Masinaria infernala 1

Am vaga impresie ca, scuzatia cacofonia pe care oricum eu n-o consider o greseala prea mare atata timp cat cuvantul cacat nu ma deranjeaza si imi pare mai firesc si mai putin vulgar decat alte cuvinte, desi pentru mine vulgaritatea e oricum lipsita de un alt sens decat unul subiectiv pe care i-l dam, ajung incet incet si la afirmatia inceputa initial, calculatorul este cea mai rea inventie a secolului 20. Oricum tehnologia a fost blamata dintotdeauna de o minoritate de oameni nehotarati. Una e insa sa arati cu degetul, iar alta este sa ajungi la o concluzie rationala, privind dinauntru ca si cum ai avea o revelatie.

Pana la urma afirmatia mea se reduce poate la a spune ca motorul cu aburi a fost cea mai rea inventie de dupa Newton. Pana si mecanica lui Newton poate fi privita ca primii pasi intr-un mare pacat. Si tot asa ne putem intoarce pana la Aristotel sau Pitagora. Tot felul de nume ale unor oameni care au avut intr-un fel sau altul sclipiri de geniu si au pus bazele a ceea ce azi numim tehnologie. Defapt stiinta pentru noi inseamna tehnologie. Chiar ma intreba un prieten de ce se mai chinuie fizicienii sa uneasca teoriile cuantica si gravitationala in tot felul de alambicari de corzi si membrane multidimensionale. Chiar asa, de ce? Pai... sa vezi... Ca sa cunoastem lumea in care traim mai bine. Ca sa intelegem originea universului. Ca sa elucidam istoria vietii pe Pamant. Ca sa demonstram existenta sau absenta lui Dumnezeu. Ca sa infirmam sau sa confirmam ipoteza destinului sau a vietii de dupa moarte. Oare?...

Sau poate ca tot ce ne dorim e sa facem masini mai bune, calculatoare mai performante, bani mai multi si navete spatiale? Este numele stiintei patat de viciul uman in mod accidental ori insasi nasterea si evolutia ei este legata de setea de putere? Este stiinta in sine morala? Este progresul o virtute extrapolata la nivelul unei societati? Este inerent bine sa fii modern, recte sa ai telefon mobil, sa surfezi pe Internet si sa te duci cu masina la serviciu? Apa curenta, incalzirea centrala, aerul conditionat, sistemul sanitar ne-au ajutat atat de mult pe cat se predica?

In ziua de azi oamenii mor pe capete in Africa si altii isi iau gloante in cap prin Orient si nu numai. Unii mor de foame, unii de boala, altii sunt ucisi. Putini se chinuie sa-i ajute, majoritatii nu le pasa, iar restul sunt cei care ii decimeaza. Cine are dreptate? Caci pana la urma viata este violenta prin insasi natura sa. Eu, la cat de bolnavicios am fost, poate n-ar fi trebuit sa supravietuiesc intr-o lume care functioneaza dupa principiile darwinismului. Unii spun ca patrimoniul nostru genetic se deterioreaza. Poate chiar devenim din ce in ce mai slabi, mai neadaptat, mai prosti. Este razboiul evitabil? Vor fi vreodata tratate toate bolile? O teorie ar fi ca saracia de pe glob n-ar fi datorata suprapopularii ci a proasteri administrari a resurselor existente, a globalizarii economice si a lacomiei bogatasilor. Sau defapt armele si epidemiile sunt singurele unelte de feedback negativ ramase sa compenseze explozia unei rase debile? Desi nu cred in violenta si nu sunt nici fascist si nici socialist sau anarhist am ajuns sa cred ca genocidul poate fi acceptat nu la dimensiunea sa social-umana, ci la una ecologica. Un fenomen planetar in care noi ne distrugem unii pe altii cu bombe nucleare si dam sperante prin extinctie unor specii mai intelepte decat hoardele de homo sapiens.

Si ce treaba are calculatorul cu toate astea? Totul. Calculatoarele sunt uneltele care intretin toata aceasta stare de fapt. Ele rumega cantitati imense de date in fiecare zi, facand practic nimic. Rosia va creste din pamant si fara circuite digitale, iar vaca va da lapte si fara baze de date Oracle. Masinile de calcul au fost create printre altele de un savant nebun care credea ca poate schimba vremea pe nume John von Neuman si un criptolog homosexual pe nume Alan Turing. Toate astea in timp ce Norbert Wiener delira despre cibernetica si teoria sistemelor la inceputul secolului, iar Einstein, Heisenber si Schroedinger pregateau teoria pentru electroni si tranzistori, caramizile viitoarele calculatoare digitale. Apoi o alta pleiada de oameni fara treaba s-au apucat sa le programeze si sa dea nastere la o cu totul noua stiinta care sa se opinteasca apoi intr-o intrebare cu o formulare aparent de retardat: P = NP? Ok, si cu ce ne ajuta asta? Ok, am inteles, exista probleme pe care nu putem sa le rezolvam intr-o viata de om si nici intr-o mie. Si totusi cu ce ne ajuta? Ca sa scoata Apple iPhone si altii alte o mie de gadgeturi din care sa se imbogateasca si sa moara apoi plictisiti dand nastere la copii blazati?

