specifice. Oamenii incep sa simta ca unicul lucru rezonabil de facut este sa se concentreze asupra schimbarii insasi, singurul aspect constant al existentei."
Extras dintr-o conversatie intre Fritjof Capra si Stanislav Grof.
marți, 1 iulie 2008
Queensryche
Am avut aseara ocazia sa vad aseara un concert de cea mai inalta clasa, unul din cele mai bune pe care le-am vazut la viata mea. Desi intrata intr-un con de umbra, o trupa care n-a fost niciodata pe gustul multora, poate decat la sfarsitul anilor 80 cand si-au cunoscut portia de glorie, Queensryche isi face in continuare treaba si si-o face bine. N-am fost niciodata un fan adevarat de metal, in afara de Metallica si cele cateva piese de la Pantera, Judas, etc pe care le-am mai ascultat de-a lungul timpului; insa Queensryche mi-a intrat incet incet pe sub piele de cand i-am auzit prima data pe un album de metal ballads cu piesa Bridge. Multa vreme numele lor mi-a fluturat pe la urechi insa de-abia anul asta am inceput sa ascult mai serios, cu precadere albumul Empire, a carei piesa de titlu o ascult cu mare placere, dandu-mi o senzatie de forta si revolta sociala totodata.
I-am simtit ca o trupa profunda, cu o voce extraordinara si armonii si serpuiri melodice a caror complexitate adesea bizara m-a vrajit mai mult decat progresivul (supra-incarcat de pian dupa parea mea) de la Dream Theater. O trupa grea, pe care n-am patruns-o inca, ale carei versuri inca mai asteapta sa le descopar, dar al carui sound are foarte mult de oferit. Iar live performance-ul n-a lasat dorit: un sunet plesnit, cu o toba si bass puternice si bine echilibrate si doi chitaristi, care, in ciuda distorturilor ala killer Z, si-au sincronizat armonia si solo-urile intr-o combinatie fara cusur. Ca sa nu mai vorbim de voce: Geoff Tate este un monstru sacru, vocea lui duce uneori spre opera, miscarea lui scenica este teatrala si pare sa nu oboseasca deloc.
Dezvoltat din concept album-ul lor Operation: Mindcrime, concertul a fost mai degraba un soi de rock opera, prin prezenta cantaretei de sprijin si a catorva figuranti si a a decorului, reprezentatia fiind tot timpul dublata de povestea ce se desfasura pe ecranul din spate. Piesele s-au scurs dintr-una in alta, si in ciuda faptului ca publicul n-a fost foarte numeros, iar organizarea si calitatea nu la nivele super-profi, spectacolul a reusit sa captive si sa incite. Ca sa nu mai vorbim de muzica, care a fost flawless. Daca baietii astia ar fi cantat un pic mai mult spre Tool sau Porcupine Tree ar fi fost dementiali. In final au cantat au cantat piesele lor de rezistenta si au reusit sa incinga publicul care stia versurile. Au cantat aproape 3 ore si si-au facut treaba cu simt de raspundere, chiar daca n-au avut in fata scenei decat o "mana" de oameni.
Cred ca am facut cea mai buna alegere a verii. N-am sa mai ma duc la alte concerte pana la Sziget din motive, de necrezut, financiare. Pe de alta parte nici nu ma dau in vant atat de mult dupa Judas sau Metallica. Iron Maiden cred ca o sa-i vad in Ungaria, desi nici pe ei nu prea i-am ascultat. Regret putin B'estfest-ul, ca nu vad Manic Street Preachers sau Unkle live. Sau Garana... Dar de, nu le putem avem pe toate. Rock on!
luni, 23 iunie 2008
Retrospectiva
Vine o vreme uneori cand te uiti in urma si faci bilantul ultimelor tale realizari sau cel putin a insiruirii de fapte marunte ce se succed pentru a-ti forma viata. Asa mi s-a intamplat de exemplu aseara uitandu-ma mai mult sau mai putin accidental prin directorul cu poze adunate de-a lungul anilor. Iar eu n-am fost niciodata un maniac al instantaneelor si nici al consemnarii evenimentelor. Insa cu toate astea s-au adunat ceva amintiri si nu strica niciodata sa le treci pe hartie.
Poate cel notabil lucru care mi s-a intamplat in ultima vreme a fost nasterea nepoatei mele Emma. Frati-miu, cel alaturi de care am crescut, Miha, cea pe care am cunoscut-o in anul intai pe cand le aveam grija de atunci puiul Tina, acum deja mama a o duzina de braci germani, ei au devenit acum parinti si, prin ei, eu am devenit unchi. Iar gandul asta mi se pare colosal, schimbandu-mi modul in care ma raportez la viata. Am tinut-o in brate pe cand avea doar 6 zile si, bineinteles, nu m-am priceput prea bine sa o fac. Pana la urma e un copil ca oricare altul, dar face parte din familia mea si-l voi vedea cum creste langa mine. Nepotica mea imi aminteste ca am inceput sa pasesc in afara tineretii, iar acum viitorul e al ei si al nostru pe langa ea.
As vrea sa-l cred pe Vlad cand spune ca viata devine atat de simpla atunci cand iti propui doar sa prezervi si sa perpetuezi specia. Te desparti in timp de oameni de oameni, ii reintalnesti, ii redescoperi, ti se par schimbati, iti dai seama ca tu insuti te-ai schimbat. Peste foarte putin timp Vlad va deveni si el tatal unei fetite. Claudiu si Laura si-au sarbatorit si ei de curand festiv nunta, iar eu cu Adi am furat mireasa si ne-am dus cu ea din Otopeni pana in Club A. Momente memorabile - si probabil vor mai veni si altele. Dar parca tot nu-mi vine sa cred ca aceia care invatam impreuna in camin si in cantina si apoi ne imbatam prin Club A suntem cei care devenim din ce in ce mai maturi, mai responsabili, mai adulti. Stiam ca va fi asa, dar tot nu-mi vine sa cred.
