Memento mori

Am fost ieri la inmormantarea nasului meu si totodata unchiul meu - sotul surorii bunicii mele raposate. Nu m-a marcat insa prea mult, defapt inmormantarile nu m-au marcat niciodata, nici cand a fost vorba de bunici sau persoane pe care am apucat sa le cunosc destul de bine. Probabil ca sunt inca prea tanar, de-abia incep nuntile, de-abia peste zece de ani o sa incep, cum zic batranii, "sa ne intalnim numai la pomeni". Si probabil va incepe sa te marcheze si sa te doara. Nici nu vreau sa ma gandesc cum e sa-ti pierzi parintii. Am prieteni carora li s-a intamplat. E oarecum nedrept, nu pot sa-mi imaginez sa mi se intample mie. Am impresia uneori ca sunt nemuritori, ca n-au cum sa moara. Pe de alta parte, ratiunea din mine e prea puternica ca sa nu recunosc ca moartea bate la usa.

Am revazut slujba de inmormantare. Unul din preoti mi-a fost profesor de religie in scoala primara, un tinerel iesit de pe bancile teologiei si pe care l-am admirat mult. Mai mult, pe vremea aia eram fanatic: am citit din Biblie, primele 3 sau 4 capitole, desi nu am priceput mare lucru, am ramas cu amintirea lungilor si plicticoaselor insiruiri de semintii. Mi-a dat odata lucrarile colegilor sa le corectez - ai mei au fost socati si n-au uitat ineditul eveniment. Ma rugam seara, mergeam cu bunica la Prohod de Paste, dar nu mai des. Imi faceam insa probleme in legatura cu pacatele mele sau necredinta mea. Nu am fost nici chiar atunci un practicant serios, mai ales ca ai mei nu erau deloc, dar am fost destul de aproape de convertire.

Slujba a promis din nou un loc cu verdeata si fara intristare. Dupa ce au bagat sicriul in groapa au disparut subit toti. Dupa care i-am urmat si eu ca sa-i duc cu masina la restaurant. Am stat la masa langa preoti. Fostul meu profesor s-a ingrasat si a imbatranit. Stiti si voi cam ce inseamna sa fii preot ortodox in Romania. Dar se pare ca credinta i-a ramas intacta. Nu am un nas foarte fin pentru nesinceritate, dar pentru unii oamneni intuitia mea am ajuns sa cred ca functioneaza bine. Din pacate, eu ma aflam la celalalt antipod, dar subiectul n-a fost adus in discutie. N-avea nici un sens sa-i spun ca eu nu mai cred aproape deloc in Dumnezeu si ca ii detest pe habotnici si pe bigoti.

Asta nu inseamna ca nu am prieteni religiosi si chiar am fost prins in toiul unor discutii aprinse pe marginea unor viziuni diferite asupra practicilor, ritualurilor sau chiar a ideilor fundamentale. Dar asa am si prieteni care asculta house si apoi nici eu nu sunt o persoana nemaipomenita, sunt chiar nesuferit. Dar sunt oameni cu care am petrecut timp, am baut, am vorbit - religia nu e singurul lucru in viata. Si am incercat tot timpul sa ne respectam opiniile. Asta mi s-ar parea cel penibil lucru - sa incerc sa-mi convertesc semenii la necredinta. Caci se pare ca sunt, glumind la adresa modului in care este gresit inteles nihilismul, o persoana care nu crede in nimic. Iar asta nu ma opreste sa gandesc in continuare in termeni de pacat si remuscare, asa cum si o mare parte din societate, de asa-zisi atei, isi conduce viata in continuare dupa preceptele moralei crestine, atat de adanc si invizibil inradacinate. Uneori cand sunt coplesit de frica si de emotii ma rog iar la Dumnezeu asa cum faceam noaptea in pat cand eram mic si ziceam "Doamne, Doamne ceresc tata" sau "Inger, ingerasul meu". Poate ca sunt un ipocrit, dar imi port masca ratiunii reci cu destul de multa convingere.

Si apoi, in scoala generala nu eram decat un tocilar, care se dadea de ceasul mortii la toate materiile, iar religia era una dintre ele. Eram mic si credul, puneam botul la orice de la Mos Craciun pana la note ca masura a cunoasterii. M-am dus la olimpiada de fizica ca m-a pacalit profesorul ca ies bani buni. Nu tin minte exact cum m-am desprins de religie, dar usor, usor m-am indreptat spre stiinte exacte, desi nu am lasat niciodata literatura si filozofia deoparte in cautarea mea de raspunsuri. Acum am ajuns programator si tot cotrobai prin carti si internet dupa explicatii si intelesuri, dar mare lucru nu s-a schimbat. Imi dau seama insa ca anumite convingeri nu mi le voi schimba niciodata, ca nu poti sa fortezi un om sa fie altfel decat ce genele si educatia lui l-au facut sa fie, si, desi in continuare confuz, ma impac bine chiar si cu viziunile mele cele mai sumbre.

