Masina de vise

Occupy

2011-10-19T16:50:00.000-07:00

Ma transform incet in ceva ce nu mi-am dorit sa fiu si anume din ce in ce mai conformist. Fortele sociale te imping sa faci asta cat si lipsa mea de curaj sau incapacitatea de a fi mai bataios sau mai credincios propriilor principii. In lumea asta, daca vrei sa ai o slujba, o casa, sa fii respectat, trebuie sa respecti anumite reguli, sa te comporti in anumit fel, sa proiectezi o anume imagine - esenta pana la urma a contractului social, quid pro quo, tit for tat.

Principala problema cu care ma confrunt este lipsa de cunoastere. Intotdeauna am fost de parere ca cineva ar trebui mai bine sa taca decat sa vorbeasca atunci cand nu cunoaste un subiect. De aceea de multe ori am preferat sa tac si sa incerc sa invat inainte de a-mi da cu parerea. Observatia ca cei mai multi dintre oameni nu fac asta, ci dimpotriva gasesc o placere uriasa in a vorbi despre lucruri asupra carora au pareri intru totul subiective, si apoi constatarea ca acumularea de cunostinte e o activitate grea si care nu duce intotdeauna sau pre usor spre adevaruri clare, m-au facut sa incerc sa abandonez aceasta atitudine. Din pacate nu am timpul sa intru in detalii intr-o lume in care complexitatea creste exponential, iar specializarea este inevitabila, asa ca va trebui sa-mi exercit acest drept la expresie, fie el patat de incapabilitatea de a forma pareri clare sau corecte.

Defapt constatarea mea cea mai importanta este ca nimeni nu stie exact despre ce vorbeste, ce este corect, ce este bun, ce este in orice categorie calitativa ati alege. Nici macar eu. Insa in naiva mea credinta intr-o perena figura parentala, am continuat sa cred ca cineva trebuie sa stie ce e mai bine de facut. Multi dau foarte bine senzatia ca stiu, dar nu stiu, sunt doar foarte buni manipulatori. Nimeni nu stie defapt toate raspunsurile si nimeni nu are toate raspunsurile corecte. Errare humanum est.

Asa ca admitand necunoasterea mea a stiintelor politice sau economice, a filozofiei, a ideologiilor si a tuturor fortelor care guverneaza dinamica sociala, am sa purced sa-mi exprim propria viziune. Si asa cum este obiceiul cel mai bine este sa pornesti de la principiile fundamentale, chiar daca mintea lucreaza cel mai adesea invers pornind de la particular si apoi ajungand la concluzii. Prin urmare principiile mele sunt neconturate, incerte, incomplete, un sistem axiomatic schiop si poate imposibil.

Este credinta mea cea mai ferma ca oamenii nu trebuie sa sufere. Si poate din asta deriva totul. Structura mea firava m-a facut poate sa cred asta si sa fiu catalogat uneori ca fiind de stanga, pentru ca am asteptat mereu ajutor din partea altora asa cum cred ca este normal ca si noi sa ne sprijinim semenii. Aici, de la un asemenea atat de pur exprimat incep insa problemele. Poate ca toate astea au mai fost scrise si analizate intr-o carte acum poate mai bine de 200 de ani, insa faptul ca eu nu am avut ocazia sa o citesc nu-mi linisteste angoasa si dezideratul de a scrie. Problema devine una semantica: ce inseamna sa nu suferi, ce inseamna sa fii fericit in conditiile in care natura umana este una perversa si te poate pacali pe tine insuti in ciuda celor mai bune intentii?

Capcana in care am cazut a fost aceea a incapabilitatii de a manifesta compasiune fata de cei care nu sunt dispusi sa faca eforturi. Si dintr-o data am devenit foarte de dreapta. Mi se pare normal sa fiu ajutat pentru ca sunt dispus sa muncesc dar nu dispun de oportunitati, dar nu sunt dornic sa-i ajut pe altii daca nu sunt gata sa faca tot ce le sta in putinta inainte de a apela la ajutor. Promovez practic o meritocratie in trepte, muncesti cat muncesti si apoi trebuie sa primesti ajutor de la altcineva sa poti trece la nivelul urmator. Insa realitatea nu e asa simpla, de multe ori oportunitatile sunt mai importante decat munca si orice om de pe lumea asta isi doreste sa nu munceasca daca gaseste sprijinul necesar pentru a face asta. Asemenea omului primitiv care vana si pescuia trebuie sa ne infruptam din roadele eforturile noastre atunci cand putem, sa mancam si sa ne odihnim ca sa ne pastram puterile pentru urmatoarea partida din jocul supravietuirii.

Munca devine astfel un element nu neaparat esential vietii de zi cu zi: cu totii ii invidiem pe cei care nu o fac si in acelasi timp ii detestam si consideram asta o nedreptate sociala. Si asta se extinde la intreaga gama de nuante exprimate mai ales prin prapastia dintre castiguri. Valoarea muncii unora pare sa fie cu ordine de marime peste a altora, desi stim ca sunt si ei oameni si este imposibil ca ei sa fie capabil de un efort nici macar inzecit. Munca nu este deci o cuantificare absoluta a activitatii noastre cotidiene, este doar un nume pentru preocuparea noastra esentiala: supravietuirea si perpetuarea.

Exista prin urmare aceasta idee foarte bine inradacinata care spune ca pentru a trai trebuie sa muncesti. Si prin negare devine aproape evidenta. Dar intrebarea este cat din timpul pe care il ai la dispozitie trebuie sa il dedici muncii si cat il poti lasa indolentei? Nu este oare nedrept ca unii oameni in aceasta lume lucreaza sub 40 de ore pe saptamana iar altii lucreaza de doua ori mai mult decat atat? Cu totii am vrea sa fim intr-o vacanta perpetua, sa citim, sa ne uitam la TV, sa iesim la bere si sa radem cu cei apropiati. E natural, dar este oare just? Sau ca sa revin problema compasiunii: ai continua sa muncesti la fel de mult daca in urma muncii tale stii ca cineva profita petrecand mai mult timp in repaus? Si in al doilea rand: cum cuantifici asta si cum ai rezolva problema echilibrarii balantei?

Abordarea naiva ar fi sa incercam sa ne consideram cu totii egali, ceea ce s-a incercat prin forta si a esuat, pentru ca evident nu suntem cu totii egali. Alternativa ar fi ca evident unii suntem mai buni ca altii si trebuie sa dovedim asta printr-o lupta constanta pentru propriul interes si o libertate individuala ridicata. Asta ar fi predica scolii din Chicago, lectia americana care acum pare sa se clatine, dupa ce a aparent a dat o palma socialismului exagerat de dupa al doilea razboi mondial. Mana invizibila ar trebui sa rezolve toate problemele si cumva intregul sistem ar trebui sa se regleze singur fara o guvernare centrala. Ce facem insa cu cei bolnavi, cu cei slabi, cu cei loviti de soarta? Ne vom comporta oare ca spartanii, ii vom lasa sa moara, ii vom extermina mereu prin genociduri pe cei ce nu au putere? Ce fel de libertate are un individ care nu si-o poate exprima in lipsa proprietatilor si a banilor? Care este diferenta intre o persoana care lupta sa urce in ierarhie prin munca epuizanta si un sclav? Ce fel de existenta este aceea in care singurul capital pe care il ai este abilitatea de a munci cu care in economia de piata poti literalmente muri de foame? Ce fel de existenta este aceea in care nu poti alege decat datorii la banca pentru casa, masina, educatie etc si plata lor este singura ratiune pentru care muncesti o viata intreaga?

Raspunsul pare mereu sa fie evident calea de mijloc, dar ca orice nuanta de gri ce pluteste in domeniul continuului intrebarea ramane pe unde tragem linia mai exact. Se pare ca o sa existe mereu oameni care o sa munceasca cinstit si altii care sa-i fraiereasca, abuzand de ajutoarele sociale sau de pozitiile lor de putere, intr-un cuvant de increderea celorlalti. Devine astfel o problema comportamentala, a stiintelor cognitive mai degraba, sa intelegi de ce oamenii, desi de cele mai multe ori se ridica din situatii precare si defavorizate, devin exploatatorii sau consumatorii apatici de maine. Cum e vorba din popor: cu binele te obisnuiesti repede.

Si asa am ajuns la al doilea principiu: perceptia fericirii este logaritmica - un fel de lege Weber-Fechner a satisfactiei sociale. Studii au demonstrat deja ca banii nu aduc fericirea decat pana la un prag. De acolo in sus intervin adictia si sevrajul, acolo unde se rupe linearitatea si lacomia devine nemarginita. Practic acest al doilea principiu vine sa il infirme pe primul - nu poti sa faci pe toata lumea fericita pentru ca nu poti sa sa ii satisfaci pe toti si cerintele lor mereu in crestere. Asemenea unor copii rasfatati, dupa ce i-ai scapat de boli si foamete vor veni sa-ti ceara adapost si dupa ce primesc case vor vrea automobile si masini de spalat rufe dupa care inevitabil vor vrea iPhone. (De ce? Pentru ca o merita.) Si cum resursele pe glob sunt limitate, care este practic teza de baza a economiei moderne - si nu departe de adevar, va exista in continuare aparenta ca unii oameni traiesc bine pe urma altora care traiesc foarte prost, si adesea nu doar o aparenta. Dar din nou, este asta oare just? Este just ca peste un miliard din populatia globului sa traiasca in saracie absoluta? Drepturile de baza ale unui om ar trebui sa fie accesul la hrana si la servicii medicale (si poate la un adapost minim - din nou cuantificarile sunt greu de facut); problema este ca de aici in sus totul devine saracie relativa si in ipocrizia noastra nu putem sa acceptam ca am putea sa traim cu mai putin.

Ar parea ca diminuarea propriilor asteptari pe care le avem de la lume intr-un spirit aproape budist ar fi rezolvarea tuturor problemelor. Asumarea egalitatii pornind din noi insine si asumata democratic si nu impusa prin forta de la centru. Pana la urma nu ar fi chiar atat de utopic avand in vedere ca in prezent platim impozite, un mecanism prin care compensam mecanismul Matei: cei bogati devin din ce in ce mai bogati si cei saraci din ce in ce mai saraci. Argumentul impotriva nu este insa oare cel al capitalismului impotriva comunismului: sugrumarea initiativei private conduce spre colaps economic? Este oare contextul economic gresit, prin faptul ca se pune prea mult accent pe valorizarea tuturor lucrurilor prin monede fiat si o mercantilizare a valorilor umane, si o redefinire a regulilor jocului este necesara? Sau sacrificiul unora (de multe ori multi) este necesar pentru progresul speciei si asigurarea unei macrostabilitati?

Poate ca daca am putea construi o termodinamica a tumultului social atunci poate modelul lumii umane ar fi un fluid in care unele zone sunt mai turbulente decat altele, altele mai calme, unele mai reci, altele mai calde, aproape precum vremea, mereu supus haosului, dar am accepta astfel ca nu putem garanta bunastarea tuturor in acelasi timp, asemenea unei eficiente Pareto ratate sau a unei probleme prost conditionate - mereu trebuie sa fim pregatiti sa facem compromisuri, fie la nivel individual fie macro-social. Poate insa ca acest lucru nu este posibil, sau il avem deja si nu ne ajuta defapt sa facem nici o predictie si ramanem la fel de nestiutori si fragili. Sau poate simulari de replicatori precum cele de viata artificiala bazate pe neo-darwinism ne-ar putea deschide ochii intelegerii pe viitor. Dar, desi cred cu tarie in gena egoista ca principiu edificator a intregului sistem dinamic, perspectiva nu arata prea bine: va trebui sa ne educam noi insine sa fim compatimitori fara a pierde insa vectorul creatiei - dorinta de a avea totul.

Ma aflu inca in faza in care incerc sa ma dezmeticesc dupa ce am vazut filmele Zeitgeist si sa inteleg unde distorsioneaza ei lucrurile - pentru ca toata lumea distorsioneaza in orice tabara s-ar afla. Si problema cu documentarele de stanga este ca apeleaza intotdeauna la sentimente - precum suferinta copiilor, care pentru nici un organism reproductiv nu este tolerabila, si te fac sa pierzi vederea de ansamblu, ecologia lucrurilor, faptul ca ai putea aluneca intr-o alta forma de xenofobism si ca oamenii aceea poate ca se inseala asa cum s-au inselta si altii in istorie. Tehnologia ar trebui intr-adevar sa combata raritatea resurseloe si ma bazez pe asta pentru un viitor sustenabil, intreabarea ramane insa daca ne poate face fericiti? Eu personal as dori sa dispara toate armele de pe pamant si sa avem incredere unii intr-altii pe intreg mapamondul. Este insa foarte probabil ca va fi nevoie in continuare sa fim separati in grupuri care concureaza pentru accesul la resurse (de exemplu masculi alfa care au parte de femeile frumoase) si ca viitoare stiinta a fericirii va fi una a stabilizarii fluctuatiilor (un fel de termostat al societatii) si nu una a uniformizarii.

Din punctul asta de vedere sunt de partea miscarilor sociale de protest din intreaga lume si le urmaresc cu sufletul la gura si imi doresc sa pot contribui mai mult. Sunt de parere ca trebuie sa existe intotdeauna contra miscare care sa reguleze societatea ca un mecanism de feedback negativ - asta este adevarata mana invizibila. Pe de alta parte nu pot fi de acord in totalitate cu protestul de dragul protestului, fara a oferi solutii. Si asa ma intorc la ideea mea initiala, ca pana nu ajungem sa intelegem lucrurile mai bine ar trebui sa ne tinem gura. Acelasi argument se aplica si la adresa politicienilor si oamenilor de afaceri care guverneaza lumea si care ar trebui sa manifeste mai multa retinere, chit ca fisa lor de post nu prea permite o asemenea atitudine. Nu cred nici ca ne trebuie o ideologie noua de tip marxist care sa functioneze ca un sistem calauzitor. Ne trebuie doar o atitudine stiintifica, sceptica intr-un mod sanatos si empirica pana in maduva oaselor. Nu ne mai putem ghida pasii la infinit conform speculatiilor unui filozof grec sau iudeu sau de oricare alta sorginte. Trebuie ascultati oamenii destepti, alese ideile bune si mai ales eficiente si juste si puse in aplicare.

Intre timp ocupati strazile daca sunteti mai temerari ca mine ca sa dati un sens democratiei, dar in acleasi ocupati-va si mintile cu gasirea unei solutii.

Bits and pieces

2011-08-20T12:46:00.000-07:00

Frankfurt a fost o experienta frumoasa, neasteptata, o gura de aer proaspat. Nu am mai fost pana acum in Germania, dar trebuie sa recunosc ca eram un pic cam prea speriat de germana decat ar fi trebuit. Totul este cat se poate de european ca si Franta, Belgia, Olanda, Spania, bineinteles fiecare cu specificul ei, insa totusi continental. Asta inseamna diferit de insulele britanice, cel putin din viziunea mea, diferit de Irlanda cel putin: mancarea este variata, nu ploua tot timpul si e inorat, iarna are zapada, fetele sunt frumoase. Bineinteles pot porni intr-o lunga diatriba la adresa Dublin-ului si poate sa nu accept experientele frumoase pe care mi le-a oferit. Ca apoi sa realizez ca la cat de sedentar sunt un oras trebuie sa fie mult prea generos ca sa-mi ofere excitatie. Oricum Frankfurt-ul este frumos, are un pic din skyline-ul New York-ului (Main-hattan cum am auzit ca este cunoscut) si o vitalitate aparte care m-a atras, desi nu cu mult speciala peste un Paris sau o Barcelona, insa cu atat mai atractiva cu cat mi se profila posibilitatea de a ma muta acolo. Da, ma gandesc destul de serios sa ma angajez la Crytek (luand in vedere faptul ca si ei vor sa ma angajeze la ei :P).

Vinerea trecuta am fost pana in UK la Guildford - este interesant sa ai o viata de nomad modern, umbland prin aeroporturi, zburand de colo in colo, pe diverse peroane de gari, in masini, in taxiuri, mereu intre plictiseala si excitatie. As putea poate sa traiesc asa, ma intreb cum este pentru "oamenii de afaceri" - cat de multa este oboseala drumului si cat este atractia noului. Dar de, majoritatea dintre noi avem job-uri fixe si nu calatorim decat in concedii; asa mi-am adus aminte ca n-am mai calatorit demult, asa cum as fi vrut sa o fac - sunt un comod, un lenes si un ipocrit. Dar nu-i bai, recuperam, important este sa revina pofta de viata, de nou, de necunoscut. N-am avut niciodata genele astea dominante in mine, ma trag dintr-o adanca linie de conservatorism, ma activez doar cand am in jurul meu oameni dornici de aventura, ceea nu prea s-a mai intamplat in ultima vreme.