Dar sa lasam nostalgiile si sa ne amintim ca a venit vara - anotimpul fericirii pentru mine. Am fost deja de doua ori in Vama, odata de 1 mai, odata acum de curand. Prima data mi-am pierdut cheile si a trebuit sa-mi sparg usa, a doua oara mi-am luat cateva picioare tavalit pe jos de niste cocalari care se distrau batand rockeri, deci n-am fost lipsit de peripetii. Am mai umblat prin oras, am vazut lucruri interesante, jazz, pe John MacLaughlin intr-un concert demential la Sala Palatului, am revizitat miercurea la Sala Radio, dans contemporan (bizar), repetitie cu public la teatrul din Laptarie, proiectie de film de la TIFF, unele dintre acestea la recomndarea unor prieteni noi de care ma bucur. Am culminat weekend-ul asta cu o iesire la munte in Piatra Craiului alaturi de Andrei, plan pe care mi-l pusesem de multa vreme in gand dar de-abia acum am reusit sa-l implinesc. Toate lucrurile astea adunate au frumusetea si savoarea lor si chiar daca organul meu de simt al plenitudinii vietii mele e cam atrofiat, asta nu inseamna ca nu ma pot bucura privind inapoi.
Dar poate ca cel mai bine e sa ne bucuram privind in viitor, sau poate doar sa traim clipa senini. Astea sunt prerogative la care m-am mai gandit si le stim cu totii, dar vin momente cand intra in prim plan. Cum ar fi azi cand doar o zi mai ma desparte de 25 de ani traiti din viata. La multi ani mie! Caci am facut un drum lung pana aici, dar nu vreau sa ma opresc aici, vreau sa merg inainte. Macar pana la vreo 30 de ani cand poate ma voi linisti si eu din angoasa mea existentiala si voi patrunde "sensul" vietii :P. Dar cine stie ce va mai fi... Noi sa fim sanatosi!
marți, 17 iunie 2008
Masina de vise
In incercarile mele de a construi o lume virtuala am invatat mai multe lucruri. Nici unul dintre ele nu este un adevar absolut. Exista doar o probabilitate foarte mare ca lucrurile sa stea intr-un fel si infima intr-un altul. Si apoi am ajuns sa stiu mai degraba ceea ce nu poate fi, decat legitatile unui univers supus mereu schimbarii – realitatea.
Poate fi lumea cunoscuta prin simulare? Oare spre asta ne-am indreptat tot timpul? Am trait febril speranta ca intr-o buna zi voi putea explica totul din jurul meu reconstruindu-l. E visul nebun al oricarui om inclinat spre stiinta. Si cu toate acestea nu se deosebeste prea multe de cel al artistului ce se agata de o lume imaginara, a simbolurilor.
Rezultate spectaculoase ne incanta ochii in grafica pe calculator. Jocuri din ce in ce mai realiste, lumini, umbre, imersie in sunet si culoare. Filmele animate isi fac loc cu putere sa ia locul vechiilor desene si in curand chiar actorilor umani. Digitalul ne cucereste si pare sa nu se opreasca. Lasa mereu in urma un reziduu de imperfectiune. Pare sa fie surogatul ideal pentru orice, iar oamenii tind sa ignore toate acele detalii fine care faceau lucrurile sa fie ceea ce sunt, acea aroma inconfundabila.
Eu insumi ma inham in aceasta cursa nebuna si nu regret lucrurile pe care le pierd. Uneori a pierde inseamna a castiga; si nu poti cunoaste valoarea reala a lucrurilor pana nu le sucesti cu capul in jos si clatini bine. Eu insumi pun umarul la subminarea realului prin tacturi de ceas si operatii de procesor. Si totusi nu-i totul decat un vis.
Pentru fiecare grad in plus de naturalism adus sinteticului trebuie puse la munca cohorte si cohorte in plus de mici muncitori logico-matematici. Portite ce se inchid si se deschid in siliciu pentru a efectua miriade de calcule complexe. Materia care se supune ideii. Materia care trudeste pentru a crea un simulacru al materiei.
Pentru orice picatura de culoare, pentru orice licarire de lumina, pentru fiecare dovada ca sunt reale, se lovesc, se sparg, curg sau se indoaie, obiectele realitatii sintetice sunt luate pe rand, masurate si numarate pana cand calculul ia sfarsit, iar rezultatul este prezentat ochilor sau, generalizand, receptorilor nostri senzoriali. Calculatorul devine astfel un fel de entitate omniscienta responsabila cu animarea tuturor sferelelor, tinand loc de cauza prima pentru tot ceea ce inseamna materialitate si, intrinsec, miscare.
Si nici nu se poate altfel: legile formale ale naturii au fost scrise in ipoteza in care se stie deja ca lucrurile exista. Adica lucrurile sunt diferite intre ele si se afla mereu in tot felul de relatii, ca si cum s-ar cunoaste bine. Asta elimina posibilitatea ca ele sa fie oarbe sau lipsiste de orice fel de perceptie a aproapelui. Altfel cum ar interactiona doua entitati separate de un zid impenetrabil de ignoranta mutuala? Cand spun ca lucrurile exista inseamna ca ele au fost deja pregatite sa curga de-a lungul legilor.