Prin urmare, cum ii sade bine unui sado-masochist care se respecta, destinul (daca exista unul) a conspirat sa-mi scoata in cale un inca motiv de a lua in deradere viata/moartea. Sa va povestesc: Rasare la serviciu la mine pe un dulap o revista de propaganda de la martorii lui Iehova. Ma uit putin sa ma mai rad si eu putin si imi pica ochii peste niste randuri care afirmau practic ca explicatia evolutionista a originii omului nu poate oferi pacea mintii. Fluturasul asta fiind o traducere romaneasca a unei trebi americane "Awake" = "Treziti-va!". In perversiunea mea ma hotarasc sa o iau acasa ca sa am tema de blog. Surpriza a fost ca am luat alt numar, care insa trata ceva si mai haios: "Se sfarseste totul odata cu moartea?" Interesant, nu? Ce coincidenta dupa o inmormantare.

Articolul incepe parsiv, ambiguu, mai mai crezand ca sunt de partea mea si cred si ei ca si mine ca nu e nimic dupa moarte. Multe referiri la stiinta si chiar si un motto din Aristotel: "Moartea este cel mai infricosator lucru... dincole de care se pare ca nu mai exista nimic." Dupa care se dezlantuie comedia si nu pot sa nu reproduc cateva pasaje: "Vi se pare logic, asadar, ca omul inzestrat cu asemenea potential [se refera la creier], sa traiasca doar cateva decenii? E ca si cum si transporta un singur graunte de nisip pe o distanta de doar cativa centimetri cu un tren de marfa, cu multe vagoane si tractat de o locomotiva de mare putere. N-ar avea nici o logica! Atunci de ce a fost inzestrat omul cu aceasta capacitate uriasa de a invata si de a realiza lucruri noi? [chiar asa, de ce?] Oare nu pentru ca, spre deosebire de animale, a fost creat spre a trai vesnic?"... "Omul a fost proiectat pentru a trai mai mult decat 70 sau 80 de ani." ... "Atunci daca Dumnezeu ne-a creat cu capacitatea de a trai etern, de ce murim?" I wonder...

In continuare, cu aceeasi logica de fier ni se explica, ca vom invia toti (bineinteles cei credinciosi) in aceleasi trupuri si pe acelasi Pamant (spre deosebire de alte religii unde procesul e diferit, dar al lor e cel mai bun) si ca vom fi foarte fericiti atunci (desi nu se zice nimic despre suprapopulare, care oricum e deja o problema). In fine, pe scurt, moartea e ca un somn, trece repede si ca n-avem de ce ne teme: "Si nu trebuie sa ne fie teama ca dupa moarte ne asteapta nonexistenta eterna. De ce? Deoarece Dumnezeu are o memorie nemarginita si ne promite ca ii va readuce la viata pe toti cei morti aflati in memoria sa." Si ma buseste rasul. Imi pare rau, dar nu ma pot abtine cand vad asemenea explicatii de clasa a doua. Daca nu sunteti de acord, atunci va rog sa puneti mana la ochi.

Mai m-am delectat apoi un pic cu articolul "Cum sa evit pornografia?". Va spun, chiar m-a binedispus revista asta. Cel mai mult mi-au placut marturisirile sincere si dezgustate ale unor copii care au vazut poze porno pe celularele colegilor. Sau Jeff care ne spune: "Am fost dependent de pornografie timp de 10 ani, iar de 14 ani am reusit sa ma eliberez din ghearele ei. [zi-mi si mie cum ai facut] Cu toate acestea, trebuie sa lupt zi de zi [ I feel you]." Si tot nu m-am lamurit cum s-o evit.

Inchei aceasta foarte lunga introducere, sarind direct la incheiere, pentru ca oricum esenta am mai povestit-o si in alte posturi. Dar e ea foarte bine circumscrisa de faza petrecuta aseara la o bere cu un amic programator cu care obisnuiam sa fac jocuri. Si va garantez ca tipul nu are nici un fel de inclinatii din astea aiuristice spre carti sau treburi intelectuale. Si ghici ce-mi zice: "Bai Mishule, am ajuns la concluzia ca traim ca sa murim." La care eu perplex il intreb daca mi-a citit cumva blogul. Desi ideea parea absurda, mi se parea singura posibilitatea de a fi intrat in contact cu o asemenea idee pesimista. Dar nu... raspuns: "Nu ma, m-am uitat la Matrix 3." Touche! Foarte tare! Ce nevoie mai avem de Nietzche sau de Cioran. Raspunsurile sunt in jurul nostru. Nu trebuie decat sa ne intindem si sa le culegem... si poate o depresie :)

Si daca n-are sens, atunci ce rost mai are?

"Oricat de importanta ar fi cunoasterea motivelor care au determinat intr-adevar actiunile de pana acum ale omenirii, poate ca credinta intr-un motiv sau altul, deci ceea ce omenirea si-a strecurat pe furis si si-a imaginat a fi motorul propriu-zis al actiunilor sale, este ceva mult mai important pentru cel ce cauta cunoasterea. Caci oamenii au avut parte de fericire si mizerie launtrica in functie de credinta lor intr-un motiv sau altul, nu insa prin ceea ce era cu adeavarat motiv! Acesta din urma prezinta un interes secundar."

Incep prin vorbele filozofului german un nou episod din seria mea de filozofii pesimiste referitoare la sensul vietii. Atat de pesimiste incat tind sa cred ca interesul pentru motivul propriu-zis al actiunilor noastre este atat de secundar deoarece el nu exista cu adevarat. Idee care a mai aparut defapt si la alt filozof, sau mai degraba eseist, de data asta roman. Asta nu umbreste insa cu nimic puterea credintei, a iluziei pe care si-o fac oamenii despre rostul lor pe acest pamant si sensul vietii in general. Continui sa citez fragmente referindu-ma la motivele dezvoltarii stiintifice: "sa se inteleaga mai bine bunatatea si intelepciunea lui Dumnezeu", "utilitatea absoluta a cunoasterii", "legatura intima dintre morala, stiinta si fericire", "ceva dezinteresat, inofensiv, care isi este siesi suficient, ceva intr-adevar nevinovat, la care instinctele rele ale omului nu participa defel".