Scenes from a blank planet

Postez despre muzica pentru ca e o seara mare pentru muzica. Cel putin pentru unii dintre noi. Pentru unii ca mine care si-au petrecut anii de liceu anii de liceu ascultand Led Zeppelin in loc de Linkin Park. Ei bine, daca credeam ca live-ul Robert Plant de la Bucuresti (in care am ascultat Going to California si alte piese dragi mie ale zepelinilor) este maximul la care ma puteam astepta, atunci m-am inselat. Mai am o sansa: trupa se reuneste si canta in noiembrie la Londra. Deja e omor pe site-uri (care au cazut) si mai ales pe cel pe care se va organiza tragerea la sorti pentru cei care vor castiga dreptul de a cumpara cate 2 bilete de caciula. Ca sa vedeti ce nebunie! Am sa incerc si eu sa particip, cine stie poate am sa-mi implinesc un vis adolescentin. Dar sunt destul de mare ca sa nu-mi mai para rau in caz contrar.

Si ma intorc de unde am plecat. Defapt de la mood-ul initial al serii si care m-a purtat usor printre randuri de text pe monitor spre miscarea a doua (Larghett0) a concertului pentru pian si orchestra in fa minor al lui Chopin, acolo unde cuvintele nu-si mai au rostul si melancolia iti intra in oase. Pentru a reveni apoi in lumea versurilor si a ma regasi in atmosfera nostalgica si cetos-misterioas, dar rece si tivita cu regrete a piesei My Ashes de la Porcupine Tree. Un album mai slab din punct de vedere melodic decat Deadwing dupa parerea mea, Fear of a Blank Planet se digera greu dar strabate prin mesajul puternic, o sinteza asupra unei lumi muribunde. In incercarile mele de a face un portret al lucrurilor care merg rau in lumea (post-)moderna, am esuat comparativ cu simplitatea versurilor lui Steve Wilson. La 40 de ani si dupa 17 ani de cariera cu formatia sa, formele se contureaza tot mai clar si concluziile se incheaga mai lesne. Iata cad in pacatul citarii integrale a unei piese pe blog, dar numai pentru a exemplifica si a-mi sustine elogiul, iar apoi va las sa va delectati cu tarele sociale ale prezentului si efectul lor asupra noastra si a copiilor ce sunt si ce vor fi.

All the things that I needed
I wasted my chances
I have found myself wanting

When a mother and father
Gave me their problems
I accepted them all

Nothing ever expected
I was rejected
But I came back for more

And my ashes drift beneath the silver sky
Where a boy rides on a bike and never smiles

And my ashes fall over all the things we've said
On a box of photographs under the bed

I will stay in my own world
Under the covers
I will feel safe inside

The kiss that will burn me
Cure me of dreaming
I was always returning

And my ashes find a way beyond the fog
And return to save the child that I forgot

And my ashes fade among the things unseen
And a dream plays in reverse on piano keys

And my ashes drop upon a park in Wales
Never-ending clouds of rain, and distant sails... distant sails

Peopleware

Este titlul unei carti pe care am gasit-o "rasfoind" prin Thinking in C++ al lui Bruce Eckel in timp ce ma pregateam pentru interviurile de angajare, la capitolul alte materiale bibliografice. Am cautat-o pe "canalele de piraterie", am gasit-o si mare mi-a fost surpriza de a recunoaste multe situatii jenante din industria software ce au fost descoperite de autori inca din anii 80 cand a fost editata prima data cartea. Toate acestea pot fi ridicate la titulatura de truisme ale managementului programarii, desi se pare ca nimeni nu se invata minte si mai ales la noi in tara.

Primul si cel mai important lucru pe care l-am invatat din aceasta carte este capcana "mirajului high-tech": in industria IT aspectul central nu il reprezinta tehnologia si evolutia ei uluitoare, ci oamenii si relatiile dintre ei (in ierarhii si echipe). Provocarile cele mai puternice in realizarea unui produs software nu le reprezinta performanta calculatoarele sau a limbajelor de programare, si nici gasirea designului perfect sau a coderilor geniali, ci in primul rand conteaza cum sunt managiuite resursele umane, de unde si denumirea de "peopleware".

Am sa incerc sa rezum capitolele oarecum succinte si ele, dar la obiect, ale acestei carti. In primul rand, datorita neintelegerii de catre cei mai multi a celor enuntate in paragraful anterior, pretundindeni in lume, de-a lungul timpului, in mod constant proiecte soft esueaza sau sunt finalizate cu mare efort, stres, intarzieri si overtime. Apoi mai e si grosolana eroare a mangerilor (habarnisti bineinteles) de a considera programatorii ca pe angajatii de la fast-food: piese dintr-o masinarie ce pot fi oricand schimbate. (Aici mai intervine si viziunea mecanicista asupra lumii despre care am mai discutat si am sa mai discut.)