De unde stiu doua corpuri ceresti ca se afla la o distanta suficienta care, conform vitezelor lor la acel moment, sa confere unuia sau altuia o orbita eliptica sau o parabola plina de perturbatii datorate unor campuri gravitationale mai slabe sau mai indepartate? Cineva trebuie sa le anunte pe amandoua. “Planeta! O cometa se apropie de tine, dar fii pe pace, nu te va lovi, ci va fi blestemata sa nu-si inchida niciodata traiectoria!”. Un Dumnezeu ar trebui sa se ocupe de toate lucrurile astea, caci daca lucrul-planeta n-ar fi stiut de apropierea lucrului-cometa s-ar fi omis poate sa se puna in aplicare mecanismul grandios al atractiei universale. Forta de atractie nu scade invers proportional cu patratul distantei decat daca distanta exista.
Iar in lumea ideilor platonice, a elementelor euclidiene si a fortelor newtoniene toate premisele sunt indeplinite. Lucrurile, spatiul si timpul exista. Tot ce mai trebuie sa facem este sa le punem in miscare. Creatorul alege tot felul de soiuri de idei, le amesteca in rapoarte felurite si aranjandu-le in tot felul de formule da nastere unui univers. Numarul insusi fiind o idee, modeleaza parametrii acestei lumi posibile dand la iveala o infinitate de posibilitati ingradita doar de suita legilor alese cu putin mai devreme.
Dumnezeul trebuie astfel sa-si imagineze intreaga lume in mintea sa nemarginita, asa cum oamenii viseaza uneori noaptea de parca ar trai in veghe. Lumea ideilor e o lume inerta care asteapta sa fie angrenata de o minte uriasa. Dar cat de uriasa sa fie pentru a cuprinde un univers infinit? Creierul uman nu-si poate imagina lucruri pe care nu le-a vazut niciodata, dar asta nu inseamna ca ele nu exista. Dar unde exista ele defapt? In mintea lui Dumnezeu? O scurta povestire zen punea intrebarea: cand te uiti la un steag care flutura in bataia vantului, ce se misca defapt: steagul sau mintea ta?
Se pare insa ca lucrurile se misca pretutindeni, chiar si la milioane de ani lumina departare. Pare-se ca lucrurile nu asteapta un ochi care sa le vada pentru a se trezi din hibernare si a incepe sa vibreze. Pur si simplu parametrii lor tropaie de colo colo. Iar calculatorul ce se ascunde sub aparent inocenta masca de oracol, este defapt incercarea disperata de a construi un Dumnezeu care sa stie exact cum se misca lucrurile. Calculatorul trebuie sa stie cum se misca fiecare lucru.
Un vis spulberat insa. Registrii electronici ce stocheaza numerele nu reusesc sa faca fata infinitului. Insa cum nici Pitagora n-a vrut sa accepte irationalitatea numerelor neintregi sau incomensurabilitatea spatiului, asa ne amagim si noi sa credem ca putem cladi vise. Problemele intractabile transforma fiecare cadru de simulare de ordinul unor sutimi de secunda in calcule ce-ar putea dura milenii si tot n-am fi siguri daca s-ar termina vreodata. Dar ne zbatem sa aproximam – lumea trebuie sa fie atomica, lumea trebuie sa fiu un multiplu intreg al unui singur lucru, poate doua ca sa exista polaritatea ce creeaza dinamica lucrurilor, sau poate, hai, doar cateva particule elementare puse intr-o tabela de la care putem porni si explica totul. Prosti sarmani ce suntem!
Numai Dumnezeu poate stii – e argumentul credintei oarbe. Daca o minte de siliciu nu poate calcula, iar una din neuroni nu poate deslusi, inseamna ca doar asa poate sa fie. O minte infinita care poate cuprinde o lume infinita, ambele fiind formate din lucruri. Nu ne putem imagina mai deloc cum infinitul poate cuprinde infinitul, dar asa cum am ajuns sa acceptam ca intre doua numere reale mai exista cel putin unul, credem ca intre doua lucruri exista cel putin o idee in mintea lui Dumnezeu (si vice-versa).
Dar dihotomia asta intre lucrurile care se misca si ideile eterne nu trebuie luata niciodata ca o certitudine. Poate e doar o iluzie, e modul in care creierul nostru cunoaste lumea. Cativa algoritmi de clasificare care dau nastere lucrurilor ca fiind multimi de elemente echivalente cu respect la o relatie sau alta de echivalenta mai mult sau mai putin exacta. Defapt nu exista taxonomie completa iar categoriile nu sunt niciodata disjuncte. Totul este maya.
Acesta e manifestul meu pentru necredinta. Cand insusi Dumnezeu trebuie sa viseze lumea pentru ca ea sa existe intr-un fel de alambicare solipsista asemanatoare unui somn cu REM, nevoia lui de a fi dispare. Lucrurile nu mai au nevoie de o teorie veche de doua mii de a ideilor si care desi se clatina, continua sa sustina un intreg edificiu al civilizatiei, si mai ales al evlolutiei si al progresului. Lucrurile nu au nevoie de un tel, de o insemnatate, de un “de ce?”, ele pur si simplu exista. Asa cum noi, fiintele vii, pur si simplu vietuim. Si nu avem nevoie de o metafizica consolatoare a trecerii prin moarte, asa cum nici pietrele nu au nevoie de un Dumnezeu care sa le spuna cum sa cada, asa cum au nevoie cele din simulare.