Si totusi stiinta a adus rezultate temeinice si durabile, mult mai vizibile si mai tangibile decat himerele filozofilor. Eu insumi sunt un pozitivist, un adept al metodei stiintifice, un spirit analitic, chiar si atunci cand ma joc de-a filozoful cu propriile mele ganduri negre. Caci daca toata acesta viziune este un produs al subiectivismului meu, atunci trebuie sa gasesc o ordine in aceasta anomalie ce ma separa de restul oamenilor. Asa cum din punct de vedere al pescarului care arunca o plasa cu ochiuri de 3 cm, nu exista pesti mai mici de 3 cm, asa si eu poate nu am simturile suficiente de fine pentru a detecta niste vietati atat de marunte, complicate, efemeride precum sensul, adevarul, fericirea, binele, dreptatea, implinirea, dorinta, iubirea si cate si mai cate.

Si daca voi gasi un raspuns, atunci, in primul rand, ma voi putea odihni. Ceea ce stim ca e o minciuna, pentru ca nimeni nu se poate opri din cautat, nimeni nu-si gaseste odihna launtrica, iar chiar daca toate intrebarile din lume se vor termina, oamenii vor continua sa fabrice altele pentru a nu se plictisi. Iar asta ar fi chiar o schita a demonstratiei ca multimea intrebarilor e infinita, deci gasirea tuturor raspunsurilor imposibila. Totusi, revenind, as putea sa ma odihnesc daca raspunsul meu imi va spune ca defapt eu am dreptate si toti ceilalti s-au inselat. Ca eu sunt cel care are ochii deschisi si toti ceilalti se amagesc ca intr-un joc. Atunci ce voi face? N-ar fi mai bine sa ma opresc din cruciada mea asiduua, sa ma asez si sa ma odihnesc? Dar oricare ar fi raspunsul, scopul final nici nu conteaza, important e ca mi-am inventat precum toti oameni un motiv sa ma scol si maine dimineta: sistematizarea non-sensului.

Si pana la urma tot am sa mor si nu o sa ramana nimic dupa mine. Eternitatea e o minciuna, o prostie. Pot ramane multe lucruri in urma ta: amintiri, urmasi, carti, cantece, faima, dar mai devreme sau mai tarziu se vor sterge sub patina timpului si, in fapt, tu nu vei mai fi. E atat de simplu: tu nu vei mai exista in spatele ochilor tai, pipaind lumea cu mainile tale, simtindu-ti trupul atat de familiar si care atunci cand va putrezi iti va lua sufletul dupa el in mormant. Asta daca nu cumva aveti o credinta spirituala care spune ca va fi salvat intr-un fel sau altul. Caz in care ar fi bine sa nu-l mai amestecati pe Dumnezeu cu stiinta, sa-l huliti pe Darwin si sa va tineti deoparte de sistemele dinamice neliniare si atractorii stranii - bad omen - s-ar putea sa nu va placa ce veti afla. Iar daca nu va convine realitatea faptelor, puteti intotdeauna sa falsificati rezultatele, sa schimbati axiomele de baza si sa va jucati cu formule matematice ca sa aratati ca cu adevarat Isus mantuieste.

Iar daca Dumnezeu exista sau a murit e doar una din problemele mele. De exemplu nu stiu daca are rost sa-mi scriu propriul meu engine 2D in DirectX sau sa iau unul deja facut. Daca in putinul timp liber pe care il am dupa munca sa lupt in transeele cunoasterii sau sa stau linistit in fotoliu si sa ma uit la seriale. Daca sa ma casatoresc si sa fac copii. Chiar am citit ca americanii au mai facut un studiu minune in care au demonstrat ca relatiile tensionate dintre sot si sotie nu se imbunatatesc nici cu trecerea timpului, ci chiar se inrautatesc, desfiintand astfel mirajul dragostei eterne si institutia casatoriei / monogamiei. Nu e cumva mai bine ca sufar aceasta criza existentiala acum si nu la varsta de mijloc, cand ar fi prea tarziu si nu as mai putea sa mai schimb prea multe? Si totusi se spune ca fericirea sta in lucruri simple. Si cred ca au dreptate: cel mai mare aport de antrenare in viata il primim de la cei din jurul nostru, din interactiunea sociala si din urmarirea instinctelor. Adevarul e ca nici eu nu mai pot sa gandesc cand mi-e somn sau foame. Si totusi in restul timpului stau si-mi frec mintea cu tot felul de aberatii si dileme.

Poate ca ar trebui sa fiu ca americanii, mai ancorat in realitate. Iata cum il descria in prima jumatate a secolului trecut un rus pe "studentul american tipic": nu stie geografie, este imun la zgomot si socoteste ca educatia nu e decat un mijloc pentru a obtine in cele din urma o slujba remunerata. Sau cum descria Capra paradigma (gresita a) prezentului: "[...]the view of the human body as a machine, the view of life in society as a competitive struggle for existence, the belief in unlimited material progress to be achieved through economic and technological growth[...]". Insa curentele ideologice si dogmele politice nu fac altceva decat sa continue sa semene credinta si sa dea un sens sau altul vietii. Pe omul de rand nu-l intereseaza decat dreptatea lui, iar fericirea rezida intr-un acoperis deasupra capului, mancare pe masa si, daca se poate, de ce nu, un pic de lux si bogatie.