But you know when the truth is told,
That you can get what you want or you can just get old.
You're going to kick off before you even get halfway through.
When will you realize . . . Vienna waits for you?

—"The Stranger," Billy Joel

Aceste versuri au servit drept argumentatie pentru ideea ca nu exista workaholici veritabili, sau cel putin constanti, toti oameni sfarsind in cele din urma in a realiza ca viata personala e cu mult mai importanta decat munca. Apoi se explica de ce unii manageri sunt pur si simplu prosti. "The Spanish Theory, for one, held that only a fixed amount of value existed on earth, and therefore the path to the accumulation of wealth was to learn to extract it more efficiently from the soil or from people's backs. [...] They moved huge quantities of gold across the ocean, and all they got for their effort was enormous inflation (too much gold money chasing too few usable goods). The Spanish Theory of Value is alive and well among managers everywhere." Recunoasteti personajul?

Ei, si deja m-am lungit si asta nu-i decat inceputul. Urmeaza o intreaga critica asupra muncii facute in graba si overtime: tot ce se obtine este marfa proasta si oameni stresati si dornici sa recupereze prin orice mijloace timpul pierdut. Programatorii nu trebuie biciuiti, pentru ca prin insasi natura lor, se vor zbate sa ridice calitatea produsului. Tot ce trebuie sa faci e sa nu le ingradesti creativitatea. Cum faci asta? Punandu-le la dispozitie conditii decente de munca.

"The Uniform Plastic Basement" este locul de munca al multora dintre noi si totodata un lucru putin de dorit. Cubicles sau fara nici un un fel de separeu, lumina artificiala, zgomot, ingramadirea oamenilor intr-o hala ca vitele este poate cel mai daunator lucru pentru munca de programator. "Bring back the door" - lanseaza un apel autorii. Politicile de economisire a banilor ale companiilor prin folosirea acestor asa-zise spatii de birouri moderne se transforma defapt intr-un genocid cerebral. Multi nu realizeaza ca productivitatea cea mai mare se atinge cand intri intr-un fel de "flow state" in care totul parca vine de la sine (cred ca stiti la ce ma refer). Partea nasoala e ca iti ia ia mult din timp sa intri in ea si stimuli foarte mici ca sa fii disturbat. In cele din urma nu este decat pierderea pe termen lung a firmelor.

Nu esti obligat sa inghiti rahatul nimanui asa ca mai devreme sau mai tarziu oamenii nemultumiti de locul de munca pleaca. Asa ca daca esti manager in IT si vrei sa-ti pastrezi oamenii, urmeaza aceste trei legi simple:

• get the right people
• make them happy so they don't want to leave
  
• turn them loose

Se mai discuta apoi mult si variat despre cat de importanti sunt factorii umani in formarea unei echipe de creatie software de succes: manageri solidari, persoane catalizator, auto-vindecarea sistemului, originalitate si puterea echipelor bine inchegate. "The whole is greater than the sum of parts" este titlul unui capitol si totodata motto-ul gandirii sistemice despre care vorbea si Capra ca fiind elementul cheie ce lipseste teoriei managementului coorporatist. Apropierea umana, franchetea si deschiderea si catre angajati se opun unor tactici defensive, opresive si mincinoase de administrare a resurselor umane, in speranta de obtinere a profitului, care insa nu este decat pe termen scurt.

In fine, sunt multe lucruri interesante de aflat din aceste pagini si nici macar eu nu le-am citit pe toate, daramite sa le retin. Oricum am sa o pastrez pentru reconsultare pentru zile negre, nu neaparat pentru atunci cand (daca) voi fi project manager, ci pentru activitatea mea de zi cu zi ca programator. O chestie frumoasa care mi-a ramas insa si se potriveste cu alta dintr-un post precedent e ca programatorilor trebuie sa le lasi tot timpul o cantitate de haos pe care ei sa fie nevoiti sa o rezolve. Greu de crezut, dar adevarat. Va pune pe ganduri, nu?

Inchei in contrafaza cu motto-ul si dedicatia de la inceputul acestei carti geniale:

The Great Oz has spoken.
Pay no attention to that man behind the curtain.
The Great Oz has spoken.

—The Wizard of Oz

To all our friends and colleagues who have shown us
how to pay no attention to the man
behind the curtain

Un alt fel de sclavie

Se pare ca legile care guverneaza sfera economica se bat cap in cap cu cele ale sferei academice. Cunoasterea nu se mai plaseaza in plan central, ci pe locul intai se afla cantitatea, productivitatea si profitul. Cunoasterea isi pierde astfel valoarea in raport cu nevoile specifice unei piete libere si a unor raporturi capitaliste de productie. Este cam ceea ce se petrece in batalia dintre softul comercial si open-source.

