Lamento al ternului

Aici scriu doar la nervi sau depresie si sunt de fiecare data neclar sau nespecific. Asa zice Paul. As vrea sa-l contrazic dar nu pot. Arunc cuvinte in eter sperand sa se piarda sau plecand din mine sa ia cu ele si gandurile bantuitoare care le-au format. Sunt un aruncator de cuvinte, asa cum unii arunca sulite sau greutati. Gandurile vin in mine si pleaca dar lasa vaduri precum raurile, incat uneori am impresia ca devin un canion si daca nu sunt suficient de adanc s-ar putea sa ma rup in doua. Si simt ca ma rup in doua uneori, ca ma faram, cam asta e depresia. Si din nou depresia ma ridica din gropile de potential si ma face sa scriu, sa-mi lamentez amaraciunea si existenta terna. Depresia nu mai e cu mine, aceea ca un vierme care iti paraziteaza creierul, ca o panza de paianjen, ca o ceata care nu ti se ridica de peste ochi ca sa-ti lase mintea limpede. Nu, depresia nu mai e ce-a fost odata , dar rezoneaza inca in prezent prin cinism, marca mea neistovita.

Romanul se vaita prin excelenta. Eu ca un roman adevarat ce sunt ma vait constant. Destinul a fost intotdeauna nedrept cu mine, precum istoria cu neamul romanesc. Intr-adevar uneori ma opresc si imi admir realizarile dar nu le simt asa reale precum amenintarile ce ma asteapta pe dupa coltul viitorului. Ma vait ca n-am bani suficienti, desi am. Ma vait ca nu sunt valorificat la adevaratul nivel, desi am ajuns departe. Ma vait ca nu m-a ajutat nimeni, desi pe umerii multora m-am ridicat eu. Ma vait ca intotdeauna am fost mai slab ca altii, desi m-am bucurat insidios vazand cum altii raman in urma, n-am realizat insa ca viata va fi intotdeauna un concurs, iar eu nu stiu sa pierd. Ma vait ca sanatatea mea e precara, ca ma doare mereu ceva, dar probabil ca n-am mai fost niciodata atat de sanatos ca acum. Ma vait ca nu am timp sa fiu mai in forma, sa fac lucruri noi, sa fac lucruri pe care am vrut dintotdeauna sa le fac, dar nici nu am incercat cu adevarat. E drept ca totul se reduce la prioritati, dar scuzele sunt si ele multe si lamentatia un sport prea usor. Romania a avut un iz de blazare vacanta asta de o saptamana in care surprinzator eu incercam sa ma conving ca sunt un optimist. Romania e la fel: toata lumea se vaita de amaraciune si in general de orice.

Iar eu am ramas roman in adanc chiar si dupa doi ani jumate aproape de Irlanda. Amintirile cavernoase ale studentiei in Bucuresti, stresul cu miros de reflux biliar si Gratziela, porecla mea pt greata de dimineata (fara glume, va rog) s-au intors asupra mea odata cu canicula de 38 de grade. Nu poate sa-ti fie gandul la mici, la un Ursus cu prietenii, la injuraturi care incep cu P, daca nu ai o pornire spre a-ti goli sufletul de amar prin vaiet. Pur si simplu vaiet. Vai ce ma fac: ma simt atat de batran si totul pare fara rost si la fel. Si apoi o luam de la capat, fiecare refugiat in castelul lui de justificari pentru o viata pe care e mult prea incomod sa o mai schimbam. Si n-am nici 30 de ani, dar asta e mostenirea romaneasca - o resemnare trista pt tot ce nu (credem ca) vom putea schimba in viitor.

Ma simt ars ca lumanarea si terminat ca bateria. Sunt sigur ca ma asteapta lucruri nesperat de frumoase in viitor, dar atat de obositor sa iau decizii acum si sa lupt, dupa ce am risipit atata cortizol si adrenalina prin vine. E mai greu sa te ridici cand ai pornit dupa semnal si schiopatand, dar am sa iau exemplul Chinei si am sa cresc cu 8% pe an. As vrea sa gasesc ceva ce pot face si sa nu ma satur deloc. As vrea sa fiu liber, sa nu fiu nevoit sa-mi castig salariul zi de zi si sa nu fac niciodata imprumut la banca. As vrea ca depresia si anxietatea sa dispara de pe Pamant, as vrea sa ajut oamenii, sper ca startup-ul in care lucrez sa aiba succes. As vrea totodata sa fac un doctorat in simulare fizica, sau sa ma mut in Paris, poate in San Francisco, sau poate sa lucrez la Crytek sau la un studio in UK, toate astea nu mai par imposibile acum ca acum cativa ani. E greu insa, e greu in continuare si nu poti lua decat o singura decizie. Iar libertatea are si ea pretul ei. Ce vrei: bani, libertate sau fericire? Imi pare toate ortogonale.

Voi munci toata viata si gandidu-ma la asta lucrurile parca nu mai au gust - cu 21 de zile de concediu pe an si cu o istorie a economiilor si calatoriilor la activ mai slaba decat a vesticului obisnuit. Dar iata ca ma vait din nou, asa ca voi lasa viziunea fara papile gustative pe seama melancoliei si voi privi increzator spre cum voi putea recupera timpul pierdut. Insa de oricate ori imi voi scutura capul alungand gandurile negre sau de oricat ori ma voi trezi la o bere curpins de cinism, imi voi aduce aminte fugar de fata trista a lucrurilor (pe care o poti masca prea putin uneori prin entuziasm si pofta de viata) si voi trece mai departe. Voi lupta cu tot ce am impotriva cancerului suferintei, numai asa imi voi putea plati zambetele pe care sunt determinat sa mi le astern pe buze. Unii oameni imi spun ca sunt prea exigent cu mine insumi. Sper insa sa pastrez partea buna a acestui fapt si sa incetez a mai lupta cu mine insumi pentru a ma lasa sa devin doar un om mai bun. Altii imi spun ca nu am dreptate in viziunea mea intunecata - sper sincer sa aiba dreptate.

Licenta mea artistica va ramane in continuare eseul tanguitor al ratarii, iar monologul meu va delira intotdeauna aici pe blog despre viata terna si fara sens. Asta nu inseamna ca nu ne putem simti bine in restul timpului. Pe alta data!