Asa ca, dragii mei, daca cumva va aflati intr-un fel sau altul in randul elitei aspirante spre cunoastere (sau va credeti - asa ca mine), ar fi bine sa va luati gandul de la orice fel de ideal pentru care va sacrificati: progres, femeia iubita, binele comun, pace si prosperitate sau "sa moara dusmanii" - e totul apa de ploaie. Si chiar daca o sa devenim o gramada mare de depresivi fara nici un Dumnezeu si fara nici un scop in viata, mai mult ca sigur ca nu o sa ne sinucidem toti. Si daca nu ne reconvertim in "oameni normali" sau picam in genunchi plangand la altarul vreunei biserici, atunci sunt sanse sa devenim un grup social. Si atunci sa vezi distractie, cine stie ce ar sa fie. Poate o sa umblam cu pancarte cu lozinci precum "Traim pentru a muri", vom infiinta un cult, vom intemeia o doctrina si vom astepta un Mesia sa ne dea motive de a trai, sa ne impace cu propriile constiinte apasatoare spunandu-ne lucruri precum "Eu sunt adevarul, calea si viata" sau "Fericiti cei saraci cu duhul..." ca acum mai bine de doua mii de ani.

N-ar fi oare mai bine si bine-meritat ca specia umana sa dispara?

15 minute in cosciug

Citeam zilele trecute despre un numar foarte mare de tineri coreeni care au apelat la serviciile care iti organizeaza propriile servicii funerare impreuna cu inedita ocazie de a petrece 15 min in cosciug. In continuarea articolului se spunea ca multi manageri de firme au suportat cheltuielile integrale unui numar considerabil de angajati pentru a mari productivitatea. Explicatia ar fi ca experienta mortii reda sensul vietii si creste motivatia respectivelor persoane de a trai, ceea ce se reduce printre altele si la a munci (daca nu in totalitate). Sa inteleg ca lumea trece printr-o criza de apatie, de pierdere a sensului vietii? Sau stirea asta nu e relevanta? Poate trebuie s-o pomenesc pe aia cu rata sinuciderilor cea mai mare din Europa la romani. Sau sa-mi amintesc de nebunia drogurilor din lumea intreaga, dar mai ales de acele droguri care pot fi procurate pe reteta, mare parte din americanii “normali” fiind dependenti de Prozac, Xanax, Retalin, Vicodin etc.

Poate e doar tendinta mea bolnavicioasa de a generaliza totul, de a rationaliza excesiv si de a picta totul in negru. Dar daca tot am inceput, sa nu ma opresc aici :). Am mai rasfoit putin pe Wikipedia despre agnosticism, nihilism, scepticism si alte tampenii din astea terminate in –ism, de parca orice persoana poate fi redusa la un sistem de credinte. Ceea ce se dovedeste a fi fals pana la urma, dar exista intotdeauna nevoia de a da nume unui curent de idei pentru ca el sa nu se piarda din memoria colectiva. Si, rasfoind, am constatat ca dilema mea asupra sensului si adevarului nu era decat o punere mai naiva a unei probleme pe care si-au mai pus-o oameni mai inteligenti decat acum ha ha. Si probabil ca si recidiva mea s-a datorat unor influente subtile induse in mine de-a lungul timpului. Asertiuni precum viata nu are sens, adevarul nu poate fi aflat, Dumezeu e mort au tot fost spuse fara a se ajunge la prea mari concluzii. Defapt, filozofia a tot esuat sa ofere raspunsuri de-a lungul timpului, devenind astfel mai mult o relicva a trecutului, estompata de stiinta, fara a se banui insa ca a fost defapt sublimata in aceasta din urma.

Farraday nu a fost un om de vita nobila, scolit in marile universitati englezesti, precum Maxwell, dar a avut un puternic spirit empiric, iar setea lui de cunoastere a fost extrem de fructuoasa. Facand parte dintr-o secta crestina din Londra acelor vremuri, el a trait mereu cu credinta ca menirea lui in viata este sa descopere secretele lumii oranduite de Dumnezeu. Chiar si idealurile renascentiste si iluministe au oferit o directie de lucru, recompensa, fie ea divina sau nu, existand tot timpul in fata ta, precum morcovul in fata magarului. Tot ceea ce faci nu este in zadar: vei fi preafericit in viata de apoi, iar urmasii nu te vor uita si-ti vor multumi etern pentru mostenirea lasata.