Produsele la care lucrezi nu au nici o insemnatate pentru cei care le scriu, ci sunt intotdeauna gandite pentru a satisface nevoile si dorintele clientului. Ceea nu este un lucru rau in aparenta, dar in exces acest obicei duce la infranarea puternica a creativitatii dezvoltatorilor. De unde si nevoia puternica a acestora de a activa pe alte planuri, sacrificand interesele banesti pentru a simti macar ca fac ceva interesant, ca acumuleaza cunoastere si nu se plafoneaza.

Intr-un blog de management in IT, autorul punea accent pe faptul ca programatorii sunt mereu orientati spre rezolvarea unei probleme si ca este un calvar pentru ei sa fie obligati sa faca alte lucruri de rutina sau birocratice. De asemenea, tema articolului era despre ceea ce ii motiveaza pe programatori, subliniind ca deseori nu banii, ci poate cateva dispozitive hardware noi din cand in cand ii pot mentine intr-o stare de satisfactie. Poate ca exemplul ales nu este cel mai bun si chiar jignitor daca ne gandim la aspectele de manipulare, totusi cam asa stau lucrurile in realitate.

Acumularea de cunostinte noi sau cercetarea nu-si gasesc rostul decat atunci cand se potrivesc strategiilor companiei si garanteaza succes comercial. Ceea ce presupune un aspect profund nesigur si inpredictibil. Atitudinea manageriala este de cele mai multe ori de respingere, apelandu-se de cele mai multe ori la tehnici mai vechi, consacrate si mai sigure. Noam Chomsky afirma intr-un articol ca daca SUA n-ar fi investit masiv si paranoic in aparare, cercetarea stiintifica n-ar fi atins culmile la care s-a extins in prezent si in industria civila via cea militara. Poate din acelasi motiv anul acesta Microsoft continua sa-si creasca castigurile, iar Google evolueaza modest datorita tacticii de investitie in oameni si oferirea unor conditii de munca similare unui campus universitar.

Cuvantul esential ar fi "masinism". Nu capitalism si nici comunism, pentru ca amandoua sufera de aceeasi problema. Oamenii sunt priviti ca rotite perfect inlocuibile dintr-un mare mecanism determinist. Individul isi pierde total valoarea ce i-o confera trasaturile sale unice. Ceea ce iti place tie nu conteaza, important e sa fii cat mai uniform, cat mai asemanator cu ceilalti si sa muncesti.

Munca devine astfel principalul reper dupa care o persoana este evaluata in societate. Fie ca este vorba de munca pt binele comun social, fie ca este vorba de cresterea profitului si curgerea libera a capitalului, fiecare om stie ca datoria sa in viata este sa munceasca. Iar rezultatul muncii sale trebuie sa fie intotdeauna cuantificabil. Capitol la care artistii, filozofii si chiar oamenii de stiinta au stat prost intotdeauna. Paradoxul este adesea ca mostenirea lasata de unii umanitatii este infinit mai mare decat plata pe care si-au primit-o autorii la timpul lor, daca nu cumva chiar au fost desconsiderati si umiliti.

Artificial este mentinuta impresia ca suntem obligati de la nastere ca dupa ce terminam scoala se muncim toata viata cel putin 8 ore pe zi, 5 zile pe saptamana. Aceasta ne da dreptul sa ocupam un loc in societate, sa avem o casa, sa avem un nivel de confort, sa putem intemeia o familie, banii nefiind defapt decat un mijloc intermediar. Defapt pana si in America, unde curge laptele si mierea, banii sunt tot o iluzie, pentru ca oricum ajungi inglodat in datorii datorita orientarii spre consum. Aceasta credinta interioara puternica ca nu putem trai fara un job permanent si doar 20 de zile de concediu pe an ne mentine practic intr-o stare de sclavie acceptata. Ne resemnam sa muncim pentru binele si placera altora pentru simplul motiv ca asa trebuie. Defapt suntem speriati de moarte de perspectiva pierderii rangului social, desi de cele mai multe ori tindem sa o echivalam cu saracia.

Analogia cu povestea cu greierele si furnica este adesea gresita. Traim intr-o lume in care bogatia este adunata in varfurile ierarhiilor coorporatiste, iar cauzele saraciei nu sunt defapt lipsa resurselor naturale, ci mai degraba supra-productia. Miscare de downshifting are darul de a dovedi ca nimeni nu ne obliga sa mentinem acesta stare de fapt prin insasi atitudinea noastra consumista si insetata de avutie, confort si putere. Insa cei care cred in continuare ca actiunile lor se masoara in banii pe care ii produc vor pune de fiecare data bete in roate unei viziuni care nu numai ca este mai sanatoasa, dar ne-ar putea chiar salva de la autodistrugere.

