Oamenii care nu apreciaza viata ar merita sa moara. Si totusi moartea ne ia la intamplare, fara sa tina seama cat de devreme, cat de nepotrivit, cat de nedrept. Culmea libertatii e sa alegi tu cand vine moartea. Mai liber de atat nu se poate, pentru ca nu poti sa nu mori. Ironia e ca si libertatea asta e ciunga, caci moartea poate veni inainte sa o programezi. Asa ca ar fi bine sa te grabesti, daca vrei sa demonstrezi ceva cu adevarat. Pe de alta parte, daca o amani prea mult, s-ar putea sa te razgandesti, si apoi sa o tot reprogramezi dupa aceea, pana cand te va lua pana la urma prin surprindere. Caci orice s-ar spune, chiar daca esti prevenit din timp ca va veni, fie si la batranete cand umbra ei se profileaza tot mai mult, tot nu esti pregatit pentru clipa cand vine.
Cu cat e pofta de viata mai mare, cu atat e mai mare frica de moarte.
Asemenea personajelor lui Philip K. Dick din "Ubik" eu traiesc in semi-viata. Asemenea lui Spandrell din "Punct contrapunct" eu detest tot din jurul meu si mai ales pe mine insumi, golind totul de insemnatate. O asemenea atitudine nu poate fi altfel decat distructiva. In zadar lucreaza masina de vise sa creeze rosturi de a trai, cand ele sunt strivite de greutatea luciditatii cinice. Iar o viata fara teluri si credinte sincere, nu fabricate, nu se poate numi viata. Insa o moarte a simturilor, a dorintei, a sperantei, a emotiei nu e acelasi lucru cu o moarte adevarata. Esti un caz pierdut, dar mai poti fi inca resuscitat.
Moartea este cu atat mai trista pentru cei care traiesc si iubesc cu adevarat. Dar a juca precaut doar pentru ca prefigurez sfarsitul strica tot farmecul. Daca pui totul sub lupa rece a ratiunii esti pe jumatate mort. Ma simt asa, dar nu vreau sa mor. Ma bucur ca moartea cea adevarata ma ocoleste.
Cum zice reclama de la Johnnie Walker: "Keep walking!"
marți, 20 mai 2008
marți, 13 mai 2008
Revenire la eroarea lui Descartes
De ce am ajuns sa cred ca o filosofie a vietii care separa sufletul de trup e periculoasa? Pentru ca nu mi se pare sanatoasa. Nu mi se pare sanatos sa-ti neglijezi trupul, axandu-ti atentia asupra acelei parti care se spune ca e nemuritoare, deci singura vrednica de ingrijire. Acum, ce-i drept, majoritatea oamenilor au grija de sanatatea lor, fiind una dintre primele lor aspiratii in viata. Pentru ca, de ce nu, fericirea e direct proportionala cu gradul de sanatate. Greseala se afla in viziunea pe care au asupra problematicii sanatatii: trupul e total deconectat de spirit, fiind doar un receptacul, un vas purtator prin aceasta viata efemera, care mai devreme sau mai tarziu tot se va strica.
Sufletul pe de alta parte sfideaza legea a doua a termodinamicii si, in general, legile fizicii si se transfera fie dintr-un corp in altul (reincarnare), fie intr-o alta dimensiune (iad, rai, nirvana). Mizand pe aceasta ipoteza, soma se situeaza pe locul doi la capitolul imbunatatire. Oamenii se vor gandi, vor medita, se vor ruga, vor analiza, isi vor spala pacatele si curati constiinta, vor incerca sa fie mai buni pe plan spiritual, sa inteleaga mai repede, sa cunoasca mai multe, omitand in tot acest timp detaliile - o inima care bate, niste plamani care se umfla, un stomac care digera etc. Toate acele detalii care ne tin in viata.
Astfel ca intr-un mod inconstient ne privam de insusi vitalismul esential unui trai pozitiv, optimist si bine ancorat in prezent. Daca existenta noastra cea mai de pret o consideram a fi in lumea ideilor, atunci lumea materiala se naruite. Daca insa admitem ca intreaga cunoastere si cognitie se face prin aceleasi organe care ne tin in viata (teoria Santiago), dintr-o data asceza si mantuirea isi pierd din semnificatia, iar in centrul atentiei revine fiinta ca o unitate. Ca un intreg al carui fiecare particica contribuie la fiintarea noastra.
Inima e cea care se strange, sau bate mai tare, sau chiar doare la emotii puternice. Respiratia devine mai deasa cand suntem agitati, entuziasti, harnici, la ananghie. Stomacul are fluturi cand esti indragostit, sau te roade cand esti stresat. Fierea se revarsa cand esti amarat. Deja toate astea fac jumatate din constiinta noastra, si nici n-am avut nevoie sa pomenesc creierul. Insa noi ne pierdem noptile citind si studiind, imbuibandu-ne cu cafele, energizante si analgezice pentru dureri de cap, in speranta ca ne vom ridica spiritul la un nivel mai inalt. Toata metafizica asta a fost inventata din frica de moarte, din dezgust pentru carnea ce va putrezi.
Descoperirile din ce in ce mai clare ale neurologilor ca Descartes s-a inselat incep sa nu mai mi se para atat de banale ca in trecut. Imi dau seama ca sunt defapt inceputul unei schimbari de paradigma. Se profileaza incet incet o explicatie pentru blazarea, decaderea si apatia occidentala si totodata o demonstratie stiintifica a materialismului. Dezamagiti, idealistii prin traditie continua sa incerce folosind mijloacele revolutiei tehnologice (chimicale si media) sa se convinga ca sunt o fantoma intr-o masina. Insa masina incepe sa se defecteze, pentru ca posesorii cred ca merge singura, fara sa fie nevoie sa puna benzina si pentru ca incurca bujiile cu stergatoarele si nu pricep prea bine care ce face. Dar probabil ca si la cimitirul de masini cand tabla e strivita, Ideea de masina, sufletul, se strecoara afara pentru a se reintoarce in randul obiectelor eterne. Da, poate ca e mai simplu sa gandim asa. Da-le dracu de fiare.
Sufletul pe de alta parte sfideaza legea a doua a termodinamicii si, in general, legile fizicii si se transfera fie dintr-un corp in altul (reincarnare), fie intr-o alta dimensiune (iad, rai, nirvana). Mizand pe aceasta ipoteza, soma se situeaza pe locul doi la capitolul imbunatatire. Oamenii se vor gandi, vor medita, se vor ruga, vor analiza, isi vor spala pacatele si curati constiinta, vor incerca sa fie mai buni pe plan spiritual, sa inteleaga mai repede, sa cunoasca mai multe, omitand in tot acest timp detaliile - o inima care bate, niste plamani care se umfla, un stomac care digera etc. Toate acele detalii care ne tin in viata.