Isi pune la un moment dat in Star Trek o fiinta din holospatiu problema de a trai in spatiul exterior, cel real. Fiinta aceea era defapt calculatorul insusi care genera hologramele, care exista defapt material in lumea navetei Enterprise, dar nu sub acea forma pe care voia sa si-o atribuie propria plamaduire. Zeul uman creaza o lume artificiala, ii da calculatorului puterea de a crea o constiinta, devenind astfel el insusi zeu in aceasta lume, o constiinta care nu este altceva decat vis intr-un vis. Entitatea generata are revelatia tragica ca este doar o simulare a unei alte entitati – calculatorul, de care este invizibil legata, fara sa stie prea bine cum functioneaza. Pentru ea simbolurile, ideile sunt realitatea, iar lucrurile sunt transcedentul, aparand un fel de inversatie fata de conditia umana. Calculatorul prin gesturile inconstiente ale ciber-fiintei generate isi cauta originea, Creatorul. Problema nu are insa rezolvare. Cele doua universuri sunt ireconciliabile, pot interactiona doar prin senzatie si nu prin concret.
Este exact aceeasi problema a omului care incearca sa cunoasca lucrurile in sine. Si tot mai multe indicii inclina spre posibilitatea ca ele sa nu existe. Sau poate decat in mintea noastra sau in limbajurile pe care le impartim. Directia pe care merge tehnologia in ziua de azi nu va putea niciodata sa construiasca o Matrice care sa simuleze perfect realitatea, pentru ca asta ar insemna sa-l simuleze pe Dumnezeu. Iar urmatorul pas va fi simularea constiintei care va regenera paradoxul cautarii intr-o recurenta infinita. Daca lucrurile “de dincolo” pot fi cunoscute, atunci ele pot fi simulate, si odata simulate ele vor incerca sa cunoasca la randul lor; simulacrele visand lumi in vis in vis in vis... o neobosita masina care nu conteneste sa ne alimenteze cu vise.
Poate fi lumea cunoscuta prin simulare? Oare spre asta ne-am indreptat tot timpul? Am trait febril speranta ca intr-o buna zi voi putea explica totul din jurul meu reconstruindu-l. E visul nebun al oricarui om inclinat spre stiinta. Si cu toate acestea nu se deosebeste prea multe de cel al artistului ce se agata de o lume imaginara, a simbolurilor.
Rezultate spectaculoase ne incanta ochii in grafica pe calculator. Jocuri din ce in ce mai realiste, lumini, umbre, imersie in sunet si culoare. Filmele animate isi fac loc cu putere sa ia locul vechiilor desene si in curand chiar actorilor umani. Digitalul ne cucereste si pare sa nu se opreasca. Lasa mereu in urma un reziduu de imperfectiune. Pare sa fie surogatul ideal pentru orice, iar oamenii tind sa ignore toate acele detalii fine care faceau lucrurile sa fie ceea ce sunt, acea aroma inconfundabila.
Eu insumi ma inham in aceasta cursa nebuna si nu regret lucrurile pe care le pierd. Uneori a pierde inseamna a castiga; si nu poti cunoaste valoarea reala a lucrurilor pana nu le sucesti cu capul in jos si clatini bine. Eu insumi pun umarul la subminarea realului prin tacturi de ceas si operatii de procesor. Si totusi nu-i totul decat un vis.
Pentru fiecare grad in plus de naturalism adus sinteticului trebuie puse la munca cohorte si cohorte in plus de mici muncitori logico-matematici. Portite ce se inchid si se deschid in siliciu pentru a efectua miriade de calcule complexe. Materia care se supune ideii. Materia care trudeste pentru a crea un simulacru al materiei.
Pentru orice picatura de culoare, pentru orice licarire de lumina, pentru fiecare dovada ca sunt reale, se lovesc, se sparg, curg sau se indoaie, obiectele realitatii sintetice sunt luate pe rand, masurate si numarate pana cand calculul ia sfarsit, iar rezultatul este prezentat ochilor sau, generalizand, receptorilor nostri senzoriali. Calculatorul devine astfel un fel de entitate omniscienta responsabila cu animarea tuturor sferelelor, tinand loc de cauza prima pentru tot ceea ce inseamna materialitate si, intrinsec, miscare.
Si nici nu se poate altfel: legile formale ale naturii au fost scrise in ipoteza in care se stie deja ca lucrurile exista. Adica lucrurile sunt diferite intre ele si se afla mereu in tot felul de relatii, ca si cum s-ar cunoaste bine. Asta elimina posibilitatea ca ele sa fie oarbe sau lipsiste de orice fel de perceptie a aproapelui. Altfel cum ar interactiona doua entitati separate de un zid impenetrabil de ignoranta mutuala? Cand spun ca lucrurile exista inseamna ca ele au fost deja pregatite sa curga de-a lungul legilor.
De unde stiu doua corpuri ceresti ca se afla la o distanta suficienta care, conform vitezelor lor la acel moment, sa confere unuia sau altuia o orbita eliptica sau o parabola plina de perturbatii datorate unor campuri gravitationale mai slabe sau mai indepartate? Cineva trebuie sa le anunte pe amandoua. “Planeta! O cometa se apropie de tine, dar fii pe pace, nu te va lovi, ci va fi blestemata sa nu-si inchida niciodata traiectoria!”. Un Dumnezeu ar trebui sa se ocupe de toate lucrurile astea, caci daca lucrul-planeta n-ar fi stiut de apropierea lucrului-cometa s-ar fi omis poate sa se puna in aplicare mecanismul grandios al atractiei universale. Forta de atractie nu scade invers proportional cu patratul distantei decat daca distanta exista.
Iar in lumea ideilor platonice, a elementelor euclidiene si a fortelor newtoniene toate premisele sunt indeplinite. Lucrurile, spatiul si timpul exista. Tot ce mai trebuie sa facem este sa le punem in miscare. Creatorul alege tot felul de soiuri de idei, le amesteca in rapoarte felurite si aranjandu-le in tot felul de formule da nastere unui univers. Numarul insusi fiind o idee, modeleaza parametrii acestei lumi posibile dand la iveala o infinitate de posibilitati ingradita doar de suita legilor alese cu putin mai devreme.