Prin urmare daca orele de munca n-ar mai fi privite ca o pasta omogena si muncitorii ca o masa compacta si uniforma nu s-ar ajunge la haos, anarhie si pauperizare, ci poate la metode noi si organice de management. Nu este nevoie de o revolutie, este suficient sa deschizi ochii si sa-ti dai seama ca esti propriul tau sclav. Nu e nevoie sa renunti la serviciu sau sa sa cobori pe lista de salarii. Este suficient sa renunti la imperative autosugestionate, cum ca ai avea nevoie de masina, telefon nou, iPod, subwoofer, laptop, vacanta la hotel de lux, bijuterii din aur, apartament in Bucuresti si multe multe altele. Atunci vei stii singur ce sa faci cu libertatea dobandita.

Conexiuni ascunse

Mi-era dor sa scriu pe blog si sa insir interminabile monologuri despre ceea ce cred eu. E un act eliberator pentru mine, terapeutic chiar, si pe cat de egoist pare, poate ii ajuta si pe altii. Uite, de exemplu, zilele trecute, am intrat pe contul meu de 360 si am gasit un comentariu nou la un post vechi. Scrisesem ceva despre psihosomatizare in general si cum m-a afectat pe mine in particular, iar persoana respectiva mi-a marturisit ca l-a gasit printr-un search pe google si ca i-a placut cum am vorbit. E placut sa constati din cand in cand ca nu esti singurul care are anumite viziuni si conceptii despre lume, iti da senzatia de apartenenta la o comunitate de ganduri, fie ea chiar restransa.

Astazi voi vorbi despre o alta carte a lui Fritjof Capra numita "Conexiuni ascunse" si avand un foarte lung subitlu: "O stiinta pentru sustinerea vietii, integrarea dimensiunilor biologice, cognitive si sociale intr-o stiinta a durabilitatii". Pompos, nu? Nu chiar. Desi poate l-am ponegrit putin anterior pe autor cand am vorbit despre "Taofizica", dar Capra ramane totusi un ganditor apropiat de inima mea. Unii zic ca abordarea sa este putin grabita, superficiala, grea pentru cititorul neavizat, cu toate acestea cartea mai sus amintita este un bun melanj interdisciplinar, un posibil punct de referinta in evolutia ideologica a mileniului trei.

Ma feresc sa pornesc o descriere structurata pe capitole, ci mai degraba as vrea sa schitez impresia generala pe care mi-a lasat-o mie aceasta lucrare. De unde initial parea o alta carte despre popularizarea stiintei, originea vietii si teoriile cognitive, s-a transformat rapid apoi intr-un fel de introducere in niste notiuni pe care doream de ceva vreme sa le patrund. Am auzit din nou cuvinte familiare - eroare carteaziana, Varella, cunoastere, sistem cognitiv, retele, dar si altele noi precum dinamica neliniara, teoria Santiago sau sisteme autopoietice. Niste lucruri cu adevarat fascinante daca stai putin si te gandesti, lucruri care ma atrag din ce in ce mai mult spre studiul unui domeniu vag si ezoteric: teoria sistemelor, a haosului si a complexitatii.

Parasesc repede acest taram nesigur pentru a ma concentra asupra unui singur cuvant: globalizare. N-am stiut prea bine pana acum la ce se refera si de ce se face atata tam-tam pe tema lui. Eu credeam sincer ca este un lucru bun si se pare ca pana la un anumit nivel asa cred si opozantii ei, referindu-se mai degraba la o globalizare a comunicatiei, dar si altele. De aceea s-a si schimbat titulatura de anti-globalizare in cea de miscare pentru dreptate globala (global justice movement). Dar poate am intrat si eu prea repede si prea adanc in subiect.

De ce mi-ar pasa mie acum dintr-o data de globalizare? Pentru ca se pare ca ma afecteaza la anumite nivele subtile pe care nu le poti percepe usor, dar care treptat se acumuleaza si se poate agrega intr-un oarecare tragic al vietii personale. Ceea ce am realizat este ca masinismul, ca linie de gandire, este ceva real si inca puternic activ in lumea noastra si influenteaza puternic felul in care ne traim vietile. Aceasta se traduce prin faptul ca prin cateva principii puternic inradacinate de a conduce organizatiile si prin sistemul de valori pe care il intretinem la nivel de individ putem conduce finalmente la intamplari precum moartea recenta a unei tinere lucratoare in audit. Partea mai importanta este ca nu mai putem continua sa ne spalam pe maini sau sa aruncam vina pe altii - in cea mai mare parte suntem cu totii responsabili.