Astfel ca intr-un mod inconstient ne privam de insusi vitalismul esential unui trai pozitiv, optimist si bine ancorat in prezent. Daca existenta noastra cea mai de pret o consideram a fi in lumea ideilor, atunci lumea materiala se naruite. Daca insa admitem ca intreaga cunoastere si cognitie se face prin aceleasi organe care ne tin in viata (teoria Santiago), dintr-o data asceza si mantuirea isi pierd din semnificatia, iar in centrul atentiei revine fiinta ca o unitate. Ca un intreg al carui fiecare particica contribuie la fiintarea noastra.
Inima e cea care se strange, sau bate mai tare, sau chiar doare la emotii puternice. Respiratia devine mai deasa cand suntem agitati, entuziasti, harnici, la ananghie. Stomacul are fluturi cand esti indragostit, sau te roade cand esti stresat. Fierea se revarsa cand esti amarat. Deja toate astea fac jumatate din constiinta noastra, si nici n-am avut nevoie sa pomenesc creierul. Insa noi ne pierdem noptile citind si studiind, imbuibandu-ne cu cafele, energizante si analgezice pentru dureri de cap, in speranta ca ne vom ridica spiritul la un nivel mai inalt. Toata metafizica asta a fost inventata din frica de moarte, din dezgust pentru carnea ce va putrezi.
Descoperirile din ce in ce mai clare ale neurologilor ca Descartes s-a inselat incep sa nu mai mi se para atat de banale ca in trecut. Imi dau seama ca sunt defapt inceputul unei schimbari de paradigma. Se profileaza incet incet o explicatie pentru blazarea, decaderea si apatia occidentala si totodata o demonstratie stiintifica a materialismului. Dezamagiti, idealistii prin traditie continua sa incerce folosind mijloacele revolutiei tehnologice (chimicale si media) sa se convinga ca sunt o fantoma intr-o masina. Insa masina incepe sa se defecteze, pentru ca posesorii cred ca merge singura, fara sa fie nevoie sa puna benzina si pentru ca incurca bujiile cu stergatoarele si nu pricep prea bine care ce face. Dar probabil ca si la cimitirul de masini cand tabla e strivita, Ideea de masina, sufletul, se strecoara afara pentru a se reintoarce in randul obiectelor eterne. Da, poate ca e mai simplu sa gandim asa. Da-le dracu de fiare.
duminică, 11 mai 2008
O nota de cinism
Ieri preotul spunea in slujba de nunta ca femeia trebuie sa fie supusa barbatului precum Hristos bisericii. Probabil ca nu se referea la acea biserica pe care Iisus a incercat s-o reformeze si care l-a condamnat la moarte. Ci la aceea care s-a raspandit prin apostoli la peste 1,6 miliarde de oameni si pe care misionarii inca o propovaduie prin colturi obscure de lume. Iar in mesajul transmis exista de cele mai multe o nuanta de patriarhat si misoginism. Degeaba s-a reformat de atatea ori crestinismul (desi ortodoxismul n-a facut-o niciodata) cand multe din traditiile pastrate nu concorda cu realitatea. Insa aceste detalii sunt deseori atat de insignifiante pentru multi incat sunt in stare sa-si calce in picioare libertatile personale pentru a primi ajutorul providentei si a le fi salvate sufletele de acest Dumnezeu particular si nu de cel al musulmanilor, al buddhistilor sau al vreunor indieni.
De ce atac crestinismul? De ce nu? Cand un preot isi permite ca in sfatul ce-l da unor tineri miri sa strecoare un discurs xenofob: sa spuna ca Europa este cucerita de islam, dand exemplul copiilor turci ce se nasc in Germania si care traiesc din banii publici pe care ii platesc nemtii care nu fac copii. Ce vina au turcii daca germanii au cazut intr-o apatie occidentala care a evoluat din protestantism in "Dumnezeu e mort" al lui Nietzche. Dupa parerea mea ei oricum sunt in intr-un stadiu avansat al dilematicii existential ce transcede religia. Iar islamul, avand un inceput intarziat (vreo 6 secole), se afla cam unde se afla crestinismul inainte de Renastere. Dar asta e doar parerea mea, pe care nu incerc s-o inseminez intr-o masa de credinciosi orbi, gata sa faca orice in speranta ca vor fi ocoliti de boala si umpluti de bogatii, caci pentru bigotul roman ortodox de azi virtutea e doar o fatada.
"Cheia familiei", concluziona preotul, "este sa faceti copii si sa-i educati in cel mai curat spirit crestin" (parafrazez). Iar asta pentru a combate asaltul celorlalte culte. Ce legatura au pana la urma religia cu socialul, cu politica, cu imigrarea, cu libertatea de expresie? Se pare ca multe si intotdeauna a fost asa. Intotdeauna oamenii si-au sfintit chiar si cele mai necurate intentii pentru a-si elibera constiinta. Eliberati de povara deciziei personale, cruciatii au urmat voia lui Dumnezeu exprimata prin glasul preotului. Binele si raul se contopesc intr-o asemenea masura incat isi dovedesc altfel nesubstantialitatea intr-un plan ideal, metafizic. Sau chiar daca morala absoluta exista, ea este constant falsificata.
Daca Hitler a spus ca evreii trebuie exterminati, germanii l-au ascultat defulandu-si ura si invidia. Acum parintii crestini ne spun sa crestem si sa ne inmultime pentru a-i distruge pe mahomedani. Si crestinii asculta pentru ca stiu ca in joc se afla propria lor bunastare, propriul confort, propriul consumerism, propriul petrol, proprii bani, intreg statu quo-ul euro-atlantic. Daca initial poporul ales era doar cel iudeu, Hristos l-a extins la toti crestinii. Insa toti ceilalti trebuie ori sa moara ori sa fie alungati ca niste animale ciumate. Iata care este pacea propovaduita de crestinism - doar pentru caini, nu si pentru catei. Cand vad atata ipocrizie nu pot sa nu atac crestinismul.