Stiinta moderna s-a dezvoltat prin truda si timpul consumat afundati in ganduri a generatii si generatii de savanti, care incet incet au uitat ce cauta defapt. Avem mii de specializari, dar nimeni nu mai stie exact sa-ti spuna care este rostul lor. Tot se ascund in spatele progresului. Mai nou, totul a devenit capital, deci rostul se reduce la utilitate practica, adica in cuvinte simple: sa aduca profit. Ce nu aduce profit, nu are sens, e o pierdere de vreme. Sau poate ca e precum geneza nihilistului de care citeam: un idealist ramas fara idealuri care pierde valoarea lucrurilor simple obisnuit sa le pretuiasca doar pe cele inalte. Iar idealurile timpurilor noastre se reduc in primul rand la bogatie si putere – o dezvoltare exacerbata si fulgeratoare a societatii pentru a servi pulsiunilor si dorintelor egoiste. Odata ce realizezi lipsa lor de fundament, ele devenind incompatibile cu functiile tale vitale esentiale, te trezesti intr-un gol imens in care nu mai stii ce sa crezi. Iar eu vin si ma intreb: este oare credinta indisolubil necesara supravietuirii?

Odata cu teoria haosului si ipoteza de autopoiesis apare convingerea ca o forma de viata e una care se remarca in primul rand prin faptul ca se autoorganizeaza si autointretine, mentinandu-si coerent structura sub un flux constant de energie si materie schimbatoare si propagand-o de-a lungul generatiilor. Apoi vine teoria catastrofelor si a emergentei ca un preambul pentru evolutia naturala, dand o explicatie aparitiei si disparitiei speciilor, bazandu-se pe aceleasi temeiuri precum cele care explica aparitia unor bizar de regulat forme hexagoanale intr-o substanta aflata departe de echilibrul termodinamic. Si totul pare a fi din ce in ce mai bine fundamentat stiintfic. Asa cum s-a fundamentat de curand si cosmologia ca ramura a fizicii si nu a filozofiei cum obisnuia. Psihologia pierde si ea incet teren in fata neurochimiei, uitandu-se demult de dihotomia (eroarea) lui Descartes. Ontologia isi transmuta incet sensul in stiinta calculatoarelor in care cercetatorii s-au incapatanat demult sa nu mai creada in fantoma din masina.

Din ce in ce mai multe lucruri se transforma in echivalente matematice. Exista legi universale, axiome si paradoxuri. Totodata exista indecidabilitate si probleme NP-complete. Totul pare sa se reduca la o existenta auto-suficienta: viata exista pentru a se autointretine. Traim de dragul de a trai. Arta de amorul artei. Paradoxuri similare cu cel al mincinosului apar cand spui ca “Adevarul nu poate fi gasit” sau “Totul e relativ” ne mai dau speranta absolutului. Doar mijloacele de a il descoperi par ca ne vor eluda pentru totdeauna, asa cum nici universul lucrurilor in sine nu va transcede realitatea noastra subiective. Suntem asemenea hamsterului care alearga in rotita. Si spunem despre el: saracul, daca ar avea minte sa inteleaga mai mult decat vede si crede si ar vedea ca nu are sens sa alerge, s-ar opri. Un om cu siguranta ca ar face asta, el fiind deasupra tuturor animalelor si prostiei lor. Dar oare noi suntem pregatiti sa deschidem ochii si sa intelegem realitatea de dincolo de aparente? Putem sa acceptam ca viata nu are sens si sa ne oprim? Ce ar face o fiinta de inteligenta superioara noua? Exista o infinitate de sensuri sau problema este pusa gresit? Cine are dreptate: hamsterul sau noi? Si lista intrebarilor poate continua la nesfarsit propagand mai departe confuzia. Sau parafrazand notele de pe spatele unei carti: singurul aspect in care n-am esuat este rateul.

Happiness

Never mind me ‘cause I’ve been dead
Out of my body, been out of my head
Never mind the songs they hum
Don’t wanna sing along with nothin’ that I said

Let him bring you happiness, happiness
It’s hard to come by, I confess
I’m better at this than happiness,
If you find it, share it with the rest of us

Never mind the words that came
Out of my mouth when all I could feel was pain
The difference in the two of us
Comes down to the way you rise over things I just put down

Let him bring you happiness, happiness
It’s hard to come by, I confess
I’m better at this than, happiness
If you find it share it with the rest of us, the rest of us

Never mind me ‘cause I’ve been dead
Out of my body, been out of my head
Never mind the curse of war
Proud like a badge that just don’t shine no more

Let him bring you happiness, happiness
It’s hard to come by, I confess
I’m better at this than, happiness
If you find it share it with the rest of us, the rest of us

(by Grant Lee Buffalo)

Lingua Ex Machina

Am gasit-o ascunsa bine intr-un raft al unui anticariat din pasajul de la Universitate la capitolul Medicina. Si poate pe buna pe dreptate avand in vedere numarul mare de poze ale creierului din ea cat si multele referinte neuroanatomice/fiziologice din unele parti ale ei. Am fost insa in primul rand surprins sa gasesc o carte atat de recenta intr-un anticariat: 2000, MIT Press. Ma intreb oare a cui a fost si care este povestea lui? Un savant roman care a plecat din tara si si-a lasat mostenirea de carti straine de calitate anticariatelor? Sau poate pur si simplu nu i-a placut si a aruncat-o? Nu demult mi-am exprimat dezacordul fata de ideile unuia dintre autori, insa bogatia mai mare de explicatii mi-a atras atentia de data asta, cat si domeniul tintit - al neurolingvisticii, nume care nu sunt sigur ca exista, dar imi pare mie ca se potriveste cel mai bine.