Nu vreau sa credeti ca am fost usor convertit de retorica carismatica a acestui scriitor si ca acum cred fara sa cercetez. Nu pot spune nici ca nu m-a cucerit prin felul in care si-o concertat atacul si pledoaria. Exista insa o tensiune bine cladita pe baza unor lecturi precedente, cat si a unei stari de spirit care s-a dezvoltat independent in mine. Senzatia ca setul de valori capitaliste, ca si societatea de consum sunt corupte si necesita o inlocuire prin concepte precum dezvoltare durabila dainuia in mine de ceva timp. Iar aceste lucruri se leaga puternic de odiseea mea si a tuturor a cautarii unui sens in viata. Exista anumite lucruri in lumea asta care iti dau cu adevaratul sentimentul ca traiesti, iar celor potrivnice trebuie sa li te opui ca si cum te-ai lupta cu moartea.

Despre ce este vorba defapt? Pe scurt, sunt lucruri de care ati auzit deja: salbaticia lumii coorporatiste, concentrarea avutiei la nivel inalt, o economie globala automatizata, decuplarea banilor de valoarea produselor, orientarea exclusiv spre profit, reducerile de personal, cresterea numarului orelor de lucru, a vitezei de transfomare, a stresului si a responsabilitatii. Si toate acestea juxtapuse cu saracia mondiala, foamete, razboaie, terorism, exploatarea copiilor, degaradarea mediului si incalzirea globala si cate si mai cate. Problema este ca ele au incetat de foarte multa vreme sa mai fie vorbe goale si trebuie sa inceteze sa mai fie pentru fiecare dintre noi.

N-am sa insist acum asuprea boicotului organismelor modificate genetic in agricultura, aspect pe care il evidentiaza foarte bine Capra atunci cand vorbeste despre bio-tehnologie si esecul dogmei determinismului genetic. N-am sa insist nici asupra perceptelor ecologice precum reciclarea, emisiile zero, ecodesignul sau respectul pentru natura, care cel putin la noi in tara sunt aproape intangibile. Am sa insist insa asupra unei alte fatete ce mi s-a revelat - aceea a ecologiei ca sistem politic si social de idei. Din ce in ce mi se contureaza mai mult ecologia drept substantivul care s-ar preta cel mai bine un nou curent al schimbarii, ca alternativa atat la capitalism si liberalism, cat si la socialism, anarhism sau orice alte miscari nationaliste sau radicale. Recunosc, cunostintele mele politice sunt limitate, ca si cele etice si de orice alta natura sociala. Tind insa sa fiu de partea lui Noam Chomsky, un puternic activist impotriva globalizarii, pe langa faptul ca este poate cel mai influential lingvist al secolului trecut: exista un anumit bun-simt in noi care ne da dreptul sa ne exprimam opiniile politice sau ideologice, fara sa necesitam existenta unui bagaj solid de cunostinte in domeniu.

Societatea moderna actuala (post-moderna dupa unii) ramane in esenta una de esenta profund patriarhala orientata puternic spre acumularea de avutii si spre consum fara discernamant si fara asumarea responsabilitatii fata de generatiile viitoare, caci asta inseamna defapt dezvoltare durabila, asigurarea acelorasi bune conditii de care ne bucuram si celor care vor veni dupa noi - iar asta cere multe sacrificii. Dispretul meu fata de cei care traiesc doar pentru a castiga bani nu este doar unul oarecare, la nivel filozofic-ontologic, de parere personala, este mai degraba incununarea unui potential crescut de opozitie. Intotdeauna am crezut in valorea si importanta contra-miscarilor ca efecte balansante. Sunt in acelasi timp un conservator ca fiecare dintre noi si nici un pacifist convins nu sunt: etologic vorbind violenta este o parte integranta a umanitatii, iar concentrarea puterii in mainile unor indivizi este inerenta supravietuirii. Nu cred in revolutii, dar cred in democratie si in emergenta.

In concluzie, ca sa nu mai ma lungesc, va invit sa meditatii asupra lucrurilor pentre care traiti; sa analizati fiecare lucru pe care dati bani si fiecare actiune prin care faceti bani; sa va studiati la nivel etic si apoi sa va reganditi valorile existentiale ca si cum ati juca in sah - ce efect pe termen (cat mai) lung are fiecare mutare? Trebuie sa realizam ca suntem actori activi in aceasta societate retea (asa cum o descire Manuel Castells, intens citat de Capra) si ca actiunile si atitudinea fiecaruia poate influenta macro-fenomene globale. Bataile din aripi ale unui fluture in Brazilia pot produce o tornada in Texas.

Capra indeamna totodata la descentralizarea retelelor economice si ale puterii, dar si la fortificarea painejenisului de comunicatie si parteneriat mondial pentru o lume mai buna. Si are dreptate, caci poate daca as reusi sa-mi depasesc ipocrizia si resemnarea, as putea sa pun umarul si sa fac ceva; si nu neaparat pentru combatarea foametei in Africa, ci pentru saracia de la noi, cea din Baragan, din mahala sau din canalele aurolacilor. Daca as reusi sa trec peste interese meschine, n-as mai lucra pentru ca multinationale sa prospere dintr-un alt fel de sclavie. Daca mi-as putea invinge egoismul as renunta la tot, i-as baga pe toti in *** si as munci pentru doar pentru o mai buna cunoastere a lumii si a vietii. Daca, daca, daca... si utopia ne asteapta mereu in fata precum morcovul atarnat in fata magarului.