De ce atac crestinismul? De ce nu? Cand un preot isi permite ca in sfatul ce-l da unor tineri miri sa strecoare un discurs xenofob: sa spuna ca Europa este cucerita de islam, dand exemplul copiilor turci ce se nasc in Germania si care traiesc din banii publici pe care ii platesc nemtii care nu fac copii. Ce vina au turcii daca germanii au cazut intr-o apatie occidentala care a evoluat din protestantism in "Dumnezeu e mort" al lui Nietzche. Dupa parerea mea ei oricum sunt in intr-un stadiu avansat al dilematicii existential ce transcede religia. Iar islamul, avand un inceput intarziat (vreo 6 secole), se afla cam unde se afla crestinismul inainte de Renastere. Dar asta e doar parerea mea, pe care nu incerc s-o inseminez intr-o masa de credinciosi orbi, gata sa faca orice in speranta ca vor fi ocoliti de boala si umpluti de bogatii, caci pentru bigotul roman ortodox de azi virtutea e doar o fatada.
"Cheia familiei", concluziona preotul, "este sa faceti copii si sa-i educati in cel mai curat spirit crestin" (parafrazez). Iar asta pentru a combate asaltul celorlalte culte. Ce legatura au pana la urma religia cu socialul, cu politica, cu imigrarea, cu libertatea de expresie? Se pare ca multe si intotdeauna a fost asa. Intotdeauna oamenii si-au sfintit chiar si cele mai necurate intentii pentru a-si elibera constiinta. Eliberati de povara deciziei personale, cruciatii au urmat voia lui Dumnezeu exprimata prin glasul preotului. Binele si raul se contopesc intr-o asemenea masura incat isi dovedesc altfel nesubstantialitatea intr-un plan ideal, metafizic. Sau chiar daca morala absoluta exista, ea este constant falsificata.
Daca Hitler a spus ca evreii trebuie exterminati, germanii l-au ascultat defulandu-si ura si invidia. Acum parintii crestini ne spun sa crestem si sa ne inmultime pentru a-i distruge pe mahomedani. Si crestinii asculta pentru ca stiu ca in joc se afla propria lor bunastare, propriul confort, propriul consumerism, propriul petrol, proprii bani, intreg statu quo-ul euro-atlantic. Daca initial poporul ales era doar cel iudeu, Hristos l-a extins la toti crestinii. Insa toti ceilalti trebuie ori sa moara ori sa fie alungati ca niste animale ciumate. Iata care este pacea propovaduita de crestinism - doar pentru caini, nu si pentru catei. Cand vad atata ipocrizie nu pot sa nu atac crestinismul.
miercuri, 30 aprilie 2008
Notita
A urmat din nou o lunga tacere. Am vrut sa zic atat de multe incat la un moment dat n-au mai avut pe unde sa iasa si ca de atatea ori m-a cuprins sentimentul desertaciunii. Si apoi indoiala, indoiala ca ceea ce cred e gresit, ca poate altii inaintea mea au gandit mai bine. Si ca poate din nou imi voi schimba parerea ca atatea ori inainte. Si intr-adevar totul se repeta, cu singurul folos ca poate imi sporesc cunoasterea, desi senzatia mea este din contra cu orice rand nou pe care il citesc.
E ciudat cat de ateu am fost in ultima perioada, indarjit si indaratnic. Am trecut cu parintii pe la slujba de inviere, am luat lumina si apoi am plecat spre cimitir sa ne vizitam mortii. Si in tot acest timp gandeam cat de caraghioase mi se par toate astea, cat de nenecesare sunt, cel putin pentru mine. Un sistem moral care sa mentina stabilitatea psihologica a unei intregi mase. Si totusi nu unica etica posibila. O religie care separa sufletul de trup si viata de rugaciune si mantuire. E greu sa traiesti fara un sens, fara sistemul calauzitor, dar cum altfel sa-l descoperi pe cel ce ti se potriveste cu adevarat. Dar apoi la ce folos sa-l descoperi daca nu-l vei adopta decat tu?
Caci sunt ferm convins in ultima vreme ca fericirea nu are valoare decat intr-un grup uman. Notiunea nu exista separat, iar fericirea ne-o raportam mereu la ceilalti, chiar si atunci cand suntem ferm convinsi ca ne savuram placerile personale. Asa ca hedonismului meu ii tremura incheieturile si se transforma intr-un soi de crestinism, in vreme ce pe cel traditional il reneg. Oricum nu era nevoie de un geniu ca sa zica ca fericirea e alaturi de cei dragi, de aproapele. Dificultatea e insa in a decide daca mai exista si altfel de fericire. Pana la urma "fericirea" e doar cuvant si ca multe altele nu face decat sa ne bage in ceata. E greu de spus daca intelesul acestui cuvant se duce dincolo de limbaj. Daca nu cumva in raceala universului neinsufletit fericirea n-a pus niciodata piciorul. Daca acolo unde sunt unde, particule si energie nici nu s-a auzit de bine si rau sau de Dumnezeul omniscient. In panteismul meu cred in "inteligenta materiei" ca un fel de sambure de potentialitate pentru viata. In monismul meu cred ca suntem cu totii o aceeasi substanta haotica. Si apoi sa nu uitam ca totul e relativ.
Am notat, trebuia sa notez, ca sa ramana scris. Ca sa fie supus testului trecerii timpului. Ca sa vad cu ochii mei mai tarziu ceea ce eu insumi voi uita ca pe o parere.
E ciudat cat de ateu am fost in ultima perioada, indarjit si indaratnic. Am trecut cu parintii pe la slujba de inviere, am luat lumina si apoi am plecat spre cimitir sa ne vizitam mortii. Si in tot acest timp gandeam cat de caraghioase mi se par toate astea, cat de nenecesare sunt, cel putin pentru mine. Un sistem moral care sa mentina stabilitatea psihologica a unei intregi mase. Si totusi nu unica etica posibila. O religie care separa sufletul de trup si viata de rugaciune si mantuire. E greu sa traiesti fara un sens, fara sistemul calauzitor, dar cum altfel sa-l descoperi pe cel ce ti se potriveste cu adevarat. Dar apoi la ce folos sa-l descoperi daca nu-l vei adopta decat tu?
Caci sunt ferm convins in ultima vreme ca fericirea nu are valoare decat intr-un grup uman. Notiunea nu exista separat, iar fericirea ne-o raportam mereu la ceilalti, chiar si atunci cand suntem ferm convinsi ca ne savuram placerile personale. Asa ca hedonismului meu ii tremura incheieturile si se transforma intr-un soi de crestinism, in vreme ce pe cel traditional il reneg. Oricum nu era nevoie de un geniu ca sa zica ca fericirea e alaturi de cei dragi, de aproapele. Dificultatea e insa in a decide daca mai exista si altfel de fericire. Pana la urma "fericirea" e doar cuvant si ca multe altele nu face decat sa ne bage in ceata. E greu de spus daca intelesul acestui cuvant se duce dincolo de limbaj. Daca nu cumva in raceala universului neinsufletit fericirea n-a pus niciodata piciorul. Daca acolo unde sunt unde, particule si energie nici nu s-a auzit de bine si rau sau de Dumnezeul omniscient. In panteismul meu cred in "inteligenta materiei" ca un fel de sambure de potentialitate pentru viata. In monismul meu cred ca suntem cu totii o aceeasi substanta haotica. Si apoi sa nu uitam ca totul e relativ.