Dumnezeul trebuie astfel sa-si imagineze intreaga lume in mintea sa nemarginita, asa cum oamenii viseaza uneori noaptea de parca ar trai in veghe. Lumea ideilor e o lume inerta care asteapta sa fie angrenata de o minte uriasa. Dar cat de uriasa sa fie pentru a cuprinde un univers infinit? Creierul uman nu-si poate imagina lucruri pe care nu le-a vazut niciodata, dar asta nu inseamna ca ele nu exista. Dar unde exista ele defapt? In mintea lui Dumnezeu? O scurta povestire zen punea intrebarea: cand te uiti la un steag care flutura in bataia vantului, ce se misca defapt: steagul sau mintea ta?
Se pare insa ca lucrurile se misca pretutindeni, chiar si la milioane de ani lumina departare. Pare-se ca lucrurile nu asteapta un ochi care sa le vada pentru a se trezi din hibernare si a incepe sa vibreze. Pur si simplu parametrii lor tropaie de colo colo. Iar calculatorul ce se ascunde sub aparent inocenta masca de oracol, este defapt incercarea disperata de a construi un Dumnezeu care sa stie exact cum se misca lucrurile. Calculatorul trebuie sa stie cum se misca fiecare lucru.
Un vis spulberat insa. Registrii electronici ce stocheaza numerele nu reusesc sa faca fata infinitului. Insa cum nici Pitagora n-a vrut sa accepte irationalitatea numerelor neintregi sau incomensurabilitatea spatiului, asa ne amagim si noi sa credem ca putem cladi vise. Problemele intractabile transforma fiecare cadru de simulare de ordinul unor sutimi de secunda in calcule ce-ar putea dura milenii si tot n-am fi siguri daca s-ar termina vreodata. Dar ne zbatem sa aproximam – lumea trebuie sa fie atomica, lumea trebuie sa fiu un multiplu intreg al unui singur lucru, poate doua ca sa exista polaritatea ce creeaza dinamica lucrurilor, sau poate, hai, doar cateva particule elementare puse intr-o tabela de la care putem porni si explica totul. Prosti sarmani ce suntem!
Numai Dumnezeu poate stii – e argumentul credintei oarbe. Daca o minte de siliciu nu poate calcula, iar una din neuroni nu poate deslusi, inseamna ca doar asa poate sa fie. O minte infinita care poate cuprinde o lume infinita, ambele fiind formate din lucruri. Nu ne putem imagina mai deloc cum infinitul poate cuprinde infinitul, dar asa cum am ajuns sa acceptam ca intre doua numere reale mai exista cel putin unul, credem ca intre doua lucruri exista cel putin o idee in mintea lui Dumnezeu (si vice-versa).
Dar dihotomia asta intre lucrurile care se misca si ideile eterne nu trebuie luata niciodata ca o certitudine. Poate e doar o iluzie, e modul in care creierul nostru cunoaste lumea. Cativa algoritmi de clasificare care dau nastere lucrurilor ca fiind multimi de elemente echivalente cu respect la o relatie sau alta de echivalenta mai mult sau mai putin exacta. Defapt nu exista taxonomie completa iar categoriile nu sunt niciodata disjuncte. Totul este maya.
Acesta e manifestul meu pentru necredinta. Cand insusi Dumnezeu trebuie sa viseze lumea pentru ca ea sa existe intr-un fel de alambicare solipsista asemanatoare unui somn cu REM, nevoia lui de a fi dispare. Lucrurile nu mai au nevoie de o teorie veche de doua mii de a ideilor si care desi se clatina, continua sa sustina un intreg edificiu al civilizatiei, si mai ales al evlolutiei si al progresului. Lucrurile nu au nevoie de un tel, de o insemnatate, de un “de ce?”, ele pur si simplu exista. Asa cum noi, fiintele vii, pur si simplu vietuim. Si nu avem nevoie de o metafizica consolatoare a trecerii prin moarte, asa cum nici pietrele nu au nevoie de un Dumnezeu care sa le spuna cum sa cada, asa cum au nevoie cele din simulare.
Isi pune la un moment dat in Star Trek o fiinta din holospatiu problema de a trai in spatiul exterior, cel real. Fiinta aceea era defapt calculatorul insusi care genera hologramele, care exista defapt material in lumea navetei Enterprise, dar nu sub acea forma pe care voia sa si-o atribuie propria plamaduire. Zeul uman creaza o lume artificiala, ii da calculatorului puterea de a crea o constiinta, devenind astfel el insusi zeu in aceasta lume, o constiinta care nu este altceva decat vis intr-un vis. Entitatea generata are revelatia tragica ca este doar o simulare a unei alte entitati – calculatorul, de care este invizibil legata, fara sa stie prea bine cum functioneaza. Pentru ea simbolurile, ideile sunt realitatea, iar lucrurile sunt transcedentul, aparand un fel de inversatie fata de conditia umana. Calculatorul prin gesturile inconstiente ale ciber-fiintei generate isi cauta originea, Creatorul. Problema nu are insa rezolvare. Cele doua universuri sunt ireconciliabile, pot interactiona doar prin senzatie si nu prin concret.