Am tot citit din cartea lui Nasim Taleb - "Black Swan" - e noul meu erou. Putin incoerent, desi erudit, are dreptate si nu prea, insa destul de exigent in afirmatiile sale, mai mult decat ai crede initial. Presupun ca intr-o zi va fi citat asemenea unui Keynes sau Veblen. Un om practic, un om de succes, foarte inteligent care nu poate fi decat o inspiratie pt semenii sai. Cel putin o inspiratie pt mine, auto-intitulat rebel insa numai declarativ si nu faptic (umblu la interviu dupa joburi normale in aceeasi institutie a wage slavery), care m-a facut sa-mi aduc aminte cum e sa te inaripezi la auzul unei idei, la punerea unei intrebari adanci, la o meditatie pierduta, la problemele esentiale ale vietii, ce ne face sa ticaim, ce ne face in primul rand fericiti. Din nou vreau sa citesc toate cartile de pe lume, sa inteleg toata fizica, haosul, fractali, chimia, filozofia, toate cuprinse la un loc intr-un fel de fascinatie narcotica a cunoasterii. Trebuie sa intelegeti ca fiecare se distreaza in felul lui - se pare ca pe mine inca ma gadila lucrurile astea si ca probabil nu ma voi schimba niciodata.

Trebuie neaparat sa-mi iau din nou o chitara electrica, sa-mi cumpar carbuni de colorat si sa scriu esee despre calculatoare, evolutie, cunoastere si depresia in fata non-sensului vietii. Nu stiu daca o sa reusesc, dar e foarte fain sa visezi la lucrurile astea cand umbli pe holuri de aeroport de unde imi cumpar de fiecare data cate un Scientific American sau un The Economist visand ca orice e posibil pe lumea asta (e eroare destul de majora pt cei mai putin ajutati de noroc). Poate am sa reusesc sa inteleg intr-un final economia si sa o folosesc in doua scopuri: sa repar lumea (socialistul din mine) si sa castig bani (capitalistul egoist). Intre timp invat ca nimeni nu stie defapt "economie" dovada ca bursele cad in continuare si Merkel, Sarkozy si Cameron sunt mai varza decat ne asteptam. Dar ideea de baza este sa intelegi in ce limba discuta oamenii de afacere si politicieni, un paravan de concepte ezoterice dupa care se ascund pentru a nu lasa lacunele sa se vada. Traim intr-o lume in care cei mai multi nu inteleg nimic, deci un bun auspiciu sa te afirmi daca ai ceva consistent de zis - pacat insa ca n-am reusit inca in punctul ala sa-mi adun ideil si sa construiesc un "sistem". Probabil insa ca nu este de dorit sa ajung acolo si pana atunci ma voi baza pe cunoasterea negativa - stiu ca unele lucruri sunt cu certitudine imposibile (ca sa-i pot combat pe carcotasii care argumenteaza ca totul poate fi relativ si posibil - inclusiv parerea lor, care fiind personala ar fi si sacra deci nu poate fi contestata). Iar unele lucruri sunt foarte probabil sa fie adevarate sau false, timpul ne va spune, dar asta nu inseamna din nou ca putem cadea intr-o anarhie epistemologica in care fiecare are dreptate asa cum se intampla astazi in lumea politically correct. Dar am alunecat iar pe o panta spre o vale in jurul careia gravitez mereu si n-as fi vrut sa o ating mereu.

Voiam doar sa zic ca e frumos sa calatoresti, ca inveti multe, inveti sa te dizloci din punctul tau fix, inveti sa fii umil si in acelasi sa dai senzatia aia de incredere in sine cand intalnesti oameni noi - ceea la mine va mai dura pana voi reusi sa-mi inving anxietatea, dar e un proces lung care probabil sa va termina in mormant. Unii oameni le au pe toate de la inceput: sunt frumosi, sunt sociabili si plini de viata, ergo oameni de succes. Adevarul este insa ca sunt un procent foarte mic si desi toti tindem spre idealul asta, trebuie sa ne si traim viata asa cum putem, sa mai suferim putin pentru vise, sa ne mai calmam, sa ne mai retragem, sa ne mai acceptam asa cum suntem si apoi sa pornim iar la salt cand nivelul de serotonina se mai ridica. Asta-i viata!

Lamento al ternului

2011-07-19T15:16:00.000-07:00

Aici scriu doar la nervi sau depresie si sunt de fiecare data neclar sau nespecific. Asa zice Paul. As vrea sa-l contrazic dar nu pot. Arunc cuvinte in eter sperand sa se piarda sau plecand din mine sa ia cu ele si gandurile bantuitoare care le-au format. Sunt un aruncator de cuvinte, asa cum unii arunca sulite sau greutati. Gandurile vin in mine si pleaca dar lasa vaduri precum raurile, incat uneori am impresia ca devin un canion si daca nu sunt suficient de adanc s-ar putea sa ma rup in doua. Si simt ca ma rup in doua uneori, ca ma faram, cam asta e depresia. Si din nou depresia ma ridica din gropile de potential si ma face sa scriu, sa-mi lamentez amaraciunea si existenta terna. Depresia nu mai e cu mine, aceea ca un vierme care iti paraziteaza creierul, ca o panza de paianjen, ca o ceata care nu ti se ridica de peste ochi ca sa-ti lase mintea limpede. Nu, depresia nu mai e ce-a fost odata , dar rezoneaza inca in prezent prin cinism, marca mea neistovita.

Romanul se vaita prin excelenta. Eu ca un roman adevarat ce sunt ma vait constant. Destinul a fost intotdeauna nedrept cu mine, precum istoria cu neamul romanesc. Intr-adevar uneori ma opresc si imi admir realizarile dar nu le simt asa reale precum amenintarile ce ma asteapta pe dupa coltul viitorului. Ma vait ca n-am bani suficienti, desi am. Ma vait ca nu sunt valorificat la adevaratul nivel, desi am ajuns departe. Ma vait ca nu m-a ajutat nimeni, desi pe umerii multora m-am ridicat eu. Ma vait ca intotdeauna am fost mai slab ca altii, desi m-am bucurat insidios vazand cum altii raman in urma, n-am realizat insa ca viata va fi intotdeauna un concurs, iar eu nu stiu sa pierd. Ma vait ca sanatatea mea e precara, ca ma doare mereu ceva, dar probabil ca n-am mai fost niciodata atat de sanatos ca acum. Ma vait ca nu am timp sa fiu mai in forma, sa fac lucruri noi, sa fac lucruri pe care am vrut dintotdeauna sa le fac, dar nici nu am incercat cu adevarat. E drept ca totul se reduce la prioritati, dar scuzele sunt si ele multe si lamentatia un sport prea usor. Romania a avut un iz de blazare vacanta asta de o saptamana in care surprinzator eu incercam sa ma conving ca sunt un optimist. Romania e la fel: toata lumea se vaita de amaraciune si in general de orice.

Iar eu am ramas roman in adanc chiar si dupa doi ani jumate aproape de Irlanda. Amintirile cavernoase ale studentiei in Bucuresti, stresul cu miros de reflux biliar si Gratziela, porecla mea pt greata de dimineata (fara glume, va rog) s-au intors asupra mea odata cu canicula de 38 de grade. Nu poate sa-ti fie gandul la mici, la un Ursus cu prietenii, la injuraturi care incep cu P, daca nu ai o pornire spre a-ti goli sufletul de amar prin vaiet. Pur si simplu vaiet. Vai ce ma fac: ma simt atat de batran si totul pare fara rost si la fel. Si apoi o luam de la capat, fiecare refugiat in castelul lui de justificari pentru o viata pe care e mult prea incomod sa o mai schimbam. Si n-am nici 30 de ani, dar asta e mostenirea romaneasca - o resemnare trista pt tot ce nu (credem ca) vom putea schimba in viitor.

Ma simt ars ca lumanarea si terminat ca bateria. Sunt sigur ca ma asteapta lucruri nesperat de frumoase in viitor, dar atat de obositor sa iau decizii acum si sa lupt, dupa ce am risipit atata cortizol si adrenalina prin vine. E mai greu sa te ridici cand ai pornit dupa semnal si schiopatand, dar am sa iau exemplul Chinei si am sa cresc cu 8% pe an. As vrea sa gasesc ceva ce pot face si sa nu ma satur deloc. As vrea sa fiu liber, sa nu fiu nevoit sa-mi castig salariul zi de zi si sa nu fac niciodata imprumut la banca. As vrea ca depresia si anxietatea sa dispara de pe Pamant, as vrea sa ajut oamenii, sper ca startup-ul in care lucrez sa aiba succes. As vrea totodata sa fac un doctorat in simulare fizica, sau sa ma mut in Paris, poate in San Francisco, sau poate sa lucrez la Crytek sau la un studio in UK, toate astea nu mai par imposibile acum ca acum cativa ani. E greu insa, e greu in continuare si nu poti lua decat o singura decizie. Iar libertatea are si ea pretul ei. Ce vrei: bani, libertate sau fericire? Imi pare toate ortogonale.

Voi munci toata viata si gandidu-ma la asta lucrurile parca nu mai au gust - cu 21 de zile de concediu pe an si cu o istorie a economiilor si calatoriilor la activ mai slaba decat a vesticului obisnuit. Dar iata ca ma vait din nou, asa ca voi lasa viziunea fara papile gustative pe seama melancoliei si voi privi increzator spre cum voi putea recupera timpul pierdut. Insa de oricate ori imi voi scutura capul alungand gandurile negre sau de oricat ori ma voi trezi la o bere curpins de cinism, imi voi aduce aminte fugar de fata trista a lucrurilor (pe care o poti masca prea putin uneori prin entuziasm si pofta de viata) si voi trece mai departe. Voi lupta cu tot ce am impotriva cancerului suferintei, numai asa imi voi putea plati zambetele pe care sunt determinat sa mi le astern pe buze. Unii oameni imi spun ca sunt prea exigent cu mine insumi. Sper insa sa pastrez partea buna a acestui fapt si sa incetez a mai lupta cu mine insumi pentru a ma lasa sa devin doar un om mai bun. Altii imi spun ca nu am dreptate in viziunea mea intunecata - sper sincer sa aiba dreptate.

Licenta mea artistica va ramane in continuare eseul tanguitor al ratarii, iar monologul meu va delira intotdeauna aici pe blog despre viata terna si fara sens. Asta nu inseamna ca nu ne putem simti bine in restul timpului. Pe alta data!

Destainuiri

2011-02-09T15:47:00.000-08:00

Incerc de ceva vreme sa mai scriu ceva aici, dar nu am reusit sa gasesc timp. Mi se aduna multe ganduri in cap pe care as vrea sa le comunic, dar de cele mai multe ori pana seara se pierd sau nu am ocazia sa le astern (pe hartia virtuala). Asa ca acum, desi nu imi vin in minte marile teme despre care voiam sa vorbesc si pe care sa le dezvolt, am sa le enumar doar in treacat in paralel cu lucrurile care s-au mai petrecut in viata mea in ultima vreme.

Traim vremuri interesante se pare. Am urmarit cu sufletul la gura protestele din Egipt pe internet, asa cum le urmaream acum ceva vreme pe cele din Republica Moldova. Tunisia mi-a trecut aproape neobservata prin fata ochilor, desi auzisem clar pe Euronews ca oameni fusesera impuscati de armata. Cand Ben Ali a fugit din tara mi-am dat seama ca a fost un moment sud-american si ca ceva foarte serios s-a intamplat acolo. Nici nu ma gandeam ca aceasta va fi samanta violentelor din Egipt, dar apoi nu m-am priceput niciodata la situatia socio-politica a lumii.

Ca o paranteza, se intampla ca fix acum 2 saptamani sa racesc si sa stau 3 zile acasa, iar ca metoda de divertisment in timp ce imi curgea nasul am ales sa inchiriez 4 dvd-uri pline ochi cu documentare realizate de John Pilger. De ce? Pentru ca am devenit foarte curios in ultima vreme de istoria recenta a lumii, a secolului 20 si mai ales de dupa al doilea razboi mondial sau si mai mult dupa anii 70 incoace. Ca o paranteza in paranteza mi-am mai cumparat cand am fost in tara documentarul Kapitalism – reteta noastra de succes si o trilogie Radu Muntean printre care se afla si Hartia va fi albastra, pe care nu-l vazusem. Amandoua mi-au provocat din nou aceeasi nedumerire pe care am mai resimtit-o atunci cand am vazut filmul lui Stere Gulea despre golani si mai precis o neintelegere a ceea ce s-a petrecut in Romania in 98-90, motivele pentru care s-a petrecut ce s-a petrecut si mai ales care era contextul international si cum a fost perceputa Romania in afara (probabil ca lucrurile astea se stiu de catre unii, dar asa cum romanii sunt absorbiti tot timpul de ceea ce se intampla cu ei si despre ei, pe mine m-a eludat pana acum aceasta cunoastere). Si ca scurtez aceasta poveste am decis ca e momentul sa aflu ce s-a intamplat in Cambodia, Burma, Laos, Timorul de Est, Israel/Palestina, Iraq, Venezuela si alte tari din America centrala si de sud si multe alte atrocitati. Asta dupa ce citisem pe Wikipedia despre Rwanda si Iugoslavia, am hotarat insa ca mi-ar fi mai usor sa ma uit la un documentar decat sa scormonesc pe internet.

Despre John Pilger nu auzisem deloc asa ca m-a surprins tipul de la inchirieri cand mi-a zis: “Stii ca asta e tipul care a platit o parte din cautiunea lui Assange si tocmai a scos un documentar si despre WikiLeaks?” Bineinteles ca nu stiam, dar am aflat mai apoi, dupa ce am parcurs documentarele si m-am informat ca acest John Pilger este un fel de Michael Moore de origine australiana si activ in Marea Britanie. Cum deja eram un fan a lui Assange/WikiLeaks, chiar daca detasat si mai mult urmarind stirile pe Internet despre razbunarea Anonymous si celelalte patanii pe care le stiti, am devenit si mai mult fanul lui si mai ales a lui Pilger dupa aceste documentare (chiar daca la o analiza atenta pot dovedi o oarecare atitudine partinitoare, indreptatita insa din punctul meu de vedere; iar in cel priveste pe Assange, exista ceva in trecutul lui de hacker rebel si personalitatea dubioasa care ma face sa am inca rezerve).

Ei bine, si toata aceasta cruciada a mea pentru cunoastere – istorica mai ales, din care am uitat sa mentionez inca un documentar: Guns, germs and steel (stiam de carte, dar e prea groasa si apoi ma asteapta altele sa le termin pana sa o cumpar si pe asta) – s-a intamplat chiar pe fondul tumultului declansat in lumea araba. O noua intelegere a lumii mi s-a conturat (din ce in ce mai anti-americana si anti-israeliana) si o noua viziune politica totodata (din in ce mai de stanga se pare), asa ca am ajuns in ultima vreme sa fiu din ce in ce mai interesat de stiri de pe mapamond si astept cu curiozitate sa vad cum se va finaliza furtuna din Orientul Mijlociu (sper ca nu se va declansa nici un conflict armat de amploare si sunt optimist in acest sens). Totodata merita tinut un ochi si pe China (sau India) – cine stie, asa cum am invatat noi engleza, copiii nostri vor trebui poate sa invete chineza...

Si de ce tot acest interes in politica? Totul din cauza Romaniei mi se pare. Si mai ales dupa ce mi-am acuzat parintii ca ei sunt de vina pentru starea jalnica in care se afla tara, desi tot ei trag ponoasele acum si poate mai degraba n-au avut niciodata vreun cuvant de zis. Si cred din ce in ce mai mult ca democratia in care traim nu este decat o sarada, din ce in ce mai multi oameni din diverse tari europene spunandu-mi ca nu au nici cea mai mica incredere in clasa politica (corupta) si ca sistemul de vot este aproape inutil. Dar despre asta si un alt subiect care mi-a incitat interesul – The Zeigeist Movement (si noul lor documentar Moving Forward), dupa ce ma voi fi informat mai mult si voi fi poate, sper eu, mai obiectiv.

Si colac peste pupaza mai apare si dimensiunea religioasa (sau mai degraba non-religioasa in cazul meu) care s-a reactivat in constiinta mea odata cu prezentarea lui Daniel Dennett la care am asistat in Dublin – Taking the place of religion. Trebuie sa recunosc ca a fost o bucurie pt mine sa am ocazia sa-l vad live pe Dennett, desi prezentarea in sine m-a dezamagit putin – culte ale viitorului fara credinta, dar pastrand partea rituala, preoti care si-au pierdut credinta, gospel secular si TED ca inlocuitor pentru religie nu au fost atat de interesante precum sesiunea de Q&A ce-a urmat starnita mai ales de cativa fundamentalisti catolici si alti cativa atei convinsi. A fost interesant de urmarit si din nou sunt curios sa vad cum evolueaza lucrurile, si asa cum a accentuat si Dennett, e interesant de vazut ce se va petrece in lumea islamica, apele fiind relativ asezate in lumea vestica/crestina.

Am sa ma opresc aici din elucubratiile mele pe teme politice, religioase si nu numai ca sa ma intorc la viata mea personala si sa va anunt ca am incheiat de curand pozitia pe care am avut-o de programator la Havok dupa mai putin de 2 ani. Poate pare o decizie nu foarte strategica, dar am avut motivele mele iar acum lucrez intr-un startup care se ocupa tot de jocuri, dar si de alt domeniu care ma preocupa pe mine in ultima vreme, sa-i spunem mental wellness. Daca lucrurile merg bine sper sa revin cu detalii in viitor si, de ce nu, cu o poveste de succes. Aceasta noua aventura am inceput-o de ieri imediat dupa ce m-am intors dintr-o scurta vacanta la Londra, despre care nu va mai povestesc pentru ca am scris deja prea mult si nici nu prea e nimic de spus, cel mai bine va uitati la poze.