Am notat, trebuia sa notez, ca sa ramana scris. Ca sa fie supus testului trecerii timpului. Ca sa vad cu ochii mei mai tarziu ceea ce eu insumi voi uita ca pe o parere.
vineri, 4 aprilie 2008
Pe drumuri mai vechi de 100 de ani
Mai devreme sau mai tarziu toata lumea se intreaba care este sensul vietii. Si de cele mai multe ori o fac atunci cand sufera. Insasi cautarea raspunsului e o tortura. Dilema devine atat de spinoasa incat te imerseaza cu totul in ea, se contopeste cu tine, iar fiecarea nerv vibreaza dureros la atingerile ei. Privind inapoi, toate faptele adunate ale trecutului par sa nu reprezinte nimic. Sensul, ca destinatie, ca viitor, se evaporeaza. Nu mai ramane decat intrebarea, eterna intrebare: a fost vreodata?
Dar intrebarea poarta totodata blestemul cunoasterii si iluzia adevarului. Se poate atinge vreodata cunoasterea absoluta? Pana la urma orice intrebare se reduce la intrebarea aceasta ultima. E intrebarea care se contine pe sine insasi. Existenta raspunsului depinde de insasi raspunsul sau. Adevarul este tocmai pretentia ca ar exista un raspuns pentru toate intrebarile. In cazul in care un adevar exista si care spune ca nu poate fi atinsa cunoasterea, atunci insesi temeliile existentei adevarului se clatina. Astfel, intr-o lume a adevarului este imperios sa se raspunda cu da – da, orice intrebare are raspuns, orice lucru poate fi cunoscut.
Poate fi insa cunoscuta cunoasterea? Sau orice alt obiect de ordin doi, vag, abstract, cladit peste obiectele realitatii? Pot oare cunoaste subiectul cunoasterii? Imi pare ca pentru fiecare act de cunoastere, pentru fiecare raspuns dat, cladim un alt obiect de cunoastere: subiectul. E tocmai ce se intampla in cazul constiintei: incercam sa cunoastem tocmai acel lucru care face cunoasterea posibila, dar nu se cunoaste pe sine. In momentul cand explicatia se clarifica, ea este asezata undeva intr-un fel de supra-constiinta. Daca constiinta cunoaste trupul, supra-constiinta va cunoaste constiinta, dar din nou nu se va cunoaste pe sine. Iar recurenta va merge la infinit.
Paradoxul poate fi exprimat si altfel: daca incercam sa stocam infomatii despre fiecare particula din Univers intr-un calculator, acel calculator face si el parte din Univers, astfel ca va fi nevoit sa stocheze informatii despre sine insusi. Informatii despre informatii - ca si cum te-ai aseza intre doua oglinzi puse fata in fata. Bineinteles, discutia poate continua referitor la finitudine. Daca tot adaugam informatie ar trebuie sa-i corespunda si un suport material, ceea ce ar echivala cu o inepuizabila sursa de particule in Univers. Particule noi ce izvorasc din neant, asteptand si ele sa fie cunoscute. In concluzie procesul nu s-ar termina niciodata iar universul s-ar extinde in continuu. Proces infinit, Univers infinit.
Daca Universul ar fi finit, ar insemna ca informatia sa suprascrie peste locatii deja existente, deci sa modifice starea unor particule ce au fost deja analizate, ceea ce ar necesita o eterna revenire asuprea celor ce au fost deja cunoscute. Daca procesul ar fi finit, ar insemna ca la un moment dat am putea avea un Univers care se auto-cunoaste, ceea ce seamana izbitor cu antinomia multimilor care se contin pe ele insesi.
Iar toate aceste supozitii s-au facut pornind de la un univers static, sau cel putin determinist, o poza surprinsa doar la un moment de timp. O singura clipa inghetata a carei cunoastere presupune cel putin una din doua: nemarginire si eternitate. Dar si aceasta ipoteza cade sub principiul lui Heisenberg. O particula nu poate fi descrisa in totalitate cu precizie. Evolutia unui sistem de particule, fie ele necuantice, nu poate fi prezisa – este haotica. (De-abia s-a reusit, dupa multe secole, rezolva problema celor 3 corpuri.) Si pana la urma cine imi garanteaza ca axioma atomismului este cea mai buna alegere? Sau poate ca insasi ipoteza unui numar infinit de particule e acelasi lucru cu a spune ca Universul e de puterea continuului.
Dar iata ca am intrat prea adanc in taramul stiintelor, a pozitivismului rece, a cosmologiei ridicate de fizica la rang de metoda. Iar umanul se pierde undeva pe drum, uitand defapt suferinta metafizica de la care a pornit totul. Iar foamea, disperarea isi reclama nevoia de un raspuns la problematica vietii, a mortii si a sensului. El trebuie sa existe, altfel toata forta vitala din noi se va spulbera, se va narui, se va irosi. Daca insa asta presupune atat de multe paradoxuri, poate ca mai trebuie luata in calcul o ultima varianta nebagata in seama, aparent absurda, atat de improbabil dupa bunul simt: cunoasterea nu este posibila.
Nu vei afla niciodata care este sensul vietii tale. Poti sa traiesti cu asta? Nu exista Dumnezeu si Providenta. Nu exista Bine si Rau. Nu exista viata dupa moarte. Pentru ca nu pot fi cunoscute. Pentru ca adevarul nu exista. Poti sa accepti toate astea fara sa inebunesti, sa te deprimi, sa te autodistrugi sau chiar sa te sinucizi? O lume a disolutiei totale, a realului simulat, a semnificatiei distruse, a nihilismului golit de orice urma de sistematizare teoretica – o modernitatea ce implodeaza sub presiunea propriilor sale cuceriri.
In asemenea clipe de luciditate sterila imi doresc sa ma intorc la inocenta (am putea numi asa superstitiile copiilor si ale gloatei). Melancolia ma cuprinde si regret faptul ca pot cunoaste, iar cunoasterea imi produce placere. Nu pot insa sa o dau la schimb pe o credinta oarba si pe suprimarea eruptiilor de viata din mine prin ideea de pacat si pedeapsa. Am fost prea mult timp scufundat in neadevar, ca sa ma las iluminat de alte adevaruri efemere. Mai bine accept non-adevarul. Misticismul nu devine astfel decat o joaca prosteasca. Activitatile mele, odata inflacarate, le profesez acum fara credinta. Le-am golit de orice semnificatie si m-am cedat instinctului. Ratiunea continua insa sa rumege cu incapatanare, sfidand in continuare limitele. Pentru ca nu exista separate trupul, sufletul sau spiritul. Sunt doar eu si acum traiesc – si asta-i tot ce conteaza.