Este exact aceeasi problema a omului care incearca sa cunoasca lucrurile in sine. Si tot mai multe indicii inclina spre posibilitatea ca ele sa nu existe. Sau poate decat in mintea noastra sau in limbajurile pe care le impartim. Directia pe care merge tehnologia in ziua de azi nu va putea niciodata sa construiasca o Matrice care sa simuleze perfect realitatea, pentru ca asta ar insemna sa-l simuleze pe Dumnezeu. Iar urmatorul pas va fi simularea constiintei care va regenera paradoxul cautarii intr-o recurenta infinita. Daca lucrurile “de dincolo” pot fi cunoscute, atunci ele pot fi simulate, si odata simulate ele vor incerca sa cunoasca la randul lor; simulacrele visand lumi in vis in vis in vis... o neobosita masina care nu conteneste sa ne alimenteze cu vise.
marți, 20 mai 2008
Funest
Oamenii care nu apreciaza viata ar merita sa moara. Si totusi moartea ne ia la intamplare, fara sa tina seama cat de devreme, cat de nepotrivit, cat de nedrept. Culmea libertatii e sa alegi tu cand vine moartea. Mai liber de atat nu se poate, pentru ca nu poti sa nu mori. Ironia e ca si libertatea asta e ciunga, caci moartea poate veni inainte sa o programezi. Asa ca ar fi bine sa te grabesti, daca vrei sa demonstrezi ceva cu adevarat. Pe de alta parte, daca o amani prea mult, s-ar putea sa te razgandesti, si apoi sa o tot reprogramezi dupa aceea, pana cand te va lua pana la urma prin surprindere. Caci orice s-ar spune, chiar daca esti prevenit din timp ca va veni, fie si la batranete cand umbra ei se profileaza tot mai mult, tot nu esti pregatit pentru clipa cand vine.
Cu cat e pofta de viata mai mare, cu atat e mai mare frica de moarte.
Asemenea personajelor lui Philip K. Dick din "Ubik" eu traiesc in semi-viata. Asemenea lui Spandrell din "Punct contrapunct" eu detest tot din jurul meu si mai ales pe mine insumi, golind totul de insemnatate. O asemenea atitudine nu poate fi altfel decat distructiva. In zadar lucreaza masina de vise sa creeze rosturi de a trai, cand ele sunt strivite de greutatea luciditatii cinice. Iar o viata fara teluri si credinte sincere, nu fabricate, nu se poate numi viata. Insa o moarte a simturilor, a dorintei, a sperantei, a emotiei nu e acelasi lucru cu o moarte adevarata. Esti un caz pierdut, dar mai poti fi inca resuscitat.
Moartea este cu atat mai trista pentru cei care traiesc si iubesc cu adevarat. Dar a juca precaut doar pentru ca prefigurez sfarsitul strica tot farmecul. Daca pui totul sub lupa rece a ratiunii esti pe jumatate mort. Ma simt asa, dar nu vreau sa mor. Ma bucur ca moartea cea adevarata ma ocoleste.
Cum zice reclama de la Johnnie Walker: "Keep walking!"
Cu cat e pofta de viata mai mare, cu atat e mai mare frica de moarte.
Asemenea personajelor lui Philip K. Dick din "Ubik" eu traiesc in semi-viata. Asemenea lui Spandrell din "Punct contrapunct" eu detest tot din jurul meu si mai ales pe mine insumi, golind totul de insemnatate. O asemenea atitudine nu poate fi altfel decat distructiva. In zadar lucreaza masina de vise sa creeze rosturi de a trai, cand ele sunt strivite de greutatea luciditatii cinice. Iar o viata fara teluri si credinte sincere, nu fabricate, nu se poate numi viata. Insa o moarte a simturilor, a dorintei, a sperantei, a emotiei nu e acelasi lucru cu o moarte adevarata. Esti un caz pierdut, dar mai poti fi inca resuscitat.
Moartea este cu atat mai trista pentru cei care traiesc si iubesc cu adevarat. Dar a juca precaut doar pentru ca prefigurez sfarsitul strica tot farmecul. Daca pui totul sub lupa rece a ratiunii esti pe jumatate mort. Ma simt asa, dar nu vreau sa mor. Ma bucur ca moartea cea adevarata ma ocoleste.
Cum zice reclama de la Johnnie Walker: "Keep walking!"
marți, 13 mai 2008
Revenire la eroarea lui Descartes
De ce am ajuns sa cred ca o filosofie a vietii care separa sufletul de trup e periculoasa? Pentru ca nu mi se pare sanatoasa. Nu mi se pare sanatos sa-ti neglijezi trupul, axandu-ti atentia asupra acelei parti care se spune ca e nemuritoare, deci singura vrednica de ingrijire. Acum, ce-i drept, majoritatea oamenilor au grija de sanatatea lor, fiind una dintre primele lor aspiratii in viata. Pentru ca, de ce nu, fericirea e direct proportionala cu gradul de sanatate. Greseala se afla in viziunea pe care au asupra problematicii sanatatii: trupul e total deconectat de spirit, fiind doar un receptacul, un vas purtator prin aceasta viata efemera, care mai devreme sau mai tarziu tot se va strica.
Sufletul pe de alta parte sfideaza legea a doua a termodinamicii si, in general, legile fizicii si se transfera fie dintr-un corp in altul (reincarnare), fie intr-o alta dimensiune (iad, rai, nirvana). Mizand pe aceasta ipoteza, soma se situeaza pe locul doi la capitolul imbunatatire. Oamenii se vor gandi, vor medita, se vor ruga, vor analiza, isi vor spala pacatele si curati constiinta, vor incerca sa fie mai buni pe plan spiritual, sa inteleaga mai repede, sa cunoasca mai multe, omitand in tot acest timp detaliile - o inima care bate, niste plamani care se umfla, un stomac care digera etc. Toate acele detalii care ne tin in viata.