Lingua ex machina este titlul unei carti scrise in tandem de William H. Calvin si Derek Binkerton. Probabil ca titlul se refera la faptul ca limba vine intr-adevar din pseudo-masina care se numeste creier intr-un mod inca in mare parte necunoscut, neavand insa aparent nimic de-a face cu sintagma pe care o parafrazeaza deus ex machina. Spun pseudo-masina pentru a nu calca cumva pe teren alunecos precum cel al masinismului sau mecanicismului dus la extrem cum ar fi deja cunoscuta analogie a mintii cu calculatorul, care s-a dovedit deja a fi gresita. Asta nu inseamna insa ca viitoarele conotatii ale cuvantului nu vor pierede fostele restrictii de metoda mostenite din stiintele mecanice, cibernetice si ale calculatoarelor mai recent. Deja cand spunem masina ne gandim la ceva care emuleaza sau chiar simuleaza procese din natura. Nu ne mai pasa de modul in care este atins scopul, importanta este finalitatea. Nu conteaza daca este vorba de un motor termic, un sistem biela-manivela sau porti logice cu tranzistori. Tehnologiile trec, masina ramane. Influenta istorica a acestui cuvant a devenit atat de pregnanta incat consideram in ziua de azi ca insusi corpul uman este o vasta masina biochimica. Urmand acelasi fir de gandire Calvin isi denumeste chiar propriul model de functionare al creierului uman – masina Darwin.

Bill Calvin a terminat fizica si apoi s-a apucat de neurologie, devenind astfel un fel de specialist in neurostiinte si multe altele pe langa, ceea ce defapt desfiinteaza titulatura de specialist. Defapt nici el nu stie prea bine cum sa denumeasca ceea ce face, respectiv aria lui de cercetare. In cateva cuvinte ea s-ar descrie prin neodarwinism, glaciatiuni, evolutia creierului la hominide, aruncarea balistica la tinta si coloane hexagonale in cortex.

Derek Binkerton este un lingvist stabilit in Hawaii si specializat in limbi creole si pidgin (nu ma intrebati ce sunt ca n-am inteles prea bine). Lingvistica pe care o abordeaza el este una evolutionista care incearca sa urmareasca dezvoltarea limbajului de la semne, sunete nearticulate si protolimbaj. Astfel cei doi autori isi intersecteaza interesele in neo-darwinism aducand adesea citate din Ernst Mayr, a carui carte “De la bacterii la om” a fost tradusa si la noi si publicata la Humanitas. (Am inceput-o de doua ori dar tot n-am reusit sa o citesc. Desi se spune ca este cel mai mare popularizator recent al teoriei evolutioniste mi se pare ca are un stil plictisitor si care mai mult ameteste decat lamureste. Dar cine sunt eu sa judec?) Ca o alta paranteza, nu pot sa ma opresc si sa ma intreb daca nu cumva cartile pe care le citesc nu se afla pe o linie impusa de Vlad Zografi, coordonatorul seriei stiintifice de la Humanitas, iar teoriile si autorii cuprinsi in aceasta nu sunt decat fatete subiective ale multitudinii de teorii ale prezentului. Referirile aduse la Oliver Sacks sau Daniel C. Dennett sunt si ele aducatoare de mai multa siguranta? Sau poate nu valoreaza nimic? Cata lume a auzit de Fritjof Capra de exemplu?

Cu siguranta mult mai multi au zis de Chomsky insa, fie ca au facut facultatea la uman sau la real. Iar cartea asta ne promite prin subtitlu ca va reconcilia conflictul dintre Chomsky si Darwin. Din ce spun autorii se pare ca in cautarea Gramaticii Universale ce rezida in capetele tuturor locuitorilor planetei nu prea a fost luata in calcul componenta evolutionista. Asa ca ei isi sufleca manecile si unul din perspectiva neurologica si altul lingivstica se apuca sa dezgroape istoria limbii facand popasuri prin istorie, antropologie, etologie, psihologie si alte stiinte terminate in logie.

Urmeaza mai departe sa va povestesc despre lucruri minunate ce se ascund in spatele limbajului natural, cum ar frazele si clauzele ce alcatuiesc sintaxa ce lipseste cu desavarsire in unele limbi, denumite generic protolimbaje. (Defapt sunt phrases si clauses care se traduc mai corect prin expresii/sintagme/grupuri nominale, respectiv propozitii. Sau ceva de genul asta. Oricum exista o greutate de traducere care se regaseste si in cazul cuvantului utterance larg raspandit in textele de lingvistica computationala, care s-ar traduce prin ceva apropiat de exprimare/replica/fraza. Daca stiti cumva traduceri mai bune sau acceptate de terminologia romaneasca spuneti-mi si mie.) Si mai sunt si alte lucruri interesante precum centrele de denumire ale obiectelor din creier, sau faptul ca verbele se gasesc in lobul temporal si substantivele in cel frontal iar comunicarea se face prin arcuate fasciculus care insa sufera de problema de coerenta si multe alte lucrurui pe care inca nu le pricep. Iar apoi peste toate astea vin notiunile pe care le citesc acum din Jurafsky si Martin in cartea lor de procesarea limbajului natural. Stiati de exemplu ca toate limbile globului impart rolurile tematice? Adica verbele pot cere de la 1 pana la maxim 3 argumente obligatorii pentru a descrie complet actiunea respectiv si ca mai pot exista pana la aproximativ 7 asemenea roluri. Iar 7 plus minus 2 este numarul de elemente pe care le putem memora, de unde si lungimea numerelor de telefon sau numarul de grupuri de cifre in care le impartim, acronimele, mnemonicele etc. Sau ca forta ilocutionara da vorbelor putere, astfel ca replicile dintr-un dialog nu numai descriu o stare de fapt ci pot efectua actiuni cu urmari concrete asupra participantilor, cum ar fi “Va declar sot si sotie!”, dar deja am dat-o prin balarii.