Dar intrebarea poarta totodata blestemul cunoasterii si iluzia adevarului. Se poate atinge vreodata cunoasterea absoluta? Pana la urma orice intrebare se reduce la intrebarea aceasta ultima. E intrebarea care se contine pe sine insasi. Existenta raspunsului depinde de insasi raspunsul sau. Adevarul este tocmai pretentia ca ar exista un raspuns pentru toate intrebarile. In cazul in care un adevar exista si care spune ca nu poate fi atinsa cunoasterea, atunci insesi temeliile existentei adevarului se clatina. Astfel, intr-o lume a adevarului este imperios sa se raspunda cu da – da, orice intrebare are raspuns, orice lucru poate fi cunoscut.
Poate fi insa cunoscuta cunoasterea? Sau orice alt obiect de ordin doi, vag, abstract, cladit peste obiectele realitatii? Pot oare cunoaste subiectul cunoasterii? Imi pare ca pentru fiecare act de cunoastere, pentru fiecare raspuns dat, cladim un alt obiect de cunoastere: subiectul. E tocmai ce se intampla in cazul constiintei: incercam sa cunoastem tocmai acel lucru care face cunoasterea posibila, dar nu se cunoaste pe sine. In momentul cand explicatia se clarifica, ea este asezata undeva intr-un fel de supra-constiinta. Daca constiinta cunoaste trupul, supra-constiinta va cunoaste constiinta, dar din nou nu se va cunoaste pe sine. Iar recurenta va merge la infinit.
Paradoxul poate fi exprimat si altfel: daca incercam sa stocam infomatii despre fiecare particula din Univers intr-un calculator, acel calculator face si el parte din Univers, astfel ca va fi nevoit sa stocheze informatii despre sine insusi. Informatii despre informatii - ca si cum te-ai aseza intre doua oglinzi puse fata in fata. Bineinteles, discutia poate continua referitor la finitudine. Daca tot adaugam informatie ar trebuie sa-i corespunda si un suport material, ceea ce ar echivala cu o inepuizabila sursa de particule in Univers. Particule noi ce izvorasc din neant, asteptand si ele sa fie cunoscute. In concluzie procesul nu s-ar termina niciodata iar universul s-ar extinde in continuu. Proces infinit, Univers infinit.
Daca Universul ar fi finit, ar insemna ca informatia sa suprascrie peste locatii deja existente, deci sa modifice starea unor particule ce au fost deja analizate, ceea ce ar necesita o eterna revenire asuprea celor ce au fost deja cunoscute. Daca procesul ar fi finit, ar insemna ca la un moment dat am putea avea un Univers care se auto-cunoaste, ceea ce seamana izbitor cu antinomia multimilor care se contin pe ele insesi.
Iar toate aceste supozitii s-au facut pornind de la un univers static, sau cel putin determinist, o poza surprinsa doar la un moment de timp. O singura clipa inghetata a carei cunoastere presupune cel putin una din doua: nemarginire si eternitate. Dar si aceasta ipoteza cade sub principiul lui Heisenberg. O particula nu poate fi descrisa in totalitate cu precizie. Evolutia unui sistem de particule, fie ele necuantice, nu poate fi prezisa – este haotica. (De-abia s-a reusit, dupa multe secole, rezolva problema celor 3 corpuri.) Si pana la urma cine imi garanteaza ca axioma atomismului este cea mai buna alegere? Sau poate ca insasi ipoteza unui numar infinit de particule e acelasi lucru cu a spune ca Universul e de puterea continuului.
Dar iata ca am intrat prea adanc in taramul stiintelor, a pozitivismului rece, a cosmologiei ridicate de fizica la rang de metoda. Iar umanul se pierde undeva pe drum, uitand defapt suferinta metafizica de la care a pornit totul. Iar foamea, disperarea isi reclama nevoia de un raspuns la problematica vietii, a mortii si a sensului. El trebuie sa existe, altfel toata forta vitala din noi se va spulbera, se va narui, se va irosi. Daca insa asta presupune atat de multe paradoxuri, poate ca mai trebuie luata in calcul o ultima varianta nebagata in seama, aparent absurda, atat de improbabil dupa bunul simt: cunoasterea nu este posibila.
Nu vei afla niciodata care este sensul vietii tale. Poti sa traiesti cu asta? Nu exista Dumnezeu si Providenta. Nu exista Bine si Rau. Nu exista viata dupa moarte. Pentru ca nu pot fi cunoscute. Pentru ca adevarul nu exista. Poti sa accepti toate astea fara sa inebunesti, sa te deprimi, sa te autodistrugi sau chiar sa te sinucizi? O lume a disolutiei totale, a realului simulat, a semnificatiei distruse, a nihilismului golit de orice urma de sistematizare teoretica – o modernitatea ce implodeaza sub presiunea propriilor sale cuceriri.
In asemenea clipe de luciditate sterila imi doresc sa ma intorc la inocenta (am putea numi asa superstitiile copiilor si ale gloatei). Melancolia ma cuprinde si regret faptul ca pot cunoaste, iar cunoasterea imi produce placere. Nu pot insa sa o dau la schimb pe o credinta oarba si pe suprimarea eruptiilor de viata din mine prin ideea de pacat si pedeapsa. Am fost prea mult timp scufundat in neadevar, ca sa ma las iluminat de alte adevaruri efemere. Mai bine accept non-adevarul. Misticismul nu devine astfel decat o joaca prosteasca. Activitatile mele, odata inflacarate, le profesez acum fara credinta. Le-am golit de orice semnificatie si m-am cedat instinctului. Ratiunea continua insa sa rumege cu incapatanare, sfidand in continuare limitele. Pentru ca nu exista separate trupul, sufletul sau spiritul. Sunt doar eu si acum traiesc – si asta-i tot ce conteaza.