Astfel ca intr-un mod inconstient ne privam de insusi vitalismul esential unui trai pozitiv, optimist si bine ancorat in prezent. Daca existenta noastra cea mai de pret o consideram a fi in lumea ideilor, atunci lumea materiala se naruite. Daca insa admitem ca intreaga cunoastere si cognitie se face prin aceleasi organe care ne tin in viata (teoria Santiago), dintr-o data asceza si mantuirea isi pierd din semnificatia, iar in centrul atentiei revine fiinta ca o unitate. Ca un intreg al carui fiecare particica contribuie la fiintarea noastra.
Inima e cea care se strange, sau bate mai tare, sau chiar doare la emotii puternice. Respiratia devine mai deasa cand suntem agitati, entuziasti, harnici, la ananghie. Stomacul are fluturi cand esti indragostit, sau te roade cand esti stresat. Fierea se revarsa cand esti amarat. Deja toate astea fac jumatate din constiinta noastra, si nici n-am avut nevoie sa pomenesc creierul. Insa noi ne pierdem noptile citind si studiind, imbuibandu-ne cu cafele, energizante si analgezice pentru dureri de cap, in speranta ca ne vom ridica spiritul la un nivel mai inalt. Toata metafizica asta a fost inventata din frica de moarte, din dezgust pentru carnea ce va putrezi.
Descoperirile din ce in ce mai clare ale neurologilor ca Descartes s-a inselat incep sa nu mai mi se para atat de banale ca in trecut. Imi dau seama ca sunt defapt inceputul unei schimbari de paradigma. Se profileaza incet incet o explicatie pentru blazarea, decaderea si apatia occidentala si totodata o demonstratie stiintifica a materialismului. Dezamagiti, idealistii prin traditie continua sa incerce folosind mijloacele revolutiei tehnologice (chimicale si media) sa se convinga ca sunt o fantoma intr-o masina. Insa masina incepe sa se defecteze, pentru ca posesorii cred ca merge singura, fara sa fie nevoie sa puna benzina si pentru ca incurca bujiile cu stergatoarele si nu pricep prea bine care ce face. Dar probabil ca si la cimitirul de masini cand tabla e strivita, Ideea de masina, sufletul, se strecoara afara pentru a se reintoarce in randul obiectelor eterne. Da, poate ca e mai simplu sa gandim asa. Da-le dracu de fiare.
Sufletul pe de alta parte sfideaza legea a doua a termodinamicii si, in general, legile fizicii si se transfera fie dintr-un corp in altul (reincarnare), fie intr-o alta dimensiune (iad, rai, nirvana). Mizand pe aceasta ipoteza, soma se situeaza pe locul doi la capitolul imbunatatire. Oamenii se vor gandi, vor medita, se vor ruga, vor analiza, isi vor spala pacatele si curati constiinta, vor incerca sa fie mai buni pe plan spiritual, sa inteleaga mai repede, sa cunoasca mai multe, omitand in tot acest timp detaliile - o inima care bate, niste plamani care se umfla, un stomac care digera etc. Toate acele detalii care ne tin in viata.
Astfel ca intr-un mod inconstient ne privam de insusi vitalismul esential unui trai pozitiv, optimist si bine ancorat in prezent. Daca existenta noastra cea mai de pret o consideram a fi in lumea ideilor, atunci lumea materiala se naruite. Daca insa admitem ca intreaga cunoastere si cognitie se face prin aceleasi organe care ne tin in viata (teoria Santiago), dintr-o data asceza si mantuirea isi pierd din semnificatia, iar in centrul atentiei revine fiinta ca o unitate. Ca un intreg al carui fiecare particica contribuie la fiintarea noastra.
Inima e cea care se strange, sau bate mai tare, sau chiar doare la emotii puternice. Respiratia devine mai deasa cand suntem agitati, entuziasti, harnici, la ananghie. Stomacul are fluturi cand esti indragostit, sau te roade cand esti stresat. Fierea se revarsa cand esti amarat. Deja toate astea fac jumatate din constiinta noastra, si nici n-am avut nevoie sa pomenesc creierul. Insa noi ne pierdem noptile citind si studiind, imbuibandu-ne cu cafele, energizante si analgezice pentru dureri de cap, in speranta ca ne vom ridica spiritul la un nivel mai inalt. Toata metafizica asta a fost inventata din frica de moarte, din dezgust pentru carnea ce va putrezi.
Descoperirile din ce in ce mai clare ale neurologilor ca Descartes s-a inselat incep sa nu mai mi se para atat de banale ca in trecut. Imi dau seama ca sunt defapt inceputul unei schimbari de paradigma. Se profileaza incet incet o explicatie pentru blazarea, decaderea si apatia occidentala si totodata o demonstratie stiintifica a materialismului. Dezamagiti, idealistii prin traditie continua sa incerce folosind mijloacele revolutiei tehnologice (chimicale si media) sa se convinga ca sunt o fantoma intr-o masina. Insa masina incepe sa se defecteze, pentru ca posesorii cred ca merge singura, fara sa fie nevoie sa puna benzina si pentru ca incurca bujiile cu stergatoarele si nu pricep prea bine care ce face. Dar probabil ca si la cimitirul de masini cand tabla e strivita, Ideea de masina, sufletul, se strecoara afara pentru a se reintoarce in randul obiectelor eterne. Da, poate ca e mai simplu sa gandim asa. Da-le dracu de fiare.
duminică, 11 mai 2008
O nota de cinism
Ieri preotul spunea in slujba de nunta ca femeia trebuie sa fie supusa barbatului precum Hristos bisericii. Probabil ca nu se referea la acea biserica pe care Iisus a incercat s-o reformeze si care l-a condamnat la moarte. Ci la aceea care s-a raspandit prin apostoli la peste 1,6 miliarde de oameni si pe care misionarii inca o propovaduie prin colturi obscure de lume. Iar in mesajul transmis exista de cele mai multe o nuanta de patriarhat si misoginism. Degeaba s-a reformat de atatea ori crestinismul (desi ortodoxismul n-a facut-o niciodata) cand multe din traditiile pastrate nu concorda cu realitatea. Insa aceste detalii sunt deseori atat de insignifiante pentru multi incat sunt in stare sa-si calce in picioare libertatile personale pentru a primi ajutorul providentei si a le fi salvate sufletele de acest Dumnezeu particular si nu de cel al musulmanilor, al buddhistilor sau al vreunor indieni.