Nervi

2011-01-04T13:02:00.000-08:00

Sunt foarte nervos de la o vreme si imi vars nervii pe oamenii din jurul meu, deseori pe nemeritate. Sunt constient ca aceasta stare de nervozitate e un efect lateral al celorlalte probleme pe care le am la nivel psihic, insa nu pot insa sa cred ca sunt total neindreptatit in reactiile mele. Pe scurt, ceea mi se petrece acum este o puternica defulare a tuturor anilor in care am stat tacut si am ascultat pe altii pe care i-am considerat mai destepti ca ulterior sa ma deceptioneze. De prea multe ori nu am spus nimic din simpla pasivitate, de multe ori nu mi-am exprimat punctul de vedere din frica, din senzatia de slabiciune, de pozitie inferioara, dintr-o educatie pe care am primit-o si indoctrinare totodata, de prea multe ori i-am lasat pe altii mai prosti decat mine sa ia initiativa si sa conduca mersul lucrurilor.

Ceea ce ma deranjeaza este ca am realizat aceste lucruri foarte tarziu, acum cand am ajuns sa-mi fie foarte greu sa-mi stapanesc pornirile organice si sa-mi canalizez energiile emotionale. Si asta e rau pentru ca de cele mai multe ori oamenii judeca dupa aparente, mai mult, dupa primele aparenete, si pot fi inteles gresit, hulit si dat la o parte. Poate si mai rau ma deranjeaza ca nu mai stiu prea bine ce e real, in cine sa ma incred si cum sa-mi gasesc un punct fix in viata. Un lucru e cert, sunt convins sa refuz ineptiile, absurditatile si judecatile unor oameni care nu au o oarecare logica, metoda stiintifica in modul in care gandesc. Problema este ca asta ma obliga sa-mi filtrez prietenii si apropiati intr-un mod radical si sa le reduc numarul daca ar fi sa-mi urmez aceste principii pana la capat. Nu pot insa fii un bufon pentru totdeauna si accepta parerile altora fara lupta, ci doar cu o ocazionala gluma si un dat din cap lipsit de speranta. Cinismul pe care mi l-am dezvoltat in fata acestei neputinte s-a intors acuma impotriva mea si m-a lasat lipsit de vointa, lipsit de incredere in viitor si schimbare.

Simt ca singurul mod in care pot schimba ceva este sa vociferez si sa-mi pierd cumpatul pana cand oamenii din jur vor fi gata sa ma asculte si sa ma trateze cu respect. Fiecare om are dreptul de expresie libera si masura in care si-l foloseste nu ar trebui sa depinda de cat de extrovert este sau cat de priceput este in arta relatiilor sociale si a retoricii. O libertate conditionata de mestesug politic sau maiestrie diplomatica nu mai este o libertate. Bagajul genetic al unei persoane si inclinatia sa spre anxietate, depresie, obsesie, manie sau mai stiu ce dereglare mentala mai mult sau mai putin inchipuita de asa zisi specialisti n-ar trebui sa influenteze cu nimic drepturile pe care le are in societate. Daca o persoana (ca si mine dealtfel) a inghitit in sec pana acum si a adoptat de buna voie atitudinea de sclav si apoi se trezeste la realitate, nu ar trebui ca ceilalti sa-l loveasca si sa-l impinga inapoi in conditia ingrata. Singurii care merita sa ramana sclavi sunt cei care nu vor sa-si deschida mintea. Sunt mandru de ceea ce sunt si de modul in care gandesc si am incetat sa mai cred ca exista cineva pe lumea asta care sa ma convinga ca gresesc, mai ales daca argumentatia lui nu se bazeaza pe obiectivitate si notiunea inca neabandonata a adevarului.

Citeam un articol in care un tanar roman cu doctorat la activ a decis sa se intoarca in tara si a enumerat toate motivele pentru care a facut-o. Ceea ce mi-a placut cel mai multe a fost sublinierea faptului ca exista in Romania o isterie in masa creata de media, pe care cei care nu au mintea deschisa sau nu au plecat pentru o vreme din tara refuza sa o accepte ca adevarata. Al doilea lucru care m-a deranjat a fost raspunsul tipic romanesc la modul mistocar, pe care adesea si eu il folosesc, iar scopul sau este unul singur: acela de a omori din fasa orice incercare a interlocutorului de a vorbi serios. Aceleasi gen de discutii se rederuleaza de prea multe ori in baruri si cafenele la o bere cu vechi prieteni, colegi, fosti colegi, cunostinte, prieteni ai prietenilor si chiar necunoscuti. Toata lumea vorbeste nimicuri, stie ca discutia nu se refera la nimic, si utilizeaza aceleasi tehnici stilistice de a da continut unui discurs vid. Nimeni nu stie nimic, toata lumea isi da cu parerea, sfaturile prietenilor sunt inutile si doar cei care au construit suficient de multa carisma si incredere in sine pot comunica credintele personale ca adevaruri personale unei audiente anesteziate.

Cel putin asta e senzatia pe care o am eu acum, fiind in vacanta in Romania inainte de a ma intoarce la munca in Dublin. Nu mai apartin nicaieri, nu mai am incredere in nimeni. Asta mai ales pe fondul unei nesigurante mai mult sau mai putin de sorginte personala pe care am resimtit-o la locul de munca si in societatea vestica in general (cu referire bineinteles mai mult la cea irlandezo-britanico-americana). Si bineinteles mi se poate reprosa ca nesiguranta a fost acolo de la inceput si doar s-a dezvoltat si poate ca nimic mai neadevarat. Precum am spus, atunci cand dezvolti o anumita atitudine umila, pasiva, de sclav, toti cei din jurul au reflexul de a te lovi cu picioarele pe jos pe unde esti cazut. Singura cale de scapare de iesire este sa te ridici. Si eu am decis sa ma ridic si sa le spun tuturor celor care se cred mai destepti ca gresesc. Nici afaceristul anglo-saxon nu are dreptate, nici nea Gica din poiana lui Iocan care isi da cu parerea, nici politicianul roman, nici tinerii crescuti in vest, singura voce care are dreptate este vocea ratiunii si mai mult a dreptului uman. Cu totii avem dreptul de a trai o viata fericita. Insa daca unii considera justificat mijlocul de a lovi in altii pentru a atinge acest scop, atunci vin si spun ca este justificat sa luptam impotriva lor oricat de normali si conformisti ar parea, pentru a putea asigura un minim de fericire si de trai decent pentru ORICE fiinta umana de pe aceasta planeta.

Mania, nervozitatea, frica, anxietatea, agresivitatea si violenta sunt regretabile si ar trebui poate sa dispara din viata de zi cu zi. Nu trebuie insa inlocuite cu reprimare. Lupta este justificata si necesara, iar aceste porniri aproape animalice izvorate din creierul vechi sunt arme indispensabile pentru a o duce. Toate sunt emotii normale care au existat dintotdeauna in repertoriul uman, iar eu sunt decis sa le asmut impotriva prostiei si a oamenilor prosti si sa le controlez si sa fiu plin de compasiune fata de toti cei care ma respecta, care incearca la fel ca si mine sa fie mai buni si care nu merita cu adevarat nefericire, asa cum nici eu si nimeni nu o merita.

In memoriam

2010-11-17T14:52:00.000-08:00

Cativa prieteni buni mi-au spus in moduri diferite ca urmaresc blogul meu ca sa vada ce mai fac, in ce stare sunt si ce mai scriu. Unul mi-a zis chiar ca daca ar fi sa ia in serios ce scriu, ai zice ca vreau sa ma sinucid. Ce-i drept am scris aici de multe ori in clipe grele de depresie si nu sunt in stare sa spun acum daca ele formeaza mare parte din viata mea. Eu tind sa cred ca nu, ca fiecare dintre noi este mult mai mult decat starile inalte sau joase prin care trece. Ei bine, pentru cei ingrijorati, vreau sa le spun ca sunt bine, mult mai bine decat am fost in alte dati in trecut. Dar destul cu egoismul si sa spun de ce scriu defapt. De ce m-am reintors la blog dupa ce n-am mai postat din iunie (apropo, nu m-am oprit din cautat sensul vietii) si de ce titlul cu pricina?

Citeam de curand o poveste numita "Programming and Madness" care m-a intristat. Tipul care povesteste se pare ca si-a revenit, dar asta nu a sters ceea ce i s-a intamplat, atat doar ca a invatat sa traiasca mai departe, asa cum a putut mai bine. M-au impresionat cel mai mult cuvintele astea: "Here is something important that I learned in the process. It is something that they teach you in mental hospitals: Reality doesn't just happen to you. It is something that you make." si pot sa zic ca am inteles ce a vrut sa spuna. Insa asemenea povesti par foarte departe de tine, atat in timp cat si in spatiu.

Nu la fel mi s-a parut vestea pe care mi-a dat-o mama ieri seara. Chit ca sunt departe ca spatiu fata de tara, si chit ca amintirile mele de pe vremea liceului si a olimpiadelor aproape ca s-au sters de tot, nu poti sa nu simti ca o asemenea stire te loveste cumva. Pot sa zic ca am cunoscut-o intrucatva pe Ami inainte sa se sinucida. Nu stiu de ce, nu stiu cum, nu stiu nici exact cand, stiu doar ca depresia a fost de vina, arde-o-ar focul. Cei care au cunoscut-o mai bine in ultima vreme au stiut mai bine ce sa spuna; mi-au placut randurile astea: "Sa ai in cap smoala, sa nu iti aduci aminte, sa nu auzi, sa nu vorbesti, sa ai capul inundat de o singura idee care te obsedeaza si iti roade creierul". Imi suna atat de familiar si presupun ca multora la fel (mai multi decat credem), numai ca eu nu vreau sa mor si se pare ca nici ea n-a vrut (pe blogul ei se prezinta "Ivan Al. T. Anamaria. (Campina, 1982 -> (vreo 84 de ani planuiesc cu vivacitate)"). Se pare ca uneori realitatea se deformeaza atat de mult pentru unii, incat singura solutie pare sa fie moartea. Dar degeaba mai comentez eu... sunt doar cuvinte care se pierd in vant si nimic nu aduce oamenii inapoi din moarte. Imi vine in minte o melodie, nu stiu daca e potrivita: "And I may just waste away from doing nothing/ But you're a martyr for even less".

E pacat de ce se intampla uneori, de cum bolile mentale trec ignorate de atatea ori, cum lumea le stigmatizeaza si ii marginalizeaza pe cei ce sufera, si cum singura alternativa pare a fi sa te ascunzi, iar din cauza asta nimeni nu este ceea ce pare sa fie. Cu totii ne ascundem in scoici si facem tot ce putem sa fim fericiti in aceasta lume cruda. (Si asa cum apropiati ai mei stiu si am subliniat-o de multe ori, cand spun asemenea lucruri nu sunt orbit de pesimism, ci trebuie sa recuonastem ca sunt realist, ca asta e adevarul oricum ne-am simti de la o zi la alta si oricum ne-am ascunde dupa degete.)

Ma opresc aici. <"In a line for a number, but you can't understand / Like a modern man">

Niste ganduri despre credinta si creier

2010-11-17T14:13:00.000-08:00

Un prieten mi-a spus recent ca daca ar crede ca nu exista viata dupa moarte atunci s-ar apuca sa jefuiasca banci sau sa comita diverse crime fara nici cea mai mica consideratie pentru implicatiile etice sau urmarile concrete ale actiunilor sale. N-am sa insist prea mult asupra absurditatii ideii asa cum imi apare mie (ea presupune mai multe lucruri, printre care si faptul ca oamenii care nu cred ar trebui sa fie total lipsiti de speranta, disperati si sa se manifeste haotic fara existent unui sens, i.e. unei certititudini la sfarsitul vietii). In schimb am sa ma concentrez asupra credintei mele ca oameni care nu sunt nici religiosi, nici adepti ai vietii de dupa, sau a oricarei alte forme de justitie divina sau a unor norme morale externe si absolute, nu au nici o problema in a avea o atitudine umanista, constructiva, de cooperare, o inclinatie spre fericire, pace si bunastare.

Din punctul meu de vedere nu exista nici un motiv pentru care initiative de intr-ajutorare sau filantropie, sau orice alte forme de altruism social extins, sa fie asociate cu embleme religioase. Adesea un gest este numit crestinesc daca este caracterizat de atribute pozitive (si nu e nevoie sa definesc mai mult ceea ce cunoastem cu totii prin bun simt), dar asemenea virtutii sunt promovate de mai toate religiile lumii. Cartile sfinte sunt folosite pe de o parte pentru a face oamenii mai buni pe de o parte, pe cand alte ori sunt intrebuintate pentru a ii dezbina, pentru a-i asmuti unii impotriva celorlalti, de a-i impinge la razboi si pentru a imparti lucrurile in albe si negre, bune si rele, persoane drepte si persoane strambe (ce trebuie alungate sau infrante, fiind incarnarea pe pamant ai unor demoni malefici).

Eu sunt de parere ca lucrurile sunt mult mai relative decat atat, insa nu relativ in masura in care nu putem stii nimic cu siguranta despre nimic. Asta e in general raspunsul pe care il primesc atunci cand spun ca eu cred in stiinta ca ne poate oferi raspunsuri: daca nu e alba si daca nu e neagra, atunci cum e? Raspund: depinde. Pai daca nu esti in stare sa oferi un raspuns clar, inseamna ca religia veche de milenii (si cea dreapta, pt ca s-a intamplat sa ma nasc intr-o anumita religie) are raspunsurile corecte, indiferent daca se aplica sau nu tot timpul, iar uneori sunt pur si simplu absurde. In general oamenii prefera sa ia raspunsuri gata facute in probleme morale, decat sa stea sa se gandeasca si sa incerce sa deduca o concluzie rationala bazata pe context si cateva principii bine dovedite. E cel mai usor sa fii conservator, sa respecti traditia, sa iei acelasi decizii ca si parintii tai si sa ai acelasi valori etice, pentru ca in felul asta poti fi pur si simplu pasiv, sa nu te preocupi de aceasta problema si sa-ti traiesti viata linistita, asa cum o percepi - (aparent) simpla. “De ce sa-ti bati capul cand lucrurile functioneaza bine asa cum sunt?”

Sam Harris face o treaba mai buna decat mine in prezentarea sa de la TED (numita “Science can answer moral questions“; si probabil in cartile sale) in a demonstra lucrurile acestea. Cele mai importante idei ce pot fi desprinse de la el in opinia mea sunt acelea ca: prima, in ciuda faptului ca exista un spatiu imens de configuratii morale posibile, va exista intotdeauna un set de miscari compatibil cu bunastarea globala a umanitatii (exemplul lui este jocul de sah sau deosebirea mancarii de otrava) si a doua, ca daca vrem cu adevarat sa alcatuim un set de precepte morale universale trebuie sa intelegem cum functioneaza creierul uman mai intai, si sa luam aceste cunostinte in considerare atunci cand facem o judecata morala, si nu niste adevaruri gata date prin revelatie sau filozofare unilaterala.

O exemplificare mai concreta a ultimei idei mi se pare domeniul economic, impreuna cu mai tanara ramura a economiei comportamentale. Manualele ne spun ca telul ultim al sistemului economic este maximizarea fericirii individului si ca fiecare participant este o fiinta rationala, capabila sa ia cele mai bune decizii in orice conditii date. Nu cred ca este particica a acestei afirmatii care sa nu esueze in modul cel mai lamentabil posibil in fata testului realitatii, ca sa nu mai vorbesc de ambiguitatea termenilor precum "fericire" sau "bun", care in final se reduc la un set de valori morale, adesea foarte relativ. Sunt de acord cu faptul ca putem fii rationali, nu cred insa ca o putem face timpul, mai ales cand mintea este pacalita cu tot felul de trucuri psihologice (cum ar fi publicitatea sau iluzia imbogatirii rapide) si, mai mult, atunci cand devine confuza, fiind poluata cu zgomot ideologic. Nu cu totii suntem inzestrati cu puterea de a rezista mrejelor vanzatorilor sau a predicatorilor, atunci cand ne ataca la nivelul cel mai bazal al existentei: sentimentele si emotiile.

Asa cum multi psihologi si neurosavanti au aratat, exista acest mod de functionare al creierului uman, primar din punct de vedere evolutiv, insa foarte important in viata de zi cu zi, aparent inconstient, de foarte multe ori incontrolabil, in care reactille emotionale din sitemul limbic devin responsabile de luare deciziilor si nu gandirea critica din cortex (prefrontal). Daca de foarte multe ori aceasta ne poate salva viata sau ne poate scoate din bucle infinite de analiza, alteori se poate intoarce impotriva noastra si deveni o slabiciune de care ceilalti pot profita.

Concluzia am uitat-o si eu pentru ca am scris acum cateva saptamani acest text, asa ca daca vi se pare ca se termina brusc imi cer scuze. Insa mare lucru nu mai aveam de spus, iar concluziile puteti sa le trageti si voi singuri.

Este viata fara sens?