duminică, 30 martie 2008
Imperiul lucrurilor
Daca imi inchid calculatorul, opresc radioul, sting televizorul, nu ascult muzica, nu citesc, nu cant la chitara e ca si cum n-ar mai fi nimic. Nu mai raman decat eu si gandurile mele. Odata cu activitatile mele dispar si eu totodata. Imi dau seama ca eu sunt lucrurile ce ma inconjoara. Iar gandurile mele se indreapta intotdeauna spre lucrurile din jurul meu. Ca o masinarie neobosita de planificat, trasez sarcini viitoare pentru ce voi face cu lucrurile. Pana si eu sunt un lucru in mintea mea, asa si cum tu esti, voi toti ceilalti de dincolo de parbrizul ochilor mei. Lucrurile imi dicteaza viata: imi cumpar lucruri, construiesc lucruri, invat sa manipulez lucruri, distrug, pierd lucruri, visez la lucruri, iubesc, urasc lucruri. Totul este un lucru, eu sunt un lucru. Defapt nici nu stiu cine sunt eu. Imi simt pielea intinsa pe muschi, muschii care trag de oase, durerea care imi mai aduce aminte din cand in cand si pe ici pe colo ca traiesc. Da, toate sunt la locul lor. Slava domnului ca ma simt. Unii au nenorocul sa piarda si asta, minunea asta numita proprioceptie care te pacaleste sa crezi ca stii cine esti. Sau macar stii ca esti. Esti pentru ca o simti. Ah, ce nebunie... Sunt! Stiu sigur ca sunt. N-are cum sa fie totul o iluzie. Nu poate sa fie chiar totul.
Si in timp ce ma incredintez ca exist, tocmai pentru ca ma scol dimineata si mi-e foame, iar seara mi se face somn si adorm si tot felul de nimicuri din astea cotidiene, imi dau seama uneori ca psihanaliza are dreptate. O gramada de lucruri inconstiente se petrec in viata mea. Adica simt presiunea tastelor acum pe buricele degetolor cand le apas, dar nu stiu exact ce forta ma impinge sa o fac. Stiu foarte bine ca sexul produce placere dar nu inteleg de ce. Cunosc multe lucruri care imi creaza pe lumea asta placere si tot nu inteleg de ce. Corpul meu ma trage intr-o directie pe care eu nu o inteleg, daramite sa o aprob, si nici macar nu pot sa ma opun. Contrar vechilor mele pareri, am ajuns sa cred ca mare parte din viata mea e inconstienta. Poti sa-mi spui de ce ai facut scoala cutare si ti-ai ales profesia cutare? Ce te-a ghidat in alegeri? Poti sa-mi spui cine esti si ce vrei?
Cea mai buna scuza e sa te lasi prins in vartejul lucrurilor. Maine de exemplu am sa uit totul, tot ce-am gandit acum. Totul e desertaciune. “N-am putut sa ajung ce am visat pentru ca n-am avut timp, n-am avut bani.” Sau poate grijile si responsabilitatile te-au doborat. E oare lumea atat de cruda incat sa-ti taie toate elanurile? Suntem atat de legati de materie incat suntem condamnati sa nu fim niciodata liberi?
Ce stiu eu sa raspund la toate astea. Gandurile imi trec prin cap ca metrourile prin tunele si cand nu trec nu e decat un vajait. Viata mea e o inaditura de petice – amintiri disparate, putine, vagi, care cu greu imi leaga prezentul de trecut. Abia daca le mai pot ordona cronologic. Si nu-mi mai pot da seama daca cel ce eram seamna in vreun fel cu cel ce sunt. Si totusi stau si-mi fac planuri despre cum voi fi, sau mai bine zis cum ar trebui sa fiu. Pentru ca defapt n-am nici un control. Degeaba imi fac planuri pe care trupul nu le poate duce. Si atunci va avea el grija sa redirectioneze totul spre fagasul normal, spre echilibru, spre auto-organizare. Sunt pe pilot automat si arareori mai iau si eu controlul si nu stiu de ce dar parca de fiecare data trag de carma prost. Iar apoi stau si ma intreb daca sentimentul de vina, de regret, de greseala sau de pacat e firesc. Ar putea fi tot inconstientul meu care are grija de mine cand dorm sau cand nu incerc sa rationalizez totul. Ar putea sa fie o prejudecata formata de mediu sau injectata de societate, politica sau religie. As putea sa fiu doar eu si supraeul meu exarcebat. Ar putea fi orice si ma inebuneste ca nu pot stii ce e. Iar peticele mele de memorie se tot rup si eu uit cine sunt, asa ca ma reinventez la fiecare pas. Nu sunt prea departe de tipul ala din Memento. Tot ce e veridic in mine e instinctul. As vrea sa fiu eu insumi dar nu stiu cum s-o fac. Cred ca jumatate din constiinta e memoria. Insa totul e o facatura.
Iar in jurul meu lucruri. Doua cutii goale de pizza pe fotoliu, 3 carti si 4 carcase de CD pe noptiera. Multe foi, un servetel, pana de la chitara si o factura. Azi a fost cald si soare. Batea bland prin parbriz si ascultam radio in surdina. Peisajul fugea pe strazi familiare. As fi vrut cotesc pe drumuri necunoscute si sa nu ma mai opresc. Himera libertatii imi lucea in oglinda retrovizoare. N-am putut. Ma asteptau lucruri acasa. Fara ele nu mai sunt eu. A trebuit sa dau drumul la televizor, sa pornesc calculatorul, sa ascult muzica, sa citesc. Iar soarele se inrosea ca sa apuna peste marea de blocuri inspre autostrada.
Acum e bezna afara. Inauntru la caldura sunt lucrurile.
Si in timp ce ma incredintez ca exist, tocmai pentru ca ma scol dimineata si mi-e foame, iar seara mi se face somn si adorm si tot felul de nimicuri din astea cotidiene, imi dau seama uneori ca psihanaliza are dreptate. O gramada de lucruri inconstiente se petrec in viata mea. Adica simt presiunea tastelor acum pe buricele degetolor cand le apas, dar nu stiu exact ce forta ma impinge sa o fac. Stiu foarte bine ca sexul produce placere dar nu inteleg de ce. Cunosc multe lucruri care imi creaza pe lumea asta placere si tot nu inteleg de ce. Corpul meu ma trage intr-o directie pe care eu nu o inteleg, daramite sa o aprob, si nici macar nu pot sa ma opun. Contrar vechilor mele pareri, am ajuns sa cred ca mare parte din viata mea e inconstienta. Poti sa-mi spui de ce ai facut scoala cutare si ti-ai ales profesia cutare? Ce te-a ghidat in alegeri? Poti sa-mi spui cine esti si ce vrei?
Cea mai buna scuza e sa te lasi prins in vartejul lucrurilor. Maine de exemplu am sa uit totul, tot ce-am gandit acum. Totul e desertaciune. “N-am putut sa ajung ce am visat pentru ca n-am avut timp, n-am avut bani.” Sau poate grijile si responsabilitatile te-au doborat. E oare lumea atat de cruda incat sa-ti taie toate elanurile? Suntem atat de legati de materie incat suntem condamnati sa nu fim niciodata liberi?