Si cate si mai cate lucruri fascinante nu s-au descoperit, unele dintre ele parand de domeniul bunului simt in aparenta, dar mult mai complexe in esenta. Cert este ca s-au facut multe progrese in algoritmii de procesare a limbajului de la ierarhia lui Chomsky incoace si mai nou se imbratiseaza din ce in ce mai mult metodele statistice. Insa nimeni nu poate sa explice inca cum sunt stocate cuvintele in creier, cum sunt combinate in propozitii si unde rezida conceptele din spatele lor. Avem de-a face numai cu speculatii chiar si acum dupa jumatate de secol de la modelul matematic McCulloch-Pitts al neuronului si descoperirea neurotransmitatorilor din sinapse si a invatarii hebbiene. Asa ca va trebui sa sa o luam in continuare incet, cu pasi mici, invartindu-ne in jurul obiectului cunoasterii, adulmecand, gresind, invatand, asa cum ii sta bine defel oricarei metode de cercetare stiintifca.

Sens si adevar

Problema sensului e similara cu cea a adevarului. Stiintele se mandresc cu marea calitate de a se afla mereu in cautarea adevarului. O parte de adevar a fost deja separata de falsitate, pareri gresite au fost indreptate, teorii au fost formulate, aruncate, inlocuite, filtrate prin briciul lui Occam. Asa ca mai e mult adevar de dezgropat. Uneori ti se pare ca adevarul e o minciuna convenabila, care se potriveste la momentul respectiv. Dar asta ar insemna sa pierzi toata vigurozitatea ideii de adevar. Daca adevarul unor anumite lucruri nu poate sta, atunci multe altele se vor prabusi in cascada ca piesele de domino. Daca propozitia “Viata are sens” ar avea valoare de adevar “fals” ar insemna poate o tragedie, dar macar ar reprezenta o certitudine. Ne-am obisnui toti cu ideea pana la urma. Dar adevarul unei asemenea afirmatii atarna in balanta, parand mai degraba o probabilitate de clasificare sau o valoare a logicii fuzzy. Nu poti fi niciodata sigur asa cum esti sigur de adevarul unei figuri silogistice. Insa sensul nu poate exista o treime si fi absent restul de doua. El este sau nu este. Daca nu putem stabili adevarul aasupra existentei sensului atunci problema rezida ori in incapacitatea noastra de a stabili adevarul ori in indecidabilitatea raspunsului. Si daca nu se poate clarifica chestiunea sensului vietii, apare ca o continuare dilema sensului cautarii adevarului. Ce rost are sa mai caut adevarul daca nu stiu ca existenta sensului e un truism? Si totusi cautarea poatea sa fie o tendinta naturala, un fel de varietate a sensului. De ce as cauta ceva daca nu as fi convins ca il voi gasi? Sau mai degraba stiu ca acel lucru exista (si asta e un adevar), iar universul conspira pentru a-l ascunde de mine (prin fals/minciuna). In asemenea situatie ma vad nevoit sa postulez un sens sau altul pentru ca pur si simplu nu pot gasi o explicatie mai buna. (Aici apare totodata problema cunoasterii sensului: daca el exista, il putem afla?) Religia le-a oferit de fiecare data oamenilor credinta ca exista un sens pentru toate, din simplul motiv ca negatia acestui crez n-a parut sa fie o optiune viabila. “Platon este muritor” – asta da un adevar logic ce nu va fi infirmat niciodata precum “Toate lebedele sunt albe”. (Ne-o spune si legea a doua a termodinamcii: nu poti construi un perpetuum mobile.) Moartea este cea mai mare certitudine pe care o avem. Dar sensul? Am nevoie sa stiu, pentru ca a spune ca sensul vietii este sa mori pare sa fie cea mai simpla demonstratie si totodata cea mai de neacceptat. Ar garanta totusi adevarul existentei sensului. Si atunci poate exista un adevar absolut pentru orice enunt, deci ceva spre care sa tind, iar cautarea mea sa aiba un sens. Pornind astfel de la premisa mortii imi fundamentez aspiratia spre absolut si imi justific sacrificiul pentru cunoastere. O idee aparent frumoasa, dar trista. (M-am invartit oare in cerc?) Daca adevarul nu este insa un invariant universal, ci se aplica doar sporadic, atunci notiunea de sens ar putea fi sarita de rationalitate si lasata in coada de peste. Ne-ar scuti insa de drama lucida a traitului pentru a muri. Lucrurile devin mai colorate si undeva in adancul tau simti ca trebuie sa fie mai mult decat ceea ce vezi. Dar daca nu mai poti fi sigur de sensul vietii, nu mai esti sigur nici de sensul cautarii a ceea ce presimti a, reducandu-se totul din nou la cercul vicios al adevarului. Caci pana la urma asa ne intemeiem stiinta, prin acumulare treptata de adevaruri, ca un castel din carti de joc. Intotdeauna acea farama de indoiala care pluteste asupra sensului te va paraliza in incercarea de a stii totul. Iar lipsa timpului, incapacitatea fizica, boala, nenorocul, intr-un cuvant spritul mortii, vor da mereu tarcoale pentru a-ti reaminti desertaciunea lumii. Ajuns in acest punct vine intrebarea de raspantie: vei alege calea epifaniei sau ateismul? Cine are curajul sa traiasca fara sens? Sa traiasca ca si cum ar fi mort? Sa fie acesta spiritul timpului in care traim? Suntem doar niste morti umblatori? Si in aceasta lumina sinuciderea sau moartea consimtita apare ca o izbavire sau ca un pacat? Si m-as duce si mai departe si as intreba: poate martiriul unei singure persoane sa daruiasca sensul vietii pentru miliarde?