2010-06-12T12:59:00.000-07:00

O intrebare pe care mi-am pus-o de multe ori si tot de multe ori am incercat sa-i raspund. Ca si in cazul vointei, dorinta mea tainica inclina spre existenta, alternativa parandu-mi de nesuportat. O lume in care nu exista sens si liber arbitru este o lume destinata pierzaniei, de neinchipuit. Am incercat din rasputeri sa ma conving ca ele sunt pur si simplu, ca sunt pur si simple date ontologic. Abaterile constiintei mele sunt doar rezultatul depresiei: mi se pare mie ca viata nu are sens. De indata ce vei deveni mai vesel, mai activ, mai social, vei vedea viata intr-o alta lumina, asta e placa care se pune se de obicei. Dar asta inseamna ca notiunea de "sens al vietii" depinde de starea de spirit la un moment dat, dar mai mult, depinde de o serie de chimicale produse de organisme sau ingerate din afara. Argumentatia contra ar putea fi ca sensul exista oricum, obiectiv si independent de constiinta, aceasta trebuind doar sa intre in starea necesara pentru a-l cunoaste. Ca si in cazul lui Dumnezeu, argumentatia poate merge si invers, cu adevarat obiectiva este inexistenta, e nevoie doar sa intram intr-o stare de "iluminare" pentru a o vedea. Altfel spus, ai nevoie de credinta, ca sa poti sa ai directie in viata, sa ai speranta, sa fii optimist si toate cele care deriva din astea. O alta explicatie ar putea fi de genul "binele e mai mult decat raul si va invinge intotdeauna", sustinuta de alte mistere universale de tipul materia e mai multa decat anti-materia, nu stim sigur de ce, e probabil legat de conditiile din apropierea Big Bang-ului, dar speram ca o teorie viitoare sa dea o explicatie. Altfel justificata, apare atitudinea mereu pozitiva, ca un lait-motiv sau o papusa stricata, lumea repeta mereu si mereu ca e bine sa fii bine dispus, sa zambesti si sa te gandesti ca totul va fi intotdeauna in regula, si sa ocolesti probleme fara rezolvare precum care e scopul meu in viata, ce este religia sau de ce este atata suferinta in lume?

Lasand insa aceste probleme vechi si nerezolvate de o parte, am sa ma concentrez pe ce am anuntat in titlu - sensul vietii. Ei bine, aici imi vine in ajutor psihologia evolutionista: concluzia mea - singurul scop in viata este sa traim cat mai mult si sa procream. Partea cu cat mai mult este legata de partea cu procreatul. Ipoteza se mai numeste si "gena egoista". (Marturisesc ca nu am citit cartea lui Dawkins, dar am fost introdus ideii de catre Pinker.) Gena vrea sa supravietuisca. Nu stiu daca putem vorbi de intentionalitate aici, dar in momentul in care o entitate moare si nu lasa nimic asemanator siesi care sa continue in timp, atunci ea nu mai are nici o relevanta. Existenta ei trecuta este pur si simplu uitata, ea pur si simplu nu mai are substanta. Ceva nu exista acum, nu exista punct. Spui "om" si intelegi ceva prin asta pentru ca oameni traiesc acum si se nasc in fiecare zi. "Dinozaur" nu avea nici o insemnatate acum mai bine de un secol, pana cand oamenii de stiinta nu au adus cuvantul in constiinta publica, insa in continuare dinozaurii pur si simplu nu mai exista. (Ca o paranteza, ma gandesc la expresia "a fi pe aceeasi lungime de unda" care a venit tot din domeniul tehnic, insa aici nu poate fi vorba de ceva ce nu exista, ceva ce nu exista cel mult asa cum ne imaginam noi ca obiect fizico-matematic, inchid paranteza.) Noi, ca oameni avem sens atata timp cat suntem in viata, si mai mult, cat genele noastre sunt replicate constant si circula dintr-un recipient in altul fara sa se dezintegreze, fara sa-si piarda forma ideatica, structura abstracta, reteaua de relatii, chit ca sunt recombinate si regrupate sau mutate. Fenomenul viestii este fenomenul existentei insesi. Nu mai este nimic pe deasupra.

Tot restul sunt adaptari si adaptari mai curioase, care nu par a fi explicabile. Bineinteles fiecare isi alege tabara: unii se asteapta ca toate lucrurile sa fie explicate de cunoastere, altii pun misterele pe seama magiei si a divinitatii. Dar ca sa revin, insasi masinaria cerebrala care a dezvoltat conceptul de scop, a fost construita (a se citi "a evoluat") pentru singurul motiv de a asigura supravietuirea. Exista chiar un mecanism numit confabulatie, prin care centrul lingvistic din creier genereaza explicatii (uneori false) pentru majoritatea actiunilor pe care le intreprindem - adesea motivatia constienta difera de cea care a generat defapt actiunea. Pe scurt, ne mintim singuri. Acum nu pretind sa inteleg tot ce se intampla in mintea noastra, dar teoria asta se suprapune destul de bine cu ceea ce am observat in jurul meu, si pare-se a fost si opinia unor religii orientale, desi recunosc ca nu sunt nici adept si nici cunoscator.

Cladiri inalte de birouri, sute de angajati stau in fata calculatorului si muta simboluri dintr-o parte in alta sau transforma pixeli in alti pixeli. Umplu hartii de cerneala, umplu cani cu cafea, se streseaza, se vaita, ies la tigara, se intorc obositi acasa si isi fac griji pentru viitor bazate pe ce-au scrijelit intr-o agenda, ultimul email pe care l-au primit sau ce a zis seful sau un coleg. In mintea tuturor, toti acesti oameni, noi cu totii facem lucruri de o importanta cruciala, importanta de care depinde soarta omenirii, a Pamantului, a Universului. Corect doar in prima instanta. Toata aceasta mascarada, tot acest furnicar, toata aceasta joaca nu are ca scop decat supravietuirea omenirii. Straturi peste straturi de mecanisme sociale, de cozi de paun, de masti, de protocoale, de tehnologii si maiestrii in prelucrarea naturii sau manipularea celor din jurul tau s-au adunat pentru a crea ceea ce numin in ziua de azi "civilizatia umana". Nimic din toate acestea nu are sens cu adevarat. Poti oricand sa te opresti si sa iesi din joc, singurul pret pe care il platesti este o supravietuire mai putin probabila a genelor tale. Esti doar un motor de maximizare a sanselor de reproducere.

Te zbati prin viata, faci scoala, iti iei o slujba, aduni bani, te lupti sa castigi mai mult, iti cumperi masina, iti cumperi casa, telefon mobil, calculator, le schimbi la 2 ani, citesti carti peste carti, nu ai odihna, ti-e teama in fiecare moment ca le vei pierde, devine toate atat de esentiale incat ai impresia ca respiratia insasi depinde de ele. Tragedia pierderii tuturor posesiilor este compensata mereu de dorinta nestavilita de a acumula, de a avea mai mult decat inainte, mai mult decat cel de langa tine. L-as numi pe om o "masina diferentiala". Cand spunem nivel minim de trai nu ne referim la mijloacele minime de subzistenta, ci la setul minim de posesii si avantaje pe care le avea un individ intr-un populatie data traind intr-un mediu dat. De aici razboaie, de aici foamete. Institutille au fost doar puse peste pentru a regula acest sistem. Nu le-am creat noi, ele s-au creat singure undeva in afara noastra, aproape ca un fel supra-fiinte, emergente din insasi vartejul care este viata. Precum am spus, tot ce pierzi daca iesi din toata aceasta aparenta de oameni ocupati si seriosi in legatura cu ce fac este statutul social. Odata ce ai pierdut statutul social, esti ostracizat: nu mai ai parte de resurse, nu mai ai parte de sex opus cu care sa te reproduci, nu mai ai parte de mijloacele pentru a continua sa supravietuiesti cu cativa ani mai mult pentru a pune umarul la generarea de mai multi si mai multi plozi. Nu vreau sa credeti ca urasc asta, ca promovez o distopie in care incetam rational si constient sa mai facem copii, pentru ca ne-am trezit dintr-o data intr-o conspiratie a procreerii: suntem crescuti ca vitele intr-o ferma doar ca sa facem cat mai multi copii si apoi niste extraterestri sa ne manance, tema veche si amuzanta a SF-ului care prezinta aparenta nedreptate a lipsei de control si autonomie. Nu, nu spun asta, spun doar ca orice parere ai in mintea ta ca faci lucrurile pe care le faci pentru cariera, pentru sotia ta care o iubesti, pentru parintii la care tii, pentru o idee nobila, pentru un ideal mistic, pentru ce vrei tu, se reduc la praf in final, la acea tarana si cenusa pomenita in biblie, la acele molecule care in mod bizar se combina cateodata pnetru a face din materie inerta viata.

E oare atat de dezolanta viata cand o privesti prin asemenea lentile? Se pare ca da. Atunci inseamna ca poate nu ne place atat de mult adevarul pe cat ne laudam si avem nevoie sa ne mintim si sa fim mintiti in continuare pentru a continua sa traim. Cert este ca insa mecanismul care ni se descopera in nuditatea sa simpla acum este cel care cere ca noi sa facem orice cu putinta sa nu cadem in disperare in masa si sa nu cedam deznadejdii si sa continuam sa misunam in cetatile noastre de beton, otel si sticla si sa facem copii in continuare, sa fim fericiti si sa cheltuim bani la shopping in weekend. Traiasca ipocrizia!

Oglinda retrovizoare. Carusel luminat in noapte

2010-06-02T16:43:00.000-07:00

Sunet. Culoare. Pielea care ti se intinde. Muschii fetei care se ridica, fruntea care face riduri. O melodie veche, un vers familiar si nemaiauzit de mult. Amintiri starnite, senzatii pe care nu poti sa pui degetul, se ridica ca praful rascolit de vant, iti aluneca din maini ca un peste zvarcolind, nu stii, nu intelegi, nu poti sa vezi de unde vin, nu poti sa spui cat timp vor sta, nu prevezi unde vor merge, nu stii nici tu unde vei ajunge.

Soarele te bate incet pe fata, inchizi ochii, strangi pleoapele pana cand vezi pete galbene si te bucuri ca traiesti. Strangi fiecare farama de seva, fiecare dram de fericire care iti curge prin vene si le treci repede prin inventarul memoriei, ca sa-ti aduci aminte in alte clipe cand e intuneric si frig. Cum poti sa traiesti ca un caine? Pot atata vreme cat pot sta sub soare sa ma incalzeasca, sa-mi dea viata.

Tristetea e ca un drog. Nimic nu se compara cu privirea pierduta in zare dupa o noapte nedormita, scrutand in departare sensuri, intelesuri, incapabil sa mai scoti o vorba, incapabil sa mai articulezi, sa rationezi, sa explici, mic si umil in necunoasterea ta, si in acelasi timp frustrat, revoltat, furios pe destinul nedrept, pe tot ce n-ai putut sa fii, pe amintirile amare, pe cele pe care le tii la inima, pe cele de care nu poti sa scapi, pe toate mastile pe care le-ai purtat, pe toti oamenii care ai fi putut sa fii, pe toate iubirile pe care ai fi putut sa le ai. Imi amintesc de oameni si locuri dupa cantecele pe care le aud. Unele ma duc pe malul marii, altele pe o strada in noapte, un trup gol de femeie sau o camera cu mine si gandurile mele ridicandu-se spre tavan si pierzandu-se asa cum se pierd toate sufletele de la inceputul timpului. Tristetea e un drog. Tristetea e atunci cand nu te minti. Tristetea e felul in care unii oameni vad lumea, ca printr-un ciob de sticla ars cu lumanarea.

Toate cuvintele se pierd in urechi ce nu asculta sau in minti ce uita. Imi impart eul in jumate: o jumatate care crede ca ca senzatiile pe care le am sunt cel mai important lucru in viata si trebuie ajutate sa se materializeze in afara, si cealalta jumatate care continua sa faca acelasi lucruri zi de zi si lasa toate vorbele rostite in interior sa treaca nebagate in seama, sa se rostogoleasca in neant, pentru ca oricum se vor intoarce la fel si la fel fara sa aduca nimic de insemnatate, nimic nou, doar emotii mascate in ganduri si fantezii. O parte viseaza, pe cand cealalta incearca sa traiasca. Una ma decima incet, muschi cu muschi, fibra cu fibra, carne, os, vointa, pe cand cealalta stie ce e miscarea, ce e vivacitatea, ce e placerea, ce e satisfactia, ce e esenta inoculata in mostenirea noastra ancestrala. Incerc sa-mi decorez viata asa cum incondeiezi un ou de Paste, doar de dragul principiului estetic - in final oul tot se va sparge.

Si daca imi schimb viziunea? Daca invat sa ma bucur de soare, de oameni, de norii de pe cer, daca imi cunosc trupul, daca ma accept asa cum sunt, atunci ce? Ar trebui dintr-o data sa gandesc altfel? Ar trebui sa-mi arunc toate gandurile dinainte si sa spun ca mi-am lepadat pielea, acum sunt un om nou? Daca ar fi sa consider toate confesiunile mele de acum si din trecut ca fiind neadevar, care e atunci adevarul? Alchimia perfecta a serotoninei si dopaminei? Fertilitatea soldurilor, genele mai bune ale urmasilor, cartile scrise de unii, cantecele compuse de altii. Ar trebui sa spun: tristetea asta ce ma urmeaza a fost un blestem, acum sunt pur, acum inteleg viata. Dar cine intelege ce pana la urma? Atat timp cat suntem sclavii lucrurilor care ne impresoara. Noi nu suntem liberi, iar libertatea e mizerie, noi nu o vrem, nu ne-o dorim, nu vrem sa intelegem nimic, nu vream sa fim destepti, vream doar sa fugim, sa alergam cat mai iute, sa ocolim toate obstacolele, sa nu ne uitam in spate, sa lasam in graba cateva resturi in urma, sa nu ne dam seama unde suntem in vuietul vantului pe care-l strapungem, sa alegem locurile cu ceata mai deasa, sa ajungem cat mai degraba in alta parte, in alt loc, oricare, oriunde, numai nu aici.

Este liberul arbitru o iluzie?

2010-04-10T13:02:00.000-07:00

In post-urile pe care le-am intitulat "Fizica sufletului" am atacat problema asta, dar m-am imprastiat in mai multe directii si m-am axat poate mai mult pe ideea de determinism. Iar determinismul lumii fizice in care traim pare sa fie ceva care e acceptat de din ce in ce mai multa lume. Stiinta inseamna determinism, sau cel putin o mare parte din ea, depinzand de cum interpretezi mecanica cuantica in raport mai cu seama cu biologia si chimia ce stau la baza ei. Am urmarit de curand discursul tinut de John Searle la Google si care, fatidic ar parea, era tocmai despre problema liberului arbitru intr-o lume a materialismului, neurobiologiei si a geneticii. Am fost surprins sa vad ca Searle este unul din partizanii teoriei cuantice a constiintei, asemenea lui Penrose, crezand ca solutia se afla undeva acolo in suprapunera starilor in functia de unda, acolo unde determinismul pare sa se rupa ca in exemplul celebru al pisicii lui Schroedinger.

Ceea ce mi s-a parut de notat la aceasta teorie cuantica este presupunerea ca exista undeva in procesul gandirii noastre, in chimia legaturilor sinaptice, niste gauri care sfideaza lanturile cauzale si conduc spre o evolutie total neimplicata de starea anterioara. Daca asemenea fenomene exista, cum ar fi descompunerea radioactiva, el ar fi totusi aleatoare, argument de care se impiedica si Searle, dar el continua sa-si puna bazele in aceasta unica posibilitate pe care i-o da fizica, sperand ca, de-a lungul lantului de la particule subatomice pana la fiinte vii, acest aleator se transforma cumva in intentionalitate, in genul acela de vointa pe care il exerciti atunci cand vrei sa-ti ridici mana pentru nici un motiv anume in afara de acela ca ai vrut sa o faci.

Citind alte articole, observ ca majoritatea biologilor, psihologilor, neurosavantilor merg pe ideea ca vointa libera este o iluzie. Desigur cei mai multi dintre ei o mentin ca pe o ipoteza falsifiabila si isi concentreaza si ei cautarile asupra acelui interval scurt intre momentul in care ai luat o decizie si cel in care corpul tau a inceput sa efectueze actiunea in sine. Exista cercetatori care in ziua de azi analizeaza acest fenomen prin prisma unor teste psihologice ingenios alcatuite sau chiar sub lentila RMN-ului functional.

Si eu, ca si acesti oameni de stiinta, am ajuns sa cred ca vointa libera e o iluzie. Este foarte posibil sa-mi contrazic afirmatii anterioare si de aceea nu neg ca inca sper si vreau sa cred ca vointa mea exista si e reala. E devastator sa realizezi ca defapt nu poti sa te schimbi, ca nu poti sa te abtii, ca nu ai nici un cuvant de spus asupra viitorului tau ca persoana sau a omenirii ca intreg. Este insusi motorul care ne mentine societatea, piedestalul pe care ne cladim toate idealurile, toate planurile de viitor. Prin vointa personala, prin tenacitate, ambitie, determinare, munca, procese grele de constiinta, reusim sa infaptuim ceea ce ne propunem, ceea ce suntem in prezent, reusim sa modelam viitorul, sa dam o directie generatiilor ce ne vor urma, reusim sa avem un oarecare control asupra vietii noastre si a celorlalti, reusim sa facem un pic de ordine in haos. Daca extragi liberul arbitru din toate astea cu ce mai ramanem?