Ce stiu eu sa raspund la toate astea. Gandurile imi trec prin cap ca metrourile prin tunele si cand nu trec nu e decat un vajait. Viata mea e o inaditura de petice – amintiri disparate, putine, vagi, care cu greu imi leaga prezentul de trecut. Abia daca le mai pot ordona cronologic. Si nu-mi mai pot da seama daca cel ce eram seamna in vreun fel cu cel ce sunt. Si totusi stau si-mi fac planuri despre cum voi fi, sau mai bine zis cum ar trebui sa fiu. Pentru ca defapt n-am nici un control. Degeaba imi fac planuri pe care trupul nu le poate duce. Si atunci va avea el grija sa redirectioneze totul spre fagasul normal, spre echilibru, spre auto-organizare. Sunt pe pilot automat si arareori mai iau si eu controlul si nu stiu de ce dar parca de fiecare data trag de carma prost. Iar apoi stau si ma intreb daca sentimentul de vina, de regret, de greseala sau de pacat e firesc. Ar putea fi tot inconstientul meu care are grija de mine cand dorm sau cand nu incerc sa rationalizez totul. Ar putea sa fie o prejudecata formata de mediu sau injectata de societate, politica sau religie. As putea sa fiu doar eu si supraeul meu exarcebat. Ar putea fi orice si ma inebuneste ca nu pot stii ce e. Iar peticele mele de memorie se tot rup si eu uit cine sunt, asa ca ma reinventez la fiecare pas. Nu sunt prea departe de tipul ala din Memento. Tot ce e veridic in mine e instinctul. As vrea sa fiu eu insumi dar nu stiu cum s-o fac. Cred ca jumatate din constiinta e memoria. Insa totul e o facatura.
Iar in jurul meu lucruri. Doua cutii goale de pizza pe fotoliu, 3 carti si 4 carcase de CD pe noptiera. Multe foi, un servetel, pana de la chitara si o factura. Azi a fost cald si soare. Batea bland prin parbriz si ascultam radio in surdina. Peisajul fugea pe strazi familiare. As fi vrut cotesc pe drumuri necunoscute si sa nu ma mai opresc. Himera libertatii imi lucea in oglinda retrovizoare. N-am putut. Ma asteptau lucruri acasa. Fara ele nu mai sunt eu. A trebuit sa dau drumul la televizor, sa pornesc calculatorul, sa ascult muzica, sa citesc. Iar soarele se inrosea ca sa apuna peste marea de blocuri inspre autostrada.
Acum e bezna afara. Inauntru la caldura sunt lucrurile.
vineri, 21 martie 2008
Cum i-am bagat pe marocani la zdup
Am plecat joi dupa-masa spre Brussels, am aterizat pe Charleroi pe la 7 pm. Ies din aeroportul relativ mic si ma iau dupa semnul de "bus" si ajung pana intr-o margine unde se mai adunasera cativa romani. Era pustiu si dupa cateva minute m-am lamurit ca asteptam degeaba. Drept pentru care ma intorc pregatit sa-mi impleticesc limba intreband pe unu si pe altul. Un sofer de autobuz ma lamureste ca shuttle-ul de Brussels era fix la usa pe care iesisem de prima data. Acolo mai imi explica cineva ca trebuie sa ma intorc inauntru ca sa-mi cumpar bilet. Pana la urma vine autocarul si plecam.
Ajung la Gare du Midi unde caut teleghidat o buda. Am revelatia automatului din perete care iti schimba bani mai mari in monede de 50 de centi ca sa-mi pot face nevoile. Dupa care ma incumet sa caut un mijloc de transport spre Grand Place. Mi se spune sa iau tramvaiul 4 sau 55 trei statii. Automatul de bilete ma lucreaza - imi refuza moneda de 1 euro. Urmatorul de mai dragut. Cobor la tramvai care, surpriza, era cu un etaj mai jos decat metroul. Nu ma uit la numar si ma sui in primul care vine. Teapa, dupa o statie ajunge la o ramificare de tunel si se anunta: Terminus. Cobor dezorientat, ma uit pe o harta, nu inteleg nimic, asa ca mai ma balbai odata intreband. Cica sa ma sui repede in asta care tocmai a venit pe partea cealalta. Alerg ca nebunu' cu geanta pe umar si ma sui in fundul tramvaiului unde il mai intreb pe un nene negru daca m-am suit bine si cand sa cobor. Pana la urma nenea asta ma scoate la suprafata si merge cu mine sa-mi arate unde e Grand Place - statea aproape si a fost placerea lui sa ma conduca. Fac un pic de conversatie cu franceza mea de balta, ca el sa-mi zica: "J'ai beaucoup des amis roumains." Mai sa vezi!
Ne despartim entuziast. Il sun pe Adi, iar Adi nu era in Grand Place. Era intr-un fast food langa Bursa acolo unde intorc autobuzele. M-a lamurit o groaza, eu care de-abia picasem in toi de noapte intr-un oras total necunoscut. Asa ca o iau inapoi pe o straduta, dau coltul, ma uit spre o vitrina si il vad pe Adi cu claia lui de par cret. Ca sa vezi, l-am gasit din prima. Ma duc la el rapid si bag si dupa ce ne salutam, bag si eu un senvis cu cartofi prajiti. Ne ducem la hotelul lui unde aveam emotii cum o sa stau la el in camera, dat fiind ca nu aveam nici un fel de cazare rezervata. In continuare eram ca pe planeta Marte, habar n-aveam pe unde mergeam. Nici o problema la hotel, las bagajul, hai sa bem o bere.
Pe strada plina cu magazine de haine de firma, o petrecere ce parea sa fie privata se desfasura in magazinul Diesel (parca). Ne infiltram si noi, insa cam bateam la ochi. N-am reusit sa punem mana pe bere, dar am mancat niste fistic. Lui Adi ii face poza fotograful care tocmai pozase inainte niste negrese o data si jumatate cat mine. Iesim. Pe strada aproape pustiu. Trec 3 americani pe care ii intreb daca nu stiu vreun bar mai plin. Sigur, Delirium Cafe. Cotim pe strazile inguste si gasim locul. Intram. Plin ochi si un bar lung presarat cu muuulte dozatoare de bere. Luam si noi. Ne asezam la o masa mai in spate si bem o apa de bere.