Oameni buni, cred ca e timpul sa apasam pedala de frana si sa ne gandim putin: defapt unde ne grabim atat de tare?

La comedia e finita

Mda, am terminat facultatea si in sfarsit ma simt liber. Sau cel putin cu mult mai liber. Ar mai fi multe de comentat pe acesta, dar nu vreau sa-mi stric buna dispozitie acum. M-am oprit aici doar ca sa va povestesc ca am incheiat proiectul de care m-am apucat acum 6 luni si pentru care m-am lasat de munca si chiar si de blogging. El a fost practic lucrarea mea de diploma, dar asta nu conteaza atat de mult. Mai mult conteaza ca am reusit sa ating ceea ce mi-am propus, chit ca ar mai fi multe de facut in continuare. Acum voi face o pauza, sau un alt gen de pauza. Nu ma pot vaita, a fost o perioada frumoasa in care n-am avut nici scoala (decat o restanta), nici job, nici chirie, am facut ce mi-a placut si m-am plimbat si doua saptamani in Franta. Am fost un fel de hippiot - computer geek, caci am muncit mult si fara nici o recompensa, in afara de satisfactia mea personala.

Iata noua mea pagina pe care am publicat rezultatele proiectului. Sper sa va placa demo-ul, documentatia este pour les conaisseurs - inca mai sper ca exista oameni care sa priceapa macar o parte din ce am scris eu acolo .

Pe curand!

Jobiseea

Iata ca mai traiesc. Moartea mea n-a fost decat una temporara si doar in scripte. Poate ca e mai bine uneori sa faci o pauza si sa reincepi apoi cu forte noi. Indoiala incolteste in mine insa si ma iscodeste la fiecare pas. Ai facut bine ce-ai facut? Oare nu trebuia sa n-o faci? A fost mai bine asa? Din pacate nu exista o reteta universala pentru asemenea intrebari. Si ceea ce am sa va povestesc mai departe merge exact pe acelasi fir.

Ca o paranteza, se pare ca blogului i-a mers bine si fara ca eu sa mai scriu in el. Asa ca pana la urma un post in plus sau in minus nu va conta prea mult la "the overall experience".

Voi stiti ce vreti in viata? Eu nu stiu, va spun sincer. Si timp de vreo 3 saptamani mi-am petrecut vremea la interviuri raspunzand la o forma sau alta a acestei intrebari. Sunt satul pana peste cap de oameni de la resurse umane. De ce? Pentru simplul motiv ca vreau un job, iar asta nu e un lucru simplu. Si sa va explic de ce. Pe cand cei mai multi se vaita ca nu reusesc sa se angajeze sau ca salariul e prea mic, in minunata mea meserie de programator lucrurile nu stau la fel. Mai precis e foame de programatori. Asa ca m-am trezit pus in fata mai multor oferte tentante si obligat sa aleg una. Din nou viata e nedreapta si nu ne lasa sa facem dect un singur lucru odata.

Precum spuneam, eu nu stiu ce vreau. Nu stiu daca vreau sa fac programare pentru jocuri, programare pentru sisteme de operare si retele, programare cu baze de date sau daca defapt nu vreau sa fac nici una dintre astea si mai bine ar fi sa ma apuc serios de fizica cuantica, sa cant pentru bani sau sa ma fac romancier. Nu stiu sa raspund nici la intrebarea ce imi place mai mult. Placerea e un concept care s-a relativizat prea mult pentru mine. Asa cum ne povestea un taximetrist acum cateva zile: "Domne, am si eu o dorinta, care stiu ca nu se va implini, da' tot mai sper - sa ma intalnesc cu extraterestrii." Cica a facut o compunere la scoala despre ce-si doreste in viata pe tema asta si l-au crezut nebun si l-au trimis la psihiatru. Acuma tipul chiar parea sarit. Macar insa avea si el o credinta acolo. Eu insa ma simt indobitocit. Am facut prea multa vreme lucruri pe care nu am vrut sa le fac, apoi am gasit o placere masochista in ele si acum nu mai stiu ce vine din mine si care e vocea conformismului din mine. "Fac orice numai daca imi dai bai si imi spui ca iti place de mine." Asa ca am ajuns sa ma simt precum Dustin Hoffman intins pe salteaua pneumatica in piscina lenevind absent in "Absolventul". Caci dupa un purgatoriu de 5 ani de zile am reusit aproape sa termin facultatea. Acum sunt in sfarsit liber sa intru in iad.