Intotdeauna viziunea determinista, intalnita adesea in religie ca fatalism, sau mai usor identificabila cu destinul ne-a prezentat un viitor deja scris, uneori asemenea unui fir lung care se desfasoara de la originile timpului pana la sfarsit, chiar daca aceste limite ar putea fi infinite. Istoria, asemenea unei cronici, a fost incondeiata in paginile Universului si nu mai poate fi modificata. Si aceasta ar fi se pare urmarea logica a unui determinism strict. Insa am cateva lucruri de comentat aici: determinismul acesta pare sa nu existe la toate nivelele cosmice asa cum ne arata mecanica cuantica. Ecuatia lui Schroedinger a functiei de unda este determinista, dar traducerea ei in observatie nu este. Indeterminismul acesta pare insa se atenueze spre scale din ce in ce mai mari, precum moleculele si reactiilor lor chimice, si mai departe pana la stabilitatea si simplitatea legilor lui Newton. Poate intr-un fel asemanator felului in care conceptele statistice aplicate miscarii haotice ale moleculelor se traduc in marimi macroscopice clare precum temperatura sau caldura. Indeterminismul cuantic pare astfel sa se raceasca odata cu cresterea distantelor si scaderea energiei, dar asta intr-adevar nu inseamna ca trebuie sa dispara cu totul. Nu cred ca el exista in mecanismele care guverneaza genele sau neuronii in special pentru a da nastere a unor lucruri miraculoase precum constiinta, ci mai degraba ca el exista peste tot in jurul nostru, fiind mai greu de depistat (asemenea timpului in care un atom greu se dezintegreaza radioactiv) si totodata conferind istoriei universale o usoara tenta de incertitudine. Asta nu a impiedicata insa nici un cercetator sa faca predictii despre viitor, si mai ales pe cosmologi sa speculeze pe tema originii si a sortii Universului. S-ar putea insa ca privind Universul printr-o prisma multidimensionala si a teoriilor fizice ce vor urma, fie ca e vorba de particulele Modelului Standard, corzi care vibreaza, sau mai stiu eu ce forme de energie pura, informatie sau timp-spatiu, sa constatam ca defapt El este cu adevarat determinist, toata aceasta dilema a cuanticii fiind poate din nou o sarada a relatiei dintre observator si fenomen.

Si chiar daca Universul e determinist, asa cum am mai spus, nu exista nici o entitate care ii poate prezice viitorul. Deci practic acea istorie deja scrisa nu exista, ea nu e scrisa nicaieri, ea nu e cunoscuta de nimeni, nu exista decat prezentul, iar rezultatul implicatiilor cauzale le observam in fiecare clipa cu surpriza mai mare sau mai mica, pentru ca nu cunoastem cauzele in intregime. Aceasta este oarecum viziunea teoriei haosului si ceea ce Searle numeste indeterminare epistemica sau, intr-un fel, generatorul de numere pseudo-aleatoare al vietii de zi cu zi. Intr-adevar necunoasterea trecutului sau a viitorului nu infirma in nici un fel caracterul strict determinist al majoritatii legilor fizicii, dar da poate o alta lumina asupra modului in care functioneaza constiinta. Poata ca singurul lucru pe care il face constiinta este sa ne priveasca ca pe o terta persoana a carei evolutie si actiuni sunt total impredictibile. Daca actiunile pe care le facem la nivel inconstient, pornite din emotii si instincte, recunoastem ca nu pot fi controlate si izvorasc din mecanisem behaviorale clare, perfect cauzale, pe de cealalta parte insa, toate aspectele persoanei proprii pe care le punem in oglinda constiintei isi pierd aceasta claritate, pentru ca le privim ca si cum ar apartine unei alte persoane. In momentul in care aducem din sfera inconstientului actiuni si parti ale trupului pe care le ignoram mai devreme si le lasam sa se desfasoare nestingherite pana atunci, aruncam asupra lor o umbra de incertitudine. Pana atunci ele faceau ceea ce faceau si nu ne pasa prea mult de rezultat, eram perfect multumiti sa stim ca ele lucreaza de sine statator in asa fel incat sa ne asigure bunul trai si in ultima instanta existenta, iar in legatura cu asta nici un om nu pare sa conteste determinismul din spatele mecanismului. De exemplu, oamenii sunt perfect dispusi sa adopte viziunea mecanicista a medicului sau oricarui fel de tamaduitor care ii da o anumita licoare menita sa intervina intr-un fel bine stabilit intr-un sistem care functioneaza intr-un mod bine cunoscut si sa-l repare cumva prin aceasta interventie. Oamenii nu au nici o opozitie impotriva ideii de a fi reparati asemenea unei masini atunci cand li se prescriu chimicale si diete care le vor afecta in mod determinist evolutia trupului si bunastarii personale. Mai mult, se inghesuie cu tarie sa consume substante psihoactive precum alcoolul, tigarile, cafeau, drogurile ca sa-si modifice starea de spirit, claritatea judecatii, modul de a gandi, de a simti, viziunea si atitudinea in fata vietii - din nou intr-un mod cvasi-determinist.

De-abia in momentul in care ne analizam deciziile, ele incep sa capete valoare morala, incep sa ramifice Universul in cai alternative, ce ar fi putut fi, daca am fi luat alta decize. Pentru ca fiecare om este unic si oameni diferiti iau decizii diferite la momente diferite, chiar daca in esenta este vorba de un algoritm care raspunde la datele de intrare existente la momentul respectiv. In momentul in care te privesti pe tine insuti ca oricare unul dintre ceilalti, inseamna ca ai fi putut lua oricare dintre deciziile pe care le-au luat ceilalti, pentru ca nu poti cunoaste totalitatea motivelor care i-au indemnat pe ei sau totalitea consecintelor faptelor lor. Poti cunoaste doar un subset al al acestor cauze si efecte, asa cum nu cunosti defapt mare parte a stimulilor care te-au facut sa-ti traiesti viata asa cum ti-ai trait-o pana acum si nu poti prevede toate consecintele logice (desi raman in continuare perfect logice) ale actiunilor tale. Aceste subseturi sunt ceea ce denumim noi trecut si viitor, acesta este defapt modelul lumii pe care il mentinem noi in mintea noastra de fiinta popperiana in clasificarea lui Dennet.

Intreabarea care ramane a fi pusa este ce se intampla defapt in momentul in care apar procese de calcul care opereaza nu pe date prezente, ci pe date memorate, date prezise si date eronate provenind din toate directiile temporale din cauza imperfectiunii in perceptie? Se suprapune un asemenea mod de functionare, asemanator buclei de feedback din cibernetica si a auto-iteratiilor repetate, asupra paradigmei deterministe izvorate din legile fizicii ca ecuatii diferentiale? Daca un sistem este capabil sa-si modifice comportamentul ulterior pe baza celui anterior, pe baza unui model a lumii exterioare si a unei ramificatii de viitoruri posibile induse, se mai numeste ca acest sistem este determinist. Bineinteles, asemenea unui program de calculator care se rescrie singur, un asemenea model nu se poate spune ca eludeaza legile cauzalitatii, dar nici nu se incadreaza prea bine ideii de predeterminare. In felul acesta viitorul se deschide in fata ca un fractal, asemenea unui sistem multi-corp ce poate fi studiat numeric, insa niciodata cunoscut profund, la nivel analitic.

Ok, si care e legatura dintre sisteme dinamice complexe si faptul ca eu pot decide in orice moment sa-mi ridic mana sau pot face alegeri mai importante precum cea de a-mi schimba modul de viata, credintele sau mai stiu eu ce alte aspecte ale constiintei? Legatura ar fi ca liberul arbitru ar ramane in continuare sa fie o iluzie, nascuta din milioane de ani de evolutie naturala, un mecanism ingenios dezvoltat de selectia genetica pentru a ne pacali pe noi insine, paradoxal tocmai pentru a ne apara si a ne face sa functionam mai bine ca indivizi si ca societate. Lucrul cel mai important insa este ca intre punctul in care materia inerta s-a agregat in proto-viata si prezentul omenirii s-au adunat foarte multe nivele de complexitate pe care inca nu am ajuns sa le intelegem. Si asa cum am facut in trecut, ne refugiem de fiecare data de la marginile lucrurilor cunoscute in aparenta certitudine si pace a credintelor mistice, religioase sau a speculatiilor filozofice idealiste si subiective.

Eu personal cred ca cel mai important prag, care a dat nastere acestui intreg lant de dileme morale si polemici pe tema liber arbitru vs determinism, a fost momentul aparitiei primelor celule, a primelor forme de viata, capabile sa-si pastreze forma aproximativ nealterata pentru o perioada finita de timp, sa extinda virtual aceasta perioada prin reproducere si sa contracareze toate elementele adverse prin variatie si selectie. Cel mai important element a fost insa poate membrana, acea bariera dintre fiinta si mediu, care a pus astfel bazele ontologice ale oricarei fiinte vii ce-a urmat. As putea parafraza afirmatia lui Descartes si spune ca eu exist nu pentru ca gandesc, ci pentru ca am piele. Bineinteles aceasta cauza a existentei mele nu ar fi una necesara si suficienta, dar intr-un plan filozofic ar schimba intreaga viziune asupra existentei. Existenta nu este un concept, un atribut sau un predicat, este un fenomen aparte care s-a petrecut materiei undeva departe in trecut si care ne permitem astazi noua sa reflectam asupra noua insine si sa spunem despre lucrurile pe care le observam in jurul nostru ca "sunt". In momentul in care ne-am separat de mediu ca entitate capabila sa reactioneze proactiv este momentul in care am inceput sa existam si de atunci singura ratiune de a fi pe care am avut a fost si este sa existam in continuare, adica sa supravietuim, ca indivizi si ca specie. Daca acceptam aceasta gandire ca fiind 'metafizica' de la care ne pornim analiza problemei constiintei si a vointei, am putea gasi, cred eu, solutii si explicatii care sa concorde cu celelalte teorii stiintifice unanim acceptate, chiar daca asta ar putea insemna sa fie nevoie sa le infirmam uneori si sa le reparam, dar niciodata sa le recladim din temelii, asemenea unui castel de carti de joc daramat de o adiere, asa cum se intampla in ziua de azi cu majoritatea sistemelor fixe, religioase sau filozofice. Daca asta presupune sa abordam o atitudine materialista (fizicalista ar fi poate cuvantul adus la realitatile prezente) si existentialista (din nou intr-o nuanta poate diferita fata de ce se intelege acum prin termen) si nu va credeti in stare sa urmati o asemenea cale riscanta ce nu ofera nici o garantie pentru salvarea sufletului si viata de dupa moarte, atunci imi pare rau, dar nu cred ca exista alta cale mai buna.

Nota: poza de la inceput este preluata din acest articol.

Update: ii multumesc lui Marius care mi-a trimis link-ul la o prezentare foarte interesanta tinuta de Nassim Taleb pe tema a ceea ce el numeste Black Swan, pe scurt - evenimente foarte greu de prezis:

Be sure to wear some flowers in your hair

2010-03-11T08:47:00.000-08:00

Americanii, ca si irlandezii si intregul amalgam de descendenti ai influentei britanice, par un popor foarte ciudat. Bineinteles, am vazut si eu ca toata lumea filmelor lor, influenta pe care au adus-o in economie, felul in care au revolutionat tehnologia si stilul de viata al aproape intregului glob. Ei detin suprematia, ei dicteaza cum ar trebuie sa ne comportam, cum sa ne adaptam tacticile, reactiile, vietile. Dar este abordarea lor cea mai buna sau nu sunt doar o un produs secundar al istoriei, al unor evenimente si ale unor atitudini in fata timpului care s-au dovedit de succes acum ceva timp, dar nu mai sunt valabile acum in acest prezent, creat prin insasi antrepriza lor.

Dupa aproape un an in Dublin si 2 zile in San Francisco, un dezgust mi se aduna in stomac fata de aceasta intreaga semitie de oameni de succes. O cultura a simplitatii construita pe bazele unei lupte eterne pentru suprematie pe toate planurile. Fiecare individ trebuie sa dovedeasca ca este mai bun, mai puternic, mai tenace, mai viclean pentru a putea duce o viata de tihna si trebuie sa afiseze mereu dovezile victoriilor sale. Intr-adevar o jungla, un mediu salbatic, in care pare sa nu fie loc pentru cei slabi - imaginea sociala pare sa fie intr-adevar tot ce ai mai de pret.

Stand in sala de conferinte ieri si ascultand derulate planuri de afaceri si declaratii de presa, mi-am dat seama ca eram intr-o lume careia nu apartineam. Drama este in aceea ca nu exista loc in afara ei. Ar putea parea ca te-ai putea retrage asemenea unui ermit intr-o pestera a propriilor tale valori morale, dar lumea nu functioneaza asa. Trebuie sa te supui vointei majoritatii, ergo a celor puternici. Vietile noastre sunt in adevar conduse de bani si vointe meschine, minciuni si manipulare. Totul pornind dintr-un instinct al competitiei dus la extrem, instinct fundamentat pe cateva secole bune de scrieri filozofice, politice si economice originar de cele mai multe ori din radacini anglo-saxone. Aceeasi ideologie care a permis existenta coloniilor, este cea care conduce lumea in ziua de azi.

David Cameron, conservatorul britanic, promite sa puna puterea in mainile oamenilor prin intermediul tehnologiei web. Initiativa pare intr-adevar progresista, dar fundalul pe care se desfasoara este unul cu totul si cu totul discrepant. Exista un singur cuvant care anima spiritele majoritatii oamenilor de succes si acela este "banii". Orice ai incerca sa faci in ziua de azi se loveste de aceasta bariera, totul devine un calcul, o analiza cost-beneficiu, si nu o spun neaparat ca un lucru rau, dar situatia este scapata de sub control. Toate instrumentele financiare si de afaceri ajung in cele din urma in mainile unor oameni mai degraba mesteri, decat docti. Interesele lor plate si marginirea in abordarea problemelor (tocmai ceea ce le confera atributul de specialisti) ii fac sa piarda din vedere aspecte importante ale existentei. Americanii au uitat ce este fericirea sau au gresit crezand ca este altceva.

Omul este o fiinta ciudata. Ravneste intotdeauna la mai mult, iar cand obtine ceea ce vrea, ori se adapteaza foarte repede pana atinge plictisul ori acel lucru obtinut se intoarce impotriva lui ca un bumerang. Nu spun ca austeritatea sau chiar saracia ar fi motoarele cele mai bune pentru a forma caractere puternice si exemplare de succes (desi uneori asa pare), ci mai degraba ca ar trebui sa inlocuim acest modus vivendi izvorat prin reductie la cea mai bazala forma de lacomie, cu unul al moderatiei si al echilibrului intre instinctele primare pe care nu le cunoastem si nu le putem stapani indeajuns si ratiune (nu de cea mai pura forma, ci mai degraba o metoda stiintifca de rejectie a neadevarurilor si nedreptatilor).

Goodbye cruel world

2010-02-27T10:08:00.000-08:00

E o lume crudă!

Daniel Răduță se pare că e pe drumul cel bun. Eu aici în Dublin nu am simțit, dar se pare ca a fost o campanie media destul de puternică pentru el. Bineînțeles că te pune un pic pe gânduri - de ce doar pentru el când sunt atâția alții în aceeași situație? Și nu putem sa zicem nici că era la fel de amărât ca alții după standardele românești. Dar boala nu face distincție între clasa socială în care te afli sau salariu și banii din bancă. Până la urmă cred că toată povestea se va termina cu bine. Daniel se va face bine și el împreună cu soția lui vor lupta împotiva acestui gen de nedreptate și sper ca toată aceasta campanie să-i ajute și pe multi alții. Toată lumea vorbește în ultimii anii despre revoluția web și cum oamenii au din ce în ce mai multă putere prin intermediul acestei rețele globale de comunicare facilă. Ei bine, ăsta e un exemplu al acestei puteri. Când toată lumea te ignoră, trebuie să zbieri ca să te faci auzit. Și uneori e un țipăt de disperare. Chiar dacă unii au fost deranjați de cazul Răduță (am avut surpriza neplăcută ca un prieten să-l trateze cu dispreț și chiar să încerce să-l combată), cred că a fost un succes, o bătălie câștigată pe drumul spre vremuri mai bune.

Trebuie să recunosc că sunt și ipocrit. Poate nu mi-ar fi păsat nici mie acum câțiva ani, sau dacă n-aș fi trecut prin niște experiențe personale marcante sau dacă n-aș fi avut parte să aud despre lucruri rele ca asta întâmplate unor oameni apropiați sau în locul cărora aș putea fi oricând. Și apoi oricum nu se poate să-ți pese de toată lumea (asta e treaba altora, care nu și-o fac cum trebuie). Dar trebuie să ne pese măcar de câțiva măcar, că altfel am fi niște monștri, nu oameni.

Recent am auzit că o fostă colegă de grupă din facultate a murit în urma unui accident rutier. Marius, cu care am lucrat la ultimul joc la EA, a fost diagnosticat cu diabet (inadmisibil de târziu) chiar cu ceva vreme înainte să plec din țară. Acum e aproape orb și asta e numai una dintre complicațiile pe care le are. Alina îmi spunea săptămâna asta că are și ea un prieten tot cu leucemie și o colegă cu cancer la cap. Toți oameni tineri. Nici nu știi când viața se poate răsuci brusc și te lovește direct în față, găsindu-te total dezarmat. Și apoi mai sunt și eu care, ce să mă mai ascund după deget, mă lupt de atâția ani cu depresia și anxietatea și toată gama aferentă.