Sens si adevar

Problema sensului e similara cu cea a adevarului. Stiintele se mandresc cu marea calitate de a se afla mereu in cautarea adevarului. O parte de adevar a fost deja separata de falsitate, pareri gresite au fost indreptate, teorii au fost formulate, aruncate, inlocuite, filtrate prin briciul lui Occam. Asa ca mai e mult adevar de dezgropat. Uneori ti se pare ca adevarul e o minciuna convenabila, care se potriveste la momentul respectiv. Dar asta ar insemna sa pierzi toata vigurozitatea ideii de adevar. Daca adevarul unor anumite lucruri nu poate sta, atunci multe altele se vor prabusi in cascada ca piesele de domino. Daca propozitia “Viata are sens” ar avea valoare de adevar “fals” ar insemna poate o tragedie, dar macar ar reprezenta o certitudine. Ne-am obisnui toti cu ideea pana la urma. Dar adevarul unei asemenea afirmatii atarna in balanta, parand mai degraba o probabilitate de clasificare sau o valoare a logicii fuzzy. Nu poti fi niciodata sigur asa cum esti sigur de adevarul unei figuri silogistice. Insa sensul nu poate exista o treime si fi absent restul de doua. El este sau nu este. Daca nu putem stabili adevarul aasupra existentei sensului atunci problema rezida ori in incapacitatea noastra de a stabili adevarul ori in indecidabilitatea raspunsului. Si daca nu se poate clarifica chestiunea sensului vietii, apare ca o continuare dilema sensului cautarii adevarului. Ce rost are sa mai caut adevarul daca nu stiu ca existenta sensului e un truism? Si totusi cautarea poatea sa fie o tendinta naturala, un fel de varietate a sensului. De ce as cauta ceva daca nu as fi convins ca il voi gasi? Sau mai degraba stiu ca acel lucru exista (si asta e un adevar), iar universul conspira pentru a-l ascunde de mine (prin fals/minciuna). In asemenea situatie ma vad nevoit sa postulez un sens sau altul pentru ca pur si simplu nu pot gasi o explicatie mai buna. (Aici apare totodata problema cunoasterii sensului: daca el exista, il putem afla?) Religia le-a oferit de fiecare data oamenilor credinta ca exista un sens pentru toate, din simplul motiv ca negatia acestui crez n-a parut sa fie o optiune viabila. “Platon este muritor” – asta da un adevar logic ce nu va fi infirmat niciodata precum “Toate lebedele sunt albe”. (Ne-o spune si legea a doua a termodinamcii: nu poti construi un perpetuum mobile.) Moartea este cea mai mare certitudine pe care o avem. Dar sensul? Am nevoie sa stiu, pentru ca a spune ca sensul vietii este sa mori pare sa fie cea mai simpla demonstratie si totodata cea mai de neacceptat. Ar garanta totusi adevarul existentei sensului. Si atunci poate exista un adevar absolut pentru orice enunt, deci ceva spre care sa tind, iar cautarea mea sa aiba un sens. Pornind astfel de la premisa mortii imi fundamentez aspiratia spre absolut si imi justific sacrificiul pentru cunoastere. O idee aparent frumoasa, dar trista. (M-am invartit oare in cerc?) Daca adevarul nu este insa un invariant universal, ci se aplica doar sporadic, atunci notiunea de sens ar putea fi sarita de rationalitate si lasata in coada de peste. Ne-ar scuti insa de drama lucida a traitului pentru a muri. Lucrurile devin mai colorate si undeva in adancul tau simti ca trebuie sa fie mai mult decat ceea ce vezi. Dar daca nu mai poti fi sigur de sensul vietii, nu mai esti sigur nici de sensul cautarii a ceea ce presimti a, reducandu-se totul din nou la cercul vicios al adevarului. Caci pana la urma asa ne intemeiem stiinta, prin acumulare treptata de adevaruri, ca un castel din carti de joc. Intotdeauna acea farama de indoiala care pluteste asupra sensului te va paraliza in incercarea de a stii totul. Iar lipsa timpului, incapacitatea fizica, boala, nenorocul, intr-un cuvant spritul mortii, vor da mereu tarcoale pentru a-ti reaminti desertaciunea lumii. Ajuns in acest punct vine intrebarea de raspantie: vei alege calea epifaniei sau ateismul? Cine are curajul sa traiasca fara sens? Sa traiasca ca si cum ar fi mort? Sa fie acesta spiritul timpului in care traim? Suntem doar niste morti umblatori? Si in aceasta lumina sinuciderea sau moartea consimtita apare ca o izbavire sau ca un pacat? Si m-as duce si mai departe si as intreba: poate martiriul unei singure persoane sa daruiasca sensul vietii pentru miliarde?