Cladiri de birouri cu geamuri fumurii, termopane, aer conditionat, scaune ergonomice, calculatoare, carti de vizita si lista poate continua. Embleme ale unei societati de consum de origine americana si amestecata intr-un mod hidos cu balcanism si comunism, toate iti ofera mirajul unei vieti mai bune. Ca sa nu mai vorbim de bani. Intr-o inregistrare William Burroughs zicea ca cel mai stupid lucru pe care ti-l poti dori sunt banii. Si dadea ca exemplu o poveste cu o laba de maimuta care iti implinea dorinte, iar o familie i-a cerut bani. Dupa care au venit niste oameni de la fabrica si le-au zis ca le-a murit fiul intr-un accident, dar iata o despagubire in bani. Si asta ar fi numai un exemplu. Multe sunt insa si exemplele cu ceea ce se intampla cand nu ai bani. Iar modul in care niste bucati de hartie au ajuns sa ne conduca vietile in asa masura e o poveste lunga si o problema veche pe care n-au putut-o rezolva nici marxismul, nici revolutia bolsevica, nici Che Guevara si nici anarhistii.

Asa ca total lipsit de aparare, de principii sau de criterii pentru a alege, mi s-au dat alternative si ultimatumuri. Nu trebuie sa uiti la orice pas ca totul inseamna bani: timpul, pregatirea ta, raspunsurile tale, reactiile tale, masa si calculatorul pe care ti le vor da, pauza de masa, orele suplimentare, deadline-urile, rezistenta la stres, viata ta personala, rezultatele la testele psihologige si de inteligenta sau orice alta a cuantificare a ceea ce poti face tu pentru profitul altora. Te uiti peste tot in jur in Bucuresti si vezi mii de oameni inghesuiti in spatii de birouri manevrand teancuri de hartie si soft-uri care de care mai complexe. Pentru ce? Pentru un painejenis de servicii in care nu se mai stie de unde s-a plecat si cine mai face defapt treaba efectiva. Un adevarat cosmar kafkian. Oriunde te-ai duce trebuie sa te astepti sa muncesti mult, sa faci overtime, sa te sacrifici pentru termenul proiectului. Totul pe principiul masinist al rotitei dintr-un mecanism urias.

Va spun un lucru, am auzit numai lucruri rele despre productia jocurilor video. Dar am avut eu visul asta nebun in liceu sa lucrez in jocuri. Si iata ca merg inainte. Dupa ce a trebuit sa refuz mai multe oferte in alte domenii. Si toata lumea imi zicea (indirect) sa le las naibii de jocuri si sa ma apuc de lucruri serioase. Ma gandesc tot timpul la viitor si as vrea sa n-o mai fac. As vrea ca tot ce sta in fata mea sa fie imprevizibil, dar lucrurile nu stau chiar asa. As fi vrut sa stiu sa joc mai bine sah, poate acum mi-ar fi fost mai usor sa aleg. As fi rulat in cap toate variantele posibile si as fi ales-o pe cea mai buna. Dar lucrurile nu stau nici asa. As fi vrut sa fiu mai bun decat sunt, ca sa nu mai am impresia ca angajatori vor sa ma ia doar pentru ca am potential sau pentru ca au nevoie de oameni, ci pur si simplu pentru ca sunt bun. Dar probabil toate astea sunt echivalente cu o intalnire de gradul trei din capul taximetristului.

Cel mai rau m-a deranjat faptul ca a trebuit sa jonglez cu vorbe si cu oamenii cu care am discutat. Defapt mai mult ei au jonglat cu mine si intr-un fel sau altul se ajungea in final la sentimente si constiinta mea exarcebata. Apoi pareri de rau si regrete pentru sperantele false pe care le-am dat, pentru ca am mintit. Pentru ca trebuie sa ma ascund in spatele unui zambet ca sa fiu placut si apoi in spatele unei umbre ca sa ma pot desparti. Pentru ca, asa cum citeam intr-o carte minunata despre industria software ("PeopleWare"), defapt nu este vorba decat de relatii inter-umane, pe care le ascundem in spatele miracolului hi-tech. Simtul meu moral acut m-a facut sa ma chinui launtric. Am intalnit tot felul de oameni: zambitori si amabili, ursuji si inchizitori, pragmatici si cu un ego care sa te spulbere, ascunsi sau binevoitori. Pe toti ii cunosti fragmentar si nu stii cum sa-i abordezi sau cum sa reactionezi. Poate ca cel mai bine ar fi sa avem pregatire psihologica pe langa cea tehnica. Apoi ar fi bine sa stii foarte bine ce vrei. Dar atunci poate ca nu ar mai trebui sa incerci in asa de multe locuri cum am facut eu si sa te duci direct la tinta. Dar poate ca toata experienta asta dulce-amara ar trebui sa o transform asa cum fac americanii intr-o "win-win situation" si sa trag invataminte. Atat ca acum mi-e greu sa privesc peste umar.

Inchei cu un banc: Pesimistul vede in tunel intunericul, optimistul vede lumina de la capatul lui, realistul vede farurile trenului, iar mecanicul de locomotiva vede trei idioti.