Poți să ai toți banii din lume, că nu te pot aduce înapoi din groapă sau nu te pot insănătoși atunci când medicina nu mai are soluții. Însă celor sănătoși, frumoși, puternici, avuți nu le pasă - pentru că așa funcționează lumea în care trăim. O lume crudă în care cei slabi pierd și sunt dați la o parte și ignorați. Bineînțeles asta e ceva perfect natural pentru biologie sau economie, capitalism, liberalism etc. Dar nu e drept pentru individ. Și de aceea va fi întotdeauna această ruptură între oamenii care suferă și cei care sunt norocoși. Asta dacă nu facem ceva să îndreptăm lucrurile. Pentru asta urăsc lumea în care trăiesc, detest sistemul, vreau să mă răzvrătesc. Îmi țin cumpătul doar pentru că știu că o revoluție nu aduce numai lucruri bune și e greu să planuiești o schimbare dacă nu studiezi bine toate detaliile. Dar nu vreau să aud că sunt pesimist sau gândesc negativ despre cele din jurul meu - sunt realist! De data asta eu am dreptate. Lumea e cu susul in jos și toți se complac. Rușine să ne fie!

White Lies

2010-02-13T14:48:00.000-08:00

Cea mai concentrată expresie care ar putea descrie această trupă proaspătă și albumul lor de debut sună cam așa: catchy dark indie. Într-adevăr în ultima vreme am deraiat destul de mult în ceea ce privește stilurile muzicale, dar am un singur argument în favoarea mea: ascult orice fel de muzică care îmi gâdilă urechile sau are un minimum de conținut, de valoare, de muncă depusă, de emoție în ea. Iar băieții ăștia mi-au gâdilat suficient urechile încât să le cumpăr albumul, deși sunt puși la categoria indie pe care eu în general o displac sau ignor.

I-am ratat toamna asta odată cu Coldplay și Elbow. Au 4 clipuri pe youtube cu o atmosferă super. Aproape toate piesele de pe album îmi plac, ceea ce nu mi se întâmplă des, și am ajuns să le ascult obsesiv. Complexitatea muzicală e redusă, compozițiile sunt de cele mai multe ori simpliste, dar antrenante și melodioase (în special refrenurile), deși uneori am fost surprins de câteva decorații orchestrale deosebite și niște sunete de sinteză foarte plăcute. Un lucru e clar, cine a produs acest album a făcut o treabă foarte bună și a creat un sound original, spațios, surreal. Ceea ce me likes.

Toboșarul e foarte bun, iar solistul unic. O voce groasă, expresivă, capabil în același timp să urce, chiar dacă live pare să falseze puțin. Cred că cea mai bună parte sunt versurile. Nu sunt un expert în lirica engleză, dar cuvintele par foarte bine îmbinate, formând un fel de povești in versuri, de piese de teatru cu dialoguri și decoruri, o poezie a morții și a vieții, un fel de concept album care te pune pe gănduri în legătura cu diferite gânduri pe care le avem uneori. Au fost comparați cu trupe ca Joy Division sau Interpol, pe care eu nu le-am ascultat și se pare că nici ei prea mult. Ceea e surprinzător e că au început să cânte pe la 14 ani ca o trupă de indie din ăsta șturbulatic și enervant de vesel și vivace (ceea ce se resimte un pic ) și apoi s-au trezit că vor să cânte ceva mai întunecat. Ceea ce mă bucură și le urez la mai mare.

Cât despre obsesia lor cu moartea aș spune că e mai sănătoasă și mai veridică decât a unora ca HIM sau orice altă trupă de metal nordică sau de genul ăsta.

Moartea bate la ușă

2010-02-03T16:41:00.000-08:00

Nu ştiu câtă lume citeşte blogul asta, dar eu am să fac oricum tot ce-mi stă în putinţă ca să dau mai departe de veste despre un lucru trist care se întâmplă acum în Bucureşti unui tânăr de 28 de ani, programator ca și mine. Daniel Răduță, (fost) coleg de serviciu cu câțiva prieteni buni de-ai mei, suferă de leucemie și va muri probabil dacă nu face transplant. N-am să înșir aici toate detaliile pentru ca le puteți citi pe blog-ul lui Lex, care a pus foarte bine punctul pe i. Citiți aici și decideți ce vreți să faceți.

Sunt atâtea rahaturi care ni se întâmplă în viața asta; într-un moment ca ăsta problemele tale devin ridicole. Și cum te revolți de fiecare dată împotriva tuturor nedreptăților care ți se petrec, vine un punct ca ăsta în care chiar poți face ceva ca să salvezi viața unui om, ceva care contează, nu să stai cu mâinile în sân cum ai stat până acum așteptând ca o autoritate superioară să rezolve tot, în timp ce tu acumulezi tot felul de posesii despre care ai impresia că le poți duce în mormânt cu tine. Știu că a da bani pentru caritate e un fel de scuză pentru a nu te implica direct în problemele lumii. Dar e mai bine decât să nu faci nimic.

Sănătate!

Fizica sufletului 4

2010-01-16T10:57:00.000-08:00

Citeam de curand ca prima teorie bine conturata a timpului a enuntat-o Sf. Augustin, cu mult dupa filozofii greci. El era de parere ca singurul timp real e prezentul, trecutul fiind rezultatul memoriei, iar viitorul fiind format din asteptari, deci o experienta subiectiva. Bineinteles nu stiu parerea celorlalti, iar Russell il critica pentru faptul ca face din timp ceva inerent mintii umane. Dar dincolo de asta tind sa fiu de acord cu aceasta viziune.

Am discutat in posturile trecute despre determinism si liberul arbirtru, deci mai ales despre ceea ce inseamna viitor si daca exista vreun loc undeva pentru destin. Ca sa rezum, am sa trasez o schema a relatiilor dintre aceste concepte, ceea ce le determina si ceea ce implica ele.

Determinismul prin prisma fizicii:

demonul lui Laplace (Universul este controlat de ecuatii diferentiale reversibile in timp - trecutul si viitorul sunt fixe si pot fi cunoscute in orice moment dat fiind un set de conditii initiale - mecanica/fizica clasica)
pisica lui Schroedinger (lumea cuantica este guvernata de un set de legi probabilistice si o interactie delicata intre observator si fenomen - fenomene precum radioactivitatea transforma viitorul intr-un concept nedeterminist)
teoria haosului (sistemele dinamice reale sunt foarte complexe, ecuatiile lor neavand solutii analitice; sunt foarte sensibile la conditiile initiale care nu pot fi complete sau masurate cu precizie perfecta - viitorul ramane in continuare determinist in teorie, dar imposibil de prezis in practica)
termodinamica (denumita si studiul proceselor ireversibile, este singura ramura a fizicii care afirma ca timpul nu poate fi inversat si ca curge intr-o singura directie, cea a cresterii entropiei - legatura cu determinismul nu este directa, dar afecteaza modul in care privim notiunea de lant cauzal)
relativitate einsteiniana (informatia nu poate circula cu viteze mai mari decat viteza luminii, deci exista un decalaj de comunicare intre istoriile partilor indepartate ale Universului, iar timpul devine relativ, fiind posibil sa se contracte; de asemenea permite o forma de calatorie in timp, cea in viitor - paradoxul gemenilor)

Cu aceste date am putea sa ne facem o idee asupra ceea ce inseamna timpul si viitorul mai ales, cu mentiunea ca toate aceste ramuri ale fizicii inca nu au fost reconciliate, deci rezultatele lor, desi confirmate prin experiment, ar putea sa se contrazica ca strucutura logica si sa esueze in a forma o filozofie unitara. Exemplul care imi vine minte este cel al miscarii browniene, care desi pornit de la o teorie cinetico-moleculara de origine clasica face prespuneri care ies din sfera determinismului clasic: cum ca traiectoria oricarei particule pe un interval infinitezimal de timp nu poate fi considerata drept urmarea interactiunii cu celelalte particule. Desigur modelul statistic al acestei miscari mi-este necunoscut, dar tocmai faptul ca a fost rezolvat de Wiener, parintele ciberneticii, ma face sa accentuez discrepanta dintre ipotezele care sunt luate drept date de diferite ramuri ale cunoasterii. Si astfel ajung la parerea sustinuta de Steven Pinker, ca diferitele aspecte ale lumii inconjuratoare ar trebui studiate la nivele diferite si in sisteme inchise de axiome (el da exemplul eticii si al geneticii ca exponate ale conflictului determinism vs. liberul arbitru).

Cu aceste lucruri in minte pot face urmatoarele speculatii privind natura viitorului:

nedeterminst - viitorul (si materia implicit) este controlat in totalitate de legile fizicii, dar acestea sunt de natura statistica si nu pot oferi o solutie clara pentru cum va arata
ramificat - ipoteza pe care eu personal am refuzat-o, dar inca puternica printre adeptii scolii cuantice (mai ales cea timpurie de la Copenhaga)
impredictibil, desi determinist - setul de legi fizice lucreaza determinist la orice nivel (inclusiv cel cuantic, asa cum afirma si Penrose despre ecuatia lui Schroedinger), insa viitorul nu poate fi determinat cu precizie de nici o fiinta umana, masina de calcul sau entitate sentienta din Univers din motive bine fundamentate stiintific pe care n-am sa le mai enumar)

Bineinteles mai exista variantele extreme: viitorul cunoscut in intregime, care insa se loveste puternic de vointa si posibilitatea de a-l schimba pe baza deciziilor "agentilor liberi" sau viitorul total aleator, imposibil de cunoscut cu adevarat, desi e destul de evident ca putem prezice o multitudine de evenimente si ca majoritatea fenomenelor tind sa urmeze anumite modele pe care le putem identifica si numi legi naturale. Am exclus dupa cum se vede ipoteza Dumnezeului omniscient pentru ca imi introduce mai multe greutati decat simplificari, in aceasta directie atitudinea mea fiind cel mult panteista, daca nu ateista in totalitate.

Dintre toate aceste alternative ceea ce cred eu este inca neclar. Cred insa ca viitorul este impredictibil si unul singur, iar faptul ca nimeni nu-l poate prezice ii face existenta ca concept obiectiv aproape inutila. El exista ca suma a tututor interactiilor cauzale, dar fiecare clipa prezenta poate aduce schimbari majore si surprinzatoare in structura sa. Viitorul despre care discutam in viata de zi cu zi este cel subiectiv, cel constituit ca model mental, format din preditctiile si aspiratiile fiecaruia dintre noi si adunate intr-un fel de arhetip specific civilizatiei umane. Aceasta viziune lasa loc destinului ca evolutie fatidica ce a fost "scrisa dinainte", insa asa cum am zis el nu poate fi cunoscut plecand de la un moment in timp, facand astfel distinctie intre determinism si cunoastere. Altfel zis, accept partial ideea de destin, dar refuz previziunea, premonitita sau orice pretentie de cunoastere a viitorului. Desigur, mai apare dificultatea calatoriei in timp sau a posibilitatii afluxului de informatie din trecut sau viitor intr-un univers cvadrimensional (cel putin), dar aceasta dilema ramane sa fie impartita intre relativitate, cuantica si termodinamica.

Chiar si dat un asemenea fundament de credinte, ramane in continuare problema liberului arbitru, caruia ii permit cu inversunare sa existe in continuare, dar il fac totodata un proces determinist. Asa cum am zis si in alt post, libera alegere vine din impredictabilitate si nu este decat un concept relativ care se aplica doar la nivel de societate umana (luata ca o colectie de constiinte). Astfel se face si separarea pe care o dorea Pinker - codul genetic nu are cum sa determine in totalitate viitorul, ceea ce rezolva si o alta disputa dintre ceea ce este dobandit si ceea ce este innascut. Astfel daca limitam conceptul de vointa la o entitate delimitata de mediu, asa cum este fiinta vie, el incepe sa capete sens si poate fi chiar modelat prin modele de control si feedback precum cele din cibernetica si teoria sistemelor. Insasi faptul ca exista sisteme care isi pot adapta evolutia pe baza rezultatelor actiunilor proprii releva faptul ca viitorul este rezultatul unui sir de actiuni complexe si inca greu de stabilit, fie numai calitative. Dar asemenea sisteme exista chiar si in lumea anorganica - termostatul sau dispozitivul de protectie al lui Watt bazat pe miscarea centrifuga (nu mai stiu cum se numeste) si asta subtiaza si mai mult discrepanta intre viata si materie, suflet si trup. Bineinteles ramane in continuare discutia teleologica si intentionala: masinariile au fost construite cu un scop ales de om, care este scopul omului. Dar am sa refutez chiar si aceasta viziune pentru ca tind sa cred ca si notiunea de efect final nu-si are sensul decat intr-un cadru restrans si nu are valoare obiectiva. Notiunea de finalitate nu este decat o urmare a existentei ca sistem viu (autopoietic in general). Odata ce entitatea a inceput sa existe, imediat a aparut si instinctul de supravietuire ca scop primordial. Tot ce a aparut dupa aceea nu a fost decat comportament emergent. Dar lucrurile acestea raman a fi analizate in continuare.

Fizica sufletului 3

2009-11-15T17:23:00.000-08:00

Iata ce are de spus Steven Pinker despre liberul arbitru in cartea sa "How the Mind Works" intr-o traducere aproximativa facuta de je:

Pe masura ce stiinta avanseaza si explicatiile comportamentului devin mai putin fanteziste, fantoma absolvirii graduale (the Specter of Creeping Exculpation), cum o denumeste Dennett, se va contura din ce in ce mai puternic. Fara o filozofie morala mai clara, orice cauza a comportamentului poate fi folosita pentru a submina vointa libera si astfel responsabilitatea morala. Este garantat ca stiinta sa apara ca devorand vointa, indiferent de ceea ce descopera, deoarece modul stiintific de explicatie nu poate gazdui notiunea misterioasa de cauzalitate necauzata care se afla la baza vointei. Daca oamenii de stiinta ar vrea sa arate ca oamenii au vointa libera, dupa ce s-ar uita? Un eveniment neural aleator pe care restul creierului il amplifica intr-un semnal care provoaca comportamentul? Dar un eveniment aleator nu se potriveste conceptului de vointa libera mai mult decat o face unul guvernat de legi si nu poate servi drept mult cautatul loc geometric al responsabilitatii morale. Nu am considera pe cineva vinovat daca degetul sau a apasat pe tragaci fiind conectat mecanic la o roata de ruleta; in ce fel ar fi situatia mai diferita daca roata de ruleta ar fi in interiorul craniului? Aceeasi problema apare si pentru o alta cauza impredictibila care a fost sugerata ca sursa a vointei libere, teoria haosului, in care, conform cliseului, bataia din aripi a fluturelui poate porni o cascada de evenimente culminand intr-un uragan. O fluturare in creier care cauzeaza un uragan de comportament, daca ar fi gasita vreodata, ar fi in continuare o cauza a comportamentului si nu ar satisface conceptul de vointa libera necauzata de la baza responsabilitatii morale.

Fie ne dezbaram de orice fel de moralitate ca o superstitie stiintifica, fie gasim o cale de a reconcilia cauzalitatea (genetica sau de alta natura) cu responsabilitatea si vointa libera. Ma indoiesc ca nedumerirea noastra va fi vreodata complet usurata, dar le putem cu siguranta reconcilia partial. Asemenea multor filozofi, cred ca stiinta si etica sunt doua sisteme inchise definite peste aceleasi entitati din lume, asa cum poker si bridge sunt doua jocuri diferite jucate cu acelasi pachet de 52 de carti. Jocul stiintei trateaza oamenii ca obiecte materiale si regulile sale sunt procesele fizice care cauzeaza comportamentul prin selectie naturala si neurofiziologie. Jocul eticii trateaza oamenii ca agenti echivalenti, simtitori, rationali, cu vointa libera, iar regulile sale le reprezinta calculul care atribuie valoare morala actelor de comportament prin insasi natura inerenta a comportamentului sau prin consecintele sale.

Liberul arbitru este o idealizare a fiintelor umane care face jocul eticii jucabil. Geometria euclideana necesita idealizari precum linii drepte infinite si cercuri perfecte, iar deductiile sale sunt solide si folositoare chiar daca lumea nu contine cu adevarat linii drepte infinite sau cercuri perfecte. Lumea este suficient de aproape de idealizare pentru ca teoremele sa fie aplicate cu folos. In mod similar, teoria etica are nevoie de idealizari precum agenti liberi, sentienti, rationali, echivalenti ale caror comportament nu este cauzat si concluziile sale pot fi solide si folositoare chiar daca lumea, asa cum este vazuta de stiinta, nu contine cu adevarat evenimente necauzate. Atat timp cat nu exista coercitie clara sau o foarte proasta functionare a ratiunii, lumea este suficient de aproape de idealizarea vointei libere asupra careia teoria morala poate fi applicata si avea sens.

Stiinta si moralitatea sunt sfere separate de gandire. Numai recunoscandu-le ca separate le putem avea pe amandoua. Daca discriminarea e gresita numai daca mediile de grup sunt aceleasi, daca razboiul si violul sunt rele numai daca oamenii nu sunt niciodata inclinati spre ele, daca oamenii sunt responsabili pentru actiunile lor numai daca actiunile sunt misterioase, atunci fie oamenii de stiinta trebuie sa fie pregatiti sa-si ascunda datele, fie cu totii trebuie sa fim pregatiti sa renutam la valorile proprii. Argumentele stiintifice s-ar transforma intr-o coperta a revistei National Lampoon care arata imaginea unui caine cu un pistol la tampla si textul "Cumpara aceasta revista sau impuscam cainele."