De ce atac crestinismul? De ce nu? Cand un preot isi permite ca in sfatul ce-l da unor tineri miri sa strecoare un discurs xenofob: sa spuna ca Europa este cucerita de islam, dand exemplul copiilor turci ce se nasc in Germania si care traiesc din banii publici pe care ii platesc nemtii care nu fac copii. Ce vina au turcii daca germanii au cazut intr-o apatie occidentala care a evoluat din protestantism in "Dumnezeu e mort" al lui Nietzche. Dupa parerea mea ei oricum sunt in intr-un stadiu avansat al dilematicii existential ce transcede religia. Iar islamul, avand un inceput intarziat (vreo 6 secole), se afla cam unde se afla crestinismul inainte de Renastere. Dar asta e doar parerea mea, pe care nu incerc s-o inseminez intr-o masa de credinciosi orbi, gata sa faca orice in speranta ca vor fi ocoliti de boala si umpluti de bogatii, caci pentru bigotul roman ortodox de azi virtutea e doar o fatada.
"Cheia familiei", concluziona preotul, "este sa faceti copii si sa-i educati in cel mai curat spirit crestin" (parafrazez). Iar asta pentru a combate asaltul celorlalte culte. Ce legatura au pana la urma religia cu socialul, cu politica, cu imigrarea, cu libertatea de expresie? Se pare ca multe si intotdeauna a fost asa. Intotdeauna oamenii si-au sfintit chiar si cele mai necurate intentii pentru a-si elibera constiinta. Eliberati de povara deciziei personale, cruciatii au urmat voia lui Dumnezeu exprimata prin glasul preotului. Binele si raul se contopesc intr-o asemenea masura incat isi dovedesc altfel nesubstantialitatea intr-un plan ideal, metafizic. Sau chiar daca morala absoluta exista, ea este constant falsificata.
Daca Hitler a spus ca evreii trebuie exterminati, germanii l-au ascultat defulandu-si ura si invidia. Acum parintii crestini ne spun sa crestem si sa ne inmultime pentru a-i distruge pe mahomedani. Si crestinii asculta pentru ca stiu ca in joc se afla propria lor bunastare, propriul confort, propriul consumerism, propriul petrol, proprii bani, intreg statu quo-ul euro-atlantic. Daca initial poporul ales era doar cel iudeu, Hristos l-a extins la toti crestinii. Insa toti ceilalti trebuie ori sa moara ori sa fie alungati ca niste animale ciumate. Iata care este pacea propovaduita de crestinism - doar pentru caini, nu si pentru catei. Cand vad atata ipocrizie nu pot sa nu atac crestinismul.
De ce atac crestinismul? De ce nu? Cand un preot isi permite ca in sfatul ce-l da unor tineri miri sa strecoare un discurs xenofob: sa spuna ca Europa este cucerita de islam, dand exemplul copiilor turci ce se nasc in Germania si care traiesc din banii publici pe care ii platesc nemtii care nu fac copii. Ce vina au turcii daca germanii au cazut intr-o apatie occidentala care a evoluat din protestantism in "Dumnezeu e mort" al lui Nietzche. Dupa parerea mea ei oricum sunt in intr-un stadiu avansat al dilematicii existential ce transcede religia. Iar islamul, avand un inceput intarziat (vreo 6 secole), se afla cam unde se afla crestinismul inainte de Renastere. Dar asta e doar parerea mea, pe care nu incerc s-o inseminez intr-o masa de credinciosi orbi, gata sa faca orice in speranta ca vor fi ocoliti de boala si umpluti de bogatii, caci pentru bigotul roman ortodox de azi virtutea e doar o fatada.
"Cheia familiei", concluziona preotul, "este sa faceti copii si sa-i educati in cel mai curat spirit crestin" (parafrazez). Iar asta pentru a combate asaltul celorlalte culte. Ce legatura au pana la urma religia cu socialul, cu politica, cu imigrarea, cu libertatea de expresie? Se pare ca multe si intotdeauna a fost asa. Intotdeauna oamenii si-au sfintit chiar si cele mai necurate intentii pentru a-si elibera constiinta. Eliberati de povara deciziei personale, cruciatii au urmat voia lui Dumnezeu exprimata prin glasul preotului. Binele si raul se contopesc intr-o asemenea masura incat isi dovedesc altfel nesubstantialitatea intr-un plan ideal, metafizic. Sau chiar daca morala absoluta exista, ea este constant falsificata.
Daca Hitler a spus ca evreii trebuie exterminati, germanii l-au ascultat defulandu-si ura si invidia. Acum parintii crestini ne spun sa crestem si sa ne inmultime pentru a-i distruge pe mahomedani. Si crestinii asculta pentru ca stiu ca in joc se afla propria lor bunastare, propriul confort, propriul consumerism, propriul petrol, proprii bani, intreg statu quo-ul euro-atlantic. Daca initial poporul ales era doar cel iudeu, Hristos l-a extins la toti crestinii. Insa toti ceilalti trebuie ori sa moara ori sa fie alungati ca niste animale ciumate. Iata care este pacea propovaduita de crestinism - doar pentru caini, nu si pentru catei. Cand vad atata ipocrizie nu pot sa nu atac crestinismul.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)