Intr-un colt o usa. Eu zic ca e buda. Adi se duce sa se uite. Surpriza, e subsolul si e la fel de plin ca in Expirat sambata. Normal, coboram. Jos se desfasura un prea frumos concert de muzica live, diverse trupe din Brussels cantau cate 2-3 piese. Rock, blues, funk si chiar niste incepatori care au incercat un penibil It's my life de la Bon Jovi si apoi si-au spalat pacatele cu un fel de sarba de indie. Noi am plusat si ne-am luat bere cu 9% alcool, dupa care ne-am mai luat, insa eu am mai coborat stacheta. Oricum dupa vreo 4-5 beri eram tocmai veseli si sociabili. Nu agatam nimic, in afara de Adi niste francezi la buda care il invita sa lucreze la firma lor. La un moment dat muzica se termnina, iar noi avem chef sa dansam. Doar o mica parte din multimea care fusese acolo ramane sa faca acelasi lucru. Ne suim pe scena si schimbam impresii cu localnicii si niste americani si suedeze sau ce erau. Nu prea ne incanta, dar continuam sa dansam piliti fiind. Pana la urma dam sa plecam, cand Adi realizeaza ca i-au disparut ochelarii (de pe masa, nu de la ochi). Si disparuti au ramas. Impacati cu ideea, iesim.
Nu mergem noi mult cautand un taxi in semi-betia noastra semi-trista, cand dupa colt apar doi tipi. Ne intreaba daca avem o tigara. Pareau sa fie si ei luati ca si noi, foarte vorbareti, prietenosi, se apropie de noi. Le zic ca nu mai am tigari, cand ma trezesc cu unul din ei lipit de mine. Ma dezmeticesc repede si-mi dau seama ca-mi luase portofelul din buzunarul de la spate. "You've got my wallet. Give my wallet back!" ii zic. Suprinzator, mi-l da si rade. Ma intorc spre Adi si ii zic la care el exclama ca i-au luat telefonul. Nici nu-mi mai aduc aminte bine ce s-a intamplat, ca tipii au fugit si noi dupa ei. Adi era primul, insa bag un sprint puternic si-l depasesc urland dupa tipi. Alergam ce alergam, aproape ca nu mai puteam, cand cel care imi luase portofelul se opresete. Ma agat de el ca nu mai puteam, iar Adi vine si incepe sa-l scuture nervos sa-si cheme prietenul sa-i dea telefonul. Trece o masina neagra si nu stiu cum, dar realizez ca e politia. Ii opresc. Le explicam ce s-a intamplat. Dupa un minut doua de vorbarie politistii ne cred, il cracaneaza pe tip si ii pun catusele. In buzunare ii gasesc un briceag. Noi eram cu adrenalina in sange.
Politistii ne zic sa ne suim in masina sa-l cautam pe al doilea. Noi eram reticenti ca-l vom gasi. Am mers pe toate stradutele posibile din centru. Credeam ca tipul s-a ascuns, ei erau insa mult mai increzatori ca noi. Si dupa aproape o jumatate de ora de cautari, nici noua nu ne-a venit sa credem, dar l-am gasit, chit ca-si pusese o caciula in cap. L-au trantit de masina, i-au tras cateva bucati cu statia radio in gura si l-au bagat la duba. Telefonul nu l-au gasit insa. Restul noptii pana la 6 dimineata ni l-am petrecut la sectie completand declaratii (vezi fot0). O intreaga aventura, ce mai.
Ne-am intors la hotel unde Adi a dormit 2 ore si s-a dus la training. Eu m-am boierit si pe la pranz am pornit sa vizitez orasul. Am pus poze pe flickr ca sa vedeti pe unde am batut cu piciorul, desi eu nu stiu prea bine ce-am vazut si ce-am pozat. Schiopatam de la un genunchi si aveam febra musculara de alergatura de cu noapte. La un moment dat am realizat ca ma aflu in orasul in care se afla monumentul Atomium - habar n-aveam. Asa ca ajung pana acolo ghidat de data asta de un spaniol tatuat pe maini originar din Galitia si mutat de 22 de ani in Belgia. Dupa ora 4 ma intalnesc cu Adi si ne ducem la hotel sa ne luam bagajele si sa plecam ca la 7 aveam tren spre Amsterdam. Si da-i si alearga iara.
In gara, pe afisaj, trenul nostru e afisat si langa scrie Suprime. Mai dracie. Intreb la informatii: trenul s-a mutat in gara de nord, asa ca trebuie sa luam alt tren de pe peronul 20 si sa mergem 2 statii pana in cealalta gara. Pe peronul 20 un tren gol in care nu se imbarca nimeni. Un controlor cu sapca parca de jandarm ne explica ca trebuie sa luam alt tren de pe alt peron. Si da-i si fugi iara, ca eram in intarziere. Pana la urma reusim si plecam spre Amsterdam.
Ajungem in Amsterdam. Iesim din gara, nu intelegem nimic. Avem adresa hostelului, intrebam pe cineva. Aha, deci luam tramvaiul 16 pana la Amsterdam Concert House. Toate statiile aveau nume kilometrice care se terminau ba in "straat" ba in "plein". Din nou nu intelegem nimic. Ajungem pana la capat de linie si ne da vatmanita afara si ne zice sa luam alt tramvai inapoi, ca trebuia sa coboram la Museumplein. Ce chestie. De acolo, o tipa grasa care tocmai se pregatea sa se suie pe bicicleta ne explica in engleza pe unde sa o luam. Nu ne-a spus insa prea bine, asa ca mai intrebm pe inca vreo 2-3. Gasim in finalul hostelul.
La receptie, dupa o scurta introducere, ne anunta: avem o veste proasta si una buna. Nu avem camera pentru voi, insa fiind vina noastra, v-am gasit loc in alta parte. Nu au mai gasit in alta parte decat intr-un hotel de 4 stele si ne-au platit taxiul pana acolo. Noi nu am dat decat cei 200 de euro pe care ar fi trebuit sa-i dam pe o camera cu 2 paturi si toaleta in hostel. Si iata-ne la miezeul noptii la etajul 9 intr-o camera de hotel cu televizor LCD in camera si tot confortul, mancand din conserve pe care le cumparasem de la un non-stop din zona.
Iar acum mi se face somn, si v-am povestit deja partea cea mai interesanta a vizitei mele. 3 zile intense. Bineinteles, am avut si surprize la intoarcere. Se lucra pe calea ferata, asa ca a trebuit sa mergem o parte din drum cu autocarul. Dar in sfarsit totul a fost bine. In afara de faptul ca Adi s-a intors fara telefon si fara ochelari. Totusi ok. Amsterdam-ul e foarte frumos si pline de biciclete, coffe-shop-uri si vitrine cu neoane rosii-violet.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)