Cutitul care separa explicatia cauzala a comportamentului de responsabilitatea morala pentru comportament taie in ambele directii. In ultima cotitura a povestii natura umana - moralitate, un marker cromozomial pentru homosexualitate, asa numita gena gay, a fost descoperit de geneticianul Dean Hamer. Spre mirarea celor de la Science for the People, de data aceasta explicatia stiintifica este cea politically correct. Se pare ca ea refuta politicieni de dreapta precum Dan Quayle, care a spus ca homosexualitatea "este mai mult o alegere decat o situatie biologica. Este o alegere gresita." Gena gay a fost folosita pentru a demonstra ca homosexualitatea nu este o alegere pentru care homosexualii ar trebui tinuti responsabili, ci o orientare involuntara pe care nu si-o pot abtine. Dar acest mod de gandire este periculos. Se poate spune la fel de usor ca gena gay poate influenta unii oameni sa aleaga homosexualitatea. Si ca orice stiinta de calitate, rezultatul lui Hamer poate fi falsificat intr-o zi si atunci unde vom ajunge? La a accepta ca bigotismul importriva homosexualilor este in regula pana la urma? Argumentatia impotriva persecutarii homosexualilor trebuie facuta nu in termeni de gena gay sau creierul gay, ci in termeni de drept al oamenilor de a se angaja in acte private consensuale fara sa fie discriminati sau hartuiti.

Ingradirea gandirii morale si stiintifice in doua arene separate sta de asemenea si in spatele metaforei mele recurente a mintii ca masina, a oamenilor ca roboti. Nu dezumanizeaza oare aceasta oamenii si conduce spre a-i trata ca obiecte neanimate? Precum un invatat umanist punea problema in mod lucid intr-o postare pe internet, nu oare zugraveste aceasta experienta umana ca fiind invalida, materializand un model de relationare bazat pe o relatie Eu-El (I-It), si delegitimand orice alte forme de discurs cu consecinte fundamental destructive asupra societatii? Numai daca cineva o abordeaza intr-atat de literal incat nu se poate comuta intre diferitele stante de conceptualizare a oamenilor pentru scopuri diferite. O fiinta umana este in acelasi timp o masina si un agent liber simtitor, in functie de scopul discutiei, asa cum este deasemenea si un platitor de impozite, un vanzator de asigurari, un pacient la dentist si 200 de livre de balast intr-un avion de navetisti, in functie de scopul discutiei. Contextul mecanicist ne permite sa intelegem ceea ce ne face sa ticaim (what makes us tick) si cum ne integram in universul fizic. Cand aceste discutii se domolesc la sfarsitul zilei, ne intoarcem sa vorbim despre noi insine ca fiinte umane demne si libere.

Fizica sufletului 2

2009-11-10T11:16:00.000-08:00

Scriu acum repede ca sa nu uit dupa ce ametesc printre idei.

Mi-am dat seama ca am gresit intr-o oarecare masura in postul anterior dand atat de multa importanta determinismului, fie el clasic sau cuantic, si ignorand invataturile teoriei haosului. Chiar daca un sistem, in particular un organism viu, reactioneaza intr-un mod pre-stabilit la stimulii din exterior, asta nu inseamna ca va reactiona la fel vreodata in viitor. Conform teoriei mecanice starea acelui sistem la un moment ulterior va depinde de starea intregului Univers, care il contine si pe el. Iar Universul fiind un sistem dinamic aperiodic, exista o probabilitate infinit de mica ca o anumita configuratie sa se repete identic intr-un timp atat de scurt precum o viata de om. Si chiar daca s-ar reproduce cu o acuratete dincolo de milioane de zecimale, efectul fluture, sau sensibilitatea la conditiile initiale, ne garanteaza ca evolutia sistemului va devia puternic fata de cea pornind din configuratia de referinta.

Prin urmare destinul exista si nu. Vointa exista si nu.

Destinul exista in sensul ca determinismul stiintific inca rezista examinarii atente. Viitorul se scrie in fiecare clipa aplicand o serie de ecuatii sau reguli bine determinate plecand de la o descriere infinitezimal restransa in timp a spatiului, cunoscuta si sub numele de prezent. Ceea ce nu rezista este viziunea ca Universul s-ar ramifica la fiecare decizie pe care o luam, impartindu-se in lumea reala si cea in care am fi facut o alegere opusa sau mai multe diferite. Ca si cum vointa fiecaruia dintre noi ar fi ceva exterior Universului si l-ar afecta fara sa fie la randul ei afectata de el sau de celelalte vointe. Daca insa acceptam ca vointele personale au acelasi substrat material si sufera acelasi procese precum intreg Universul din care fac parte integranta si nu mai exista nimic in afara lui, ne dam seama ca nu poate exista decat o unica evolutie holistica, ca rezultat al interactiunii instantanee intre toate elementele sistemului.

Ceea ce se ramifica este insa modelul nostru mental al lumii. Pentru ca avem aceasta calitate de a lua decizii bazandu-ne pe predictii, pe ceea ce credem ca s-ar intampla daca am face asta sau asta si tot asa. In fine, aici intram pe teren minat, ca si in cazul ideii de calculabilitate a viitorului, pentru ca are de-a face cu bucle infinite, indecidabilitate, intractatabilitate sau paradoxuri de genul multimii care se contine pe sine insasi. Sper sa pot sa clarific mai bine partea asta pe viitor. Intre timp miezul acestei dileme graviteaza pentru mine in jurul afirmatiei: "O persoana intotdeauna face alegerea cea mai buna pentru el", care a rasarit din nou la o bere :).

Poti combate aceasta afirmatie? Poti spune ca o alegere pe care ai facut la un moment dat n-a fost cea mai buna in contextul datelor si puterii de judecata pe care o aveai in acel moment? Si exclud aici ideea ca amanarea alegerii n-ar fi o alegere in sine. Bineinteles, o asemenea viziune incurajeaza fatalismul si comportamentul prostesc si anarhic. Dar oare nu am dreptate zicand ca o decizie primeste calitate morala, buna sau rea, de-abia dupa ce a fost luata si devine istorie? Si aici intervine cercul vicios: daca putem simula in minte evolutia unui subset al Universului relevant noua ca persoana, asta inseamna ca putem deduce si repercursiunile probabile ale deciziei pe care suntem pe cale de a o lua. Astfel construim un arbore de posibilitati, asemeni jocului de sah, care desigur e infinit in adancime. Insasi algoritmul de parcurgere si decizie se poate modifica ca urmare a acestei ocheade aruncate in viitor, fiind tot de natura materiala in cele din urma. Apoi toate procesele au loc in timp, deci intre momentul in care incepi sa iei o decizie si cel in care ai luat-o efectiv si ireversibil e un taram foarte alunecos si greu de decis daca nu este cumva practic inexistent, nelasand astfel nici un fel de loc procesului de a alege. In concluzie, fiecare alegere este urmarea cauzala a intregului lant de stari care a dus pana in prezent, desi intr-un mod miraculos care sfideaza barierele logicii.

Asta nu inseamna ca vointa libera nu exista. Dar poate ca nu este atat de libera pe cat ne imaginam. Contrar a ceea ce intelege mecanica prin liber, in viata de zi cu zi se identifica mai degraba cu impredictibil. Un om se simte liber atat timp cat nimeni altcineva nu-i poate anticipa miscarile. Si asta e intr-adevar adevarat. Nici Dumnezeu, nici el insusi nu poate face asta. Vointa pare a fi ghidata de un set de legi, ma feresc sa le zic scopuri, printre care instinctul de supravietuire are poate rolul cel mai de seama. Daca mai adaugam celelalte axiome ale vietii, precum conservarea formei in stare de flux, selectia naturala, scaderea locala a entropiei si probabil altele, obtinem niste automatoni producatori de decizii.

Inchei pe ziua de azi cu trei intrebari ca tema de gandire pentru mai departe.

1. Putem oare accepta ca pana si nesiguranta sau regretul sau nemultumirea de sine, orice stare psihica pe care o traim pana la urma, sunt consecinte ale unui Univers perfect cauzal?

2. Exista notiunea de spectator detasat (precum la un meci de fotbal) intr-un Univers in care totul este inter-conectat, chiar daca (sau mai ales daca) informatia circula cu viteza finita? Sau altfel pus: poti fi martorul propriului destin?

3. Ce s-ar intampla daca ar exista cu adevarat un aflux de informatii din viitor si cum ar afecta el felul in care modelul mental al lumii viitoare se construieste in creier?

When I'm down I drive the hearse

2009-11-06T10:29:00.000-08:00

And pride is just another way
Of trying to live with my mistakes
Denial is a better way
Of getting through another day
And silence is another way
Of saying what I wanna say
And lying is another way
Of hoping it will go away
And you were always my mistake...

(Steven Wilson)

Fizica sufletului

2009-10-31T13:59:00.000-07:00

Poate ca a venit momentul sa atac direct, sau cel putin un pic mai stiintific, toata preocuparea asta a mea pentru suferinta, depresie, sentimente, constiinta si tot ce alcatuieste viata in general.

In primul rand, cum am ajuns eu sa lucrez la Havok? Explicatia e destul de simpla: ca adolescent am participat la olimpiada nationala de fizica si de atunci am ramas cu o pasiune pentru fizica, chit ca am fost intotdeauna mediocru si n-am progresat nici pana in ziua de azi cu adevarat, poate pentru simplul motiv ca n-am fost niciodata pasionat de ecuatii, ci de filozofia din spatele lor. Cum n-am inteles nici macar primul capitol, mecanica clasica, mi-am propus sa o aprofundez. Dat fiind ca am dat la o facultate de informatica si nu de fizica, a trebuit sa-mi impac dorinta cu ideea ca probabil voi programa calculatoare pentru o mare parte (daca nu toata) a vietii mele. Si asa am ajuns sa fiu pasionat de simulare fizica (dinamica) pentru grafica 3D pe calculator (jocuri video).

Problema e ca m-am pierdut pe drum. Am uitat de unde am plecat. Si colac peste pupaza am inceput sa ma gandesc ca poate sunt mai bun programator decat fizician, sau filozof, sau artist. Sau poate destinul meu nu e inca scris. Dar despre asta voiam sa vorbesc, asa ca sa ma opresc din debitat si sa ma intorc la subiect.

Totul e frumos in fizica: ecuatii diferentiale descriu la orice moment din trecut sau din viitor evolutia unui sistem atata timp cat ai la dispozitia starea initiala, din prezent. Asta e determinismul clasic al lui Laplace: daca ai putea fii un zeu omniscient, ai putea sa prezici viitorul si sa cunosti trecutul. Sau pus altfel: intregul Univers are o evolutie predefinita, trecutul si viitorul au fost deja scrise pentru eternitate. Nu te sperie gandul asta?

Dilema asta a determinismului a fost intotdeauna asociata cu cea a vointei libere (sau a liberului arbitru). Dar niciodata nu m-a lovit atat de puternic ca in ultima perioada si mai ales dupa ce am intrat in contact cu determinismul lui Niall - n-am stiut ce nume sa-i pun asa ca mi s-a parut amuzant sa-i atribui numele celui care mi l-a enuntat defapt dupa cateva halbe de bere, Niall, un coleg de munca irlandez. Si asta suna cam asa: chiar daca mecanica cuantica era ultima speranta de a integra liberul arbitru in contextul fizicii, fenomenele pe care le descrie ea, fie ele probabilistice, raman in continuarea in afara controlului nostru. Altfel zis, ce se alege de pisica lui Schroedinger depinde de legile naturii, chiar daca avocatii fizicii cuantice vor accentua rolul observatiei asupra colapsului functiei de unda, caci pana la urma si noi oamenii suntem alcatuiti din molecule, atomi, particule elementare etc care se supun acelorasi legi.

De-abia acum inteleg inversunarea lui Einstein. Si apoi a fost si atitudinea nesigura, desi fundamentata bine teoretic, a lui Penrose in "The Emperor's New Mind". Dar cel mai rau ma racaie problematica umana: desigur ca nu vrem sa renuntam la ipoteza vointei libere, chiar daca fizica ne-o cere, pentru ca ar ruina intreaga noastra conceptie despre ce inseamna sa iei decizii si mai ales importanta acestui proces in prezentul secularizat in care traim. E uimitor cum in timpurile noastre moderne idei atat de contradictorii pot coexista. De exemplu fizica se pune intr-adevar de acord cu o alta credinta populara - destinul. Pe de alta parte avem si batalia dintre creationsim (Intelligent Design mai nou) si (neo)darwinism.

Dar ce inseamna toate lucrurile astea pentru mine ca persona? Cum imi afecteaza mie constiinta? Cum ma ajuta pe mine stiinta, aceasta noua religie, sa-mi traiesc viata? Cum voi privi eu lucrurile de acum inainte si care va fi atitudinea mea in fata fiecarei clipe pe care o traiesc? Cu ce ma consoleaza pe mine determinismul vs. liberul arbitru atunci cand e vorba de depresie, de prieteni, de iubire, de sentimente si emotii, de cariera si bani samd?

Refuz sa cred ca viitorul meu a fost scris deja. Nu pot insa sa contest nici intelepciunea acumulata de cateva secole de stiinta. Macar a fost un progres fata de aiurelile bine intentionate ale anticilor. Dar daca fizica trebuie rescrisa, inseamna asta oare ca trebuie rupte lanturile cauzalitatii? Daca eu cu mintea mea incerc sa prevad viitorul doar pentru a-l putea modifica in beneficiul meu sau pentru a lua o decizie la un moment ulterior, inseamna oare asta ca viitorul se scrie in fiecare moment ca rezultat al unui sistem de constiinte ce interactioneaza cu materialul? Sau ca Universul se imparte la fiecare actiune sau decizie ca un arbore intr-o multitudine de universuri alternative. "Cum ar fi fost daca?..." Sau poate defapt nu e decat o iluzie si nu avem de-a face decat cu o retea de interactiuni intre atomi, energie si unde care ne conduc viata din umbra ca niste papusari. Pana la urma Micho Kaku in "Physics of the Impossible" sustine, ca si alti fizicieni, ca calatoria in timp este posibila. Iar asta nu-mi sugereaza decat un fel de cosmos static, in care pana si calatoriile temporale ar fi predeterminate.

Din punctul meu de vedere fizica a esuat sa se conecteze cu stiintele vietii - biologia, medicina, psihologia. Prigogine a incercat sa exploreze tendinta vietii spre organizare spontana. Si alti fizicieni au incercat sa explice parcursul asta ciudat spre scaderea entropiei (cel putin locale ca sa nu ne razboim si cu principiul doi al termodinamicii). Se pare ca si gravitatia are un rol in asta, dar mi-e prea greu mie sa inteleg. Iar apoi, gravitatia cuantica sau marea teorie unficata e departe de a fi elaborata. Atat ca sunt semne puternice ca tot ceea ce tine de viata ca fenomen poate fi explicat prin limbajul matematicii. Ceea ce pana la urma e tot un fel metafizica, dar e macar o reconciliere acceptabila pentru mine intre materialism si idealism. Si chiar daca aceasta problema determinist-tare ar fi rezolvata (analogie NP sau AI :P) cum ar arata aceasta theory of everything? Ar arata ca prestiinta lui Asimov, ca precogii lui Dick, ca previziunile lui Herbert sau ca oracolul din Matrix? Ar fi o teorema care ne-ar spune ca in principiu orice e posibil daca invatam sa eludam o serie de legi care din pacate sunt batute in cuie? Ar fi o teorie a libertatii? Ne-ar oferi cunoasterea in final darul fericirii? Ne-am putea impaca cu adevarul, oricare ar fi el?

Nu cred in Dumnezeu, dar cred in mai mult. Sunt oare doar un prost?

Daca determinismul si fizica actuala stau in picioare atunci inseamna ca am fost predestinat sa traiesc viata asta de rahat, sa sufar, asa cum altii s-au nascut sa se bucure de ea in ignoranta. Daca chiar am control asupra destinului meu (asa cum sugereaza deja raspanditul documentar "The Secret") atunci inseamna ca mai am o sansa, desi regulile jocului imi sunt total necunoscute - aici esueaza stiinta sa ma mai ajute! Oricum inseamna ca mi-am pus sperantele pana acum in lucrul gresit. Iar secolul 21 e departe de capatul cautarilor noastre. Poate ca ii vom zice sincronicitate, poate altfel, sunt numai nume pana la urma, asa cum sublinia si Feynman. Insa pentru mine in momentul asta nimic nu e clar. Intreaga intelepciune acumulata de civilizatia umana m-a dezamagit. Intrebarile vechi ale filozofiei raman sa ne bantuie, pe cand noi ne traim vietile orbecaind prin intuneric si temandu-ne de moarte.

Noroc bun! :D

Insirand cuvinte goale ce din coada n-au sa sune

2009-10-29T14:47:00.000-07:00

Nu vreau sa ma pierd in forfota zilelelor care trec. Nu vreau sa ma uit pe un raft intre amintiri. Nu vreau sa fiu doar produsul unui alambic pervers. Nu vreau sa fiu doar o coloana pierduta in ziarul de azi. Nu vreau sa fiu doar cuvinte pe buzele altora. Nu vreau sa fiu o aversa in buletinul meteo. Nu vreau sa devin un "el" intr-o poveste prafuita, intr-un scenariu absurd, intr-un final banal in coada de peste.

Ce se intampla cu visele noastre? Unde se duc, unde se pierd? De ce am fost blestemati sa plutim in spatele pleoapelor inchise? Oare tot ce simt e fals? Oare totul e menit sa piara? De ce suferim ca prostii? Dincolo de lacrimi si iubire nu e nimic? Nu e nimic de care sa ma agat? Degeaba iti intind mana, nu avem nici un sprijin de care sa ne tinem.

Vantul pasiunilor trece, lasand loc unei brize de cinism. Furtuna fiorilor a fost doar intr-un pahar. Castelul de carti de joc se darama. Clipele au trecut, insa eu am ramas. Inchid ochii si stiu ca trebuie sa fie mai mult. In jurul meu insa oameni se poticnesc precum caii de povara. Se incovoaie sub sfichuirea biciului si cad rapusi de truda. In salbaticie e destul numai sa supravietuiesti. E o victorie sa nu te dai batut. Invatam sa ne multumim cu mai putin. Invatam sa pretuim lucrurile marunte. A apus vremea dependentei de extaz, sau poate n-a fost niciodata.

Eu vreau insa sa infloreasca zambetul pe fata ta precum un mugure de primavara. Sa-ti vina sa razi ca si nu n-ai fi cunoscut vreodata durerea. Sa nu-ti faca nimeni nici un rau si sa nu-ti ceara mai mult decat poti sa dai. Sa nu fie nevoie sa lupti, sa te indarjesti, sa tanjesti, sa te umilesti, sa te faci farame. Nu, nu-ti doresc lumea asta, ci una perfecta. O lume utopica pe care o construiesc in toti anii astia de cand imi pierd mintile. Pentru mine, in realitatea asta sterila, undeva tot licare speranta. Nu spune ca nu vom atinge fericirea!

Salvati Romania, nu Africa

2009-09-19T09:15:00.000-07:00

Tocmai am urmarit pe TED discursul unui tip care a lucrat la Microsoft si care acum incearca sa-si ajute tara de bastina, Ghana, revigorandu-i sistemul educational. Se pare ca TED e un site care ma inspira in ultima vreme. Si nu e singura prezentare pe care am urmarit-o despre soarta Africii si oamenii care s-au intors din strainatate ca sa dea o mana de ajutor la constructia democratiei si a pietei libere si mai ales la combaterea saraciei. Si nu e nici singura prezentare despre importanta sistemului educational care pare sa se destabileze chiar si in Statele Unite, dupa felul in care chiar Bill Gates a descris situatia. Insa o idee care mi-a venit in ultimele luni de cand sunt in Dublin este ca pe cand mare parte a Vestului civilizat incearca sa salveze Africa, poate din cauza ca s-au plictisit de prea multa libertate si confort cu care s-au nascut, eu ca roman ar trebui sa fac ceva care poate parea la antipod: eu ca roman ar trebui sa activez pentru salvarea Romaniei, nu a Africii.

Situatia poate parea foarte diferita: nu suntem negrii, nu avem razboaie, facem parte din Europa, ne putem pretinde la un nivel mai inalt de civilizatie. Dar poate ca nu e chiar asa. 3 lucruri pe care le-am auzit despre Ghana: coruptie, institutii slabe, oamenii incapabili sa conduca. Un lucru pe care l-am invatat despre Etiopia: fermierii ramaneau cu produsele nevandute sau subevaluate pentru ca nu exista un "commodity exchange market" adevarat, centralizat, bine organizat asa cum au avut americanii de exemplu la Boston. Vi se par lucruri cunoscute?

Acum, nu sunt expert in politica sau in economie. In zilele de azi fiecare e specialist in ceva. Dar nu poti trece peste concret, peste bunul simt, peste ceea ce se intampla in fata propriilor ochi. Acum cativa ani cand mergeam cu tata prin Baragan ma minunam cum pot sa traiasca oamenii de acolo de pe o zi pe alta, fara un venit sigur, fara sa stie daca o sa-si poata vanda graul sau porumbul la toamna, fara sa stie daca o sa aiba banii de tractor la primavara, de samanta, de arat, daca vremea o sa fie buna si o sa fie rod, fara nici cea mai mica siguranta a viitorului, hranindu-se cu produse din jurul casei, unii inecandu-si viata amara in alcool sau altii punandu-si sperantele in copii sau o viata mai usoara la oras. Si asta nu numai in Baragan, ci in Oltenia, in Moldova si nu numai, in toate satele aproape. In timp ce noi la oras desconsideram munca pamantului si oamenii pe care ii denumim cu un cuvant ce a prins un sens peiorativ - "tarani", latifundiarii zilelor noastre profita de falimentul "fermierului" roman (am pus ghilimele pentru ca sunt prea putini care satisfac numele) si acumuleaza pamanturi transformandu-le in mosii, asa cum am vazut in Balta Ialomitei. Din nou poate ma insel, poate lucrurile merg mai bine si in agricultura, asa cum am vazut in ultima vreme ca au mers in economie si nu numai, pentru ca am fost si eu acolo si am simtit pe pielea mea si mi-am adus si eu contributia aducand bani in tara de la o multinationala si dovedind ca si noi putem sa facem treaba buna (cel putin pe partea jocurilor pe mobile) - si nu sunt singurul. Ceea ce ma frapeaza insa e saracia...

Saracia ne mananca inca in Romania. Foamea e inca cel mai important motor care ne conduce constiinta. In Romania satele sunt mizere, salariile celor mai multi sunt la limita unei existente decente: cu 11 milioane de-abia poti sa-ti iei de mancare, abonament la autobuz si abia sa-ti platesti o chirie. Preturile sunt ca in Europa, castigurile si nivelul de trai ca in Africa. Din nou, poate exagerez, poate ca lucrurile nu stau asa rau, pentru ca avem atatia romani destepti, atatia oameni capabili, atatia afaceristi de succes. Dar doar pentru ca am avut o perioada recenta buna, de crestere, in ciuda atator ani de guvernare impotenta, ci multumita oamenilor care au muncit cu adevarat, ce ne garanteaza ca lucrurile vor merge bine si in viitor, mai ales pe fondul crizei mondiale? Si va spun, nimic, si ma bazez, zicand asta, pe faptul ca educatia n-a dus-o niciodata prea bine si se duce pe rapa.

Chiar daca unii ma privesc ca un produs de succes al scolii din Romania (si romanii si straini), eu stiu mai bine cat de mult am detestat-o uneori, cat si multi dintre prietenii mei, si nu pentru ca n-ar fi fost capabili - multi dintre ei au fost olimpici, iar altii sunt experti in diverse domenii, in special IT, ci pentru simplul fapt ca n-au mai putut sa suporte, sa tolereze metodele invechite si inchise, bazate pe toceala, repetitie si pupincurism de care s-au lovit. Si as putea ma intind pe multe paragrafe enumerand toate partile proaste ale invataturii in Romania. Un lucru pe care as putea sa-l fac este sa ma uit cu ura in urma si sa dau vina pe profesori, in timp ce-mi vad linistit de propria-mi viata inainte. E usor sa aluneci spre solutia asta, dar e mai greu sa o faci cand ai crescut ca mine cu ambii parinti profesori de liceu.

Am auzit de curand zvonul unei alte greve profesorale in Romania. Nu prea mai sunt la curent cu stirile, nu pentru ca as fi departe, ci pentru ca am renuntat acum ceva ani sa imi mai pese de ce circula in mass-media romaneasca - dupa ce citesti cateva luni Academia Catavencu, ajungi sa te scarbesti, oricat de umoristica ar fi prezentarea. Mama mi-a zis ca de obicei ca asteapta sa vada ce se intampla, ca ii intelege pe cei tineri, dar ca nu se baga, ca e aproape de pensie si mai ales in trecut spera sa se termine cat mai repede, ca dupa ce ca au salarii mici, nici p-ala nu-l primesc in timpul grevei. Si stiti prea bine ca au ramas cu ochii in soare de fiecare data. Daca ar fi dupa mine, nici n-ar mai avea rost sa mai faca greva. Dar poate ca sufar de aceeasi pasivitate ca si parintii mei, caci pana la urma am fost crescut de ei si am trait practic crescand odata cu ei fenomenul care se numeste umilirea publica si in masa a profesorilor (treceti peste toate amintirile neplacute, umilirile minore si ranchiunele personale legate de profesori cand cititi asta). Dar, in fine, putem sa trecem si peste asta. Insa cutitul a cam ajuns la os - totul are un capat, pana si legea lui Moore :). Nu mai exista profesori tineri calificati. Nu mai ai cu cine. Simplu. Si nu-mi trebuie presa sau analize ca sa ajung la concluzia asta, stiu situatia de la tata de la liceu si asa e peste tot. D-aia nu m-a mirat cand am citit pe HotNews ca federatia parintilor sprijina greva profesorilor. Oamenii sunt disperati: ar vrea ca profesorii pe care i-au detestat in tinerete sa se ridice din groapa si sa le chinuie copii cu buchisitul cartii.

Citeam deunazi scrisoarea lui Chirila catre liceeni - asemenea comentatorilor n-am putut sa-mi retin rezervele, dar nici sentimentele. Asa cum nu mi-am putut retine bucuria de a-i vedea pe acei dansatori romani care au blocat intersectia la Romana si au facut ceva cu adevarat frumos - m-am simtit mandru si m-a luat cu fiori. Dar sa revin la Chirila si la indemnul lui catre adolescenti sa puna mana pe carte si sa lase chiulul, tigarile, alcoolul, drogurile etc. Problemele astea nu sunt de azi, sunt de ieri, de mai demult, si nu au fost inventate in Romania. Si apoi nu sunt legate intotdeauna de nivelul de educatie - am vazut destule si la olimpiada de fizica si in automatica si in firmele de software ca sa-mi fac o idee ca nimeni nu e sfant, cu atat mai mult eu. Si apoi mai sunt si unii care au sarit pe geam sau mai stiu eu ce, dar sa zicem ca sunt nerelevanti din punct de vedere statistic.

Ceea ce conteaza cu adevarat e ca mediul socio-politic din Romania e unul de cavou. "Cimitirul tineretii mele" cum zicea Bacovia. Mostenirea comunista e ca ne complacem intr-o mixtura de pasivitate, fatalism, pesimism si neputinta care ne paralizeaza de sus pana jos ca natie. De cand sovieticii si Ceausescu ne-au luat puterea de a zambi (unii altora, si nu ironic sau cinic) ne-am inchis intr-un fel de renuntare de a mai spera. Parintii nostri au simtit asta cel mai mult pe propria lor piele si ne-au dat-o noua mai departe. Acum distinctia o vad din ce in ce mai clara intre spaniolii veseli, anglo-saxonii increzatori si plini de putere, francezii socialisti si patrioti etc si de cealalta parte romanii invaluiti de o un nor cenusiu, incatusati de o angoasa existentiala de tipul pierzatorului, ratatului, sclavului, afisand o masca apatica, satula, sictirita, tragand cu dintii de singura speranta pe care o mai au: sa se scape pe ei insisi din societatea-mocirla din care se trag.

Am simtit nevoia sa scriu postul asta din mai multe motive care s-a adunat de-a lungul timpului. Cel mai recent a fost un vis pe care l-am avut de dimineata. Decorul era surreal bineinteles, dar anumite elemente tineau de realitate: un functionar bine imbracat in fata unui fel de shaormerii ordonand tot felul de mancaruri scumpe si in cantitati enorme, fluturand o bacnota de 5 milioane si laudandu-se in franceza ca e de la Ministerul de Finante in timp ce un cor de acoliti asemenea lui ii tineau isonul ifoselor, iar un tiganus se invartea in jurul lor cersind, tinand la randul lui in mana bancnote de 5 milioane. Stiu ca suna ciudat, dar e pana la urma doar produsul imaginatiei mele. Si am mai visat si alte lucruri de care imi amintesc si mai putin, cum ar fi drumuri blocate, constructii anapoda, functionari surzi la suferintele tale, militai tampiti sau lipsa de respect pentru batrani si boala. Asa ca m-am trezit dandu-mi seama de ce am fugit - am fugit de o tara de cacat. Tara posibilitatilor asa cum ii place sa-i zic - unele bune dupa care tanjesc acum, iar altele multe proaste. Cum ar fi de exemplu ca si pana in ziua de azi sunt paralizat de frica la gandul de a interactiona cu politia sau justitia romana, pentru ca sunt sigur ca voi pierde. Si de aici o cale lunga pana la ideea unei democratii care sa functioneze - asta dupa ce am intalnit irlandezi nemultumiti profund, chiar revoltati, de conducatorii lor, desi fac o treaba mult mai buna decat ai nostri. Si mi-am dat seama ca statutul politicianului trebuie sa fie umil - ei ar trebui sa tremure de frica in fata noastra, nu eu sa ma gudur in jurul lui Nastase cand venea in vizite oficiale ca Impuscatu, nu eu sa ma fac mic si sa-i pup in cur asa cum ne-a intrat in reflex tuturor cand vine vorba de autoritate, noi ar trebui sa decidem cine ne conduce. Acum imi dau seama de absurditatea situatiilor din comediile lui Caragiale - situatie e cu curu in sus. In loc de meritocratie, avem o idiocratie. Asta mai ales de gand comunistii au venit si l-au dat jos pe Blaga si au pus un dentist la catedra de filozofie. Si nu putem da vina pe o ideologie, putem invinui doar oameni, ne putem invinui doar pe noi insine pentru lasitate. Nu propun anarhie, imi doresc doar ca smecherii, lenesii si prefacutii pe care i-am vazut intitulati sefi pe la ligi in facultate sa nu ajunga sa conduca Romania in viitor. Dar mi-e teama ca e prea tarziu. Acum il inteleg pe Vlad, care desi e un excelent programator si manager (fara diploma de inginer), s-a apucat de stiinte politice in ideea ca mai devreme sau mai tarziu se va implica activ in soarta acestui shit-hole numit Romania.

Eu, ca tot romanul, am incercat sa ma tin cat mai departe de toata nebunia, asa cum m-am abtinut si pe strada sau in metrou sa ma iau de smenari sau manelisti, sa le atrag atentia asupra comportamentului, sa le zic sa opreasca muzica de pe telefon, sa iau apararea vreunui sarman de care s-au luat. Nu am facut asta niciodata, mi-a fost frica, in primul rand frica sa-mi iau bataie. Acelasi gen de frica pe care il resimt si in fata ciocoilor plin de bani si cu 4x4 si a tuturor celor tari in clanta si nu inteleg de ce. Asa cum zicea si Chirila, nu banii conteaza, nu ifosele, nu snobia si fanfaronada, epatarea exagerata sau gratuitatile inculte si ipocrite a la Becali. Cu toate astea n-am reusit sa ma impotrivesc sistemului. Am fost si sunt tanar si confuz, prea slab ca sa lupt si am ales calea cea mai usoara, am fugit, in mare parte si din fata propriei mele distrugeri. Discutam cu un prieten ca am vrea sa ne intoarcem, dar nu putem acu; ne merge bine aici, dar n-avem inca spate suficient, cariera, bani etc. Alti prieteni din tara pleaca si ei peste hotare, cei mai multi oameni de mana intai, pentru ca n-au ce face acasa. Raman destui oameni buni si in tara, dar ii compatimesc pentru ca ei sunt truditorii invizibili care duc tara pe umeri si se imputineaza. Scolile nu stiu ce o sa mai scoata pe viitor si chiar daca romanii o sa ramana baieti destepti, asa cum li s-a dus vestea, o sa fie in continuare pentru ca au asudat si tocit coatele pe cont propriu si in timpul lor liber. Si te mai intrebi cateodata de ce iti vine sa bei...

Citeam de curand interviul de pe HotNews cu Andrei Alexandrescu (unul din cei mari experti in C++ din lume la ora actuala) si mi-a ramas in minte un comentariu: "Bai geniule, daca esti asa geniu, de ce n-ai ramas in Romania sa faci treaba aici? [...]" bla bla si asa mai departe acuze acide pline de demagogie si inflacarare stupida romaneasca. Raspunsul mi-a venit imediat - pentru n-avea ce face in Romania, cercetare si academia sunt la pamant in Romania si nici firmele nu fac lucruri prea interesante. Am inteles perfect de ce n-a putut sa ramana in Romania si nici nu poate sa se intoarca sa-i salveze miraculos pe cei asemenea celui care a comentat de la o situatie pe care si-a asumat-o si acceptat-o si de la o orbeala si limitare din care nu poate sa iasa. Nu poti castiga o batalie cu o armata care deja a capitulat. Fetele romanilor se ascund in spatele degetelor tintite spre acari Paun. Intotdeauna cineva e de vina si nu ei. Recunosc ca e acelasi gen de frica de implicare si lipsa sentimentului de responsabilitate pe care le resimt si eu. Dar cred ca e macar momentul sa acceptam adevarul, sa acceptam cine suntem si apoi sa incercam sa ne schimbam. Cred ca as putea la un moment dat sa fac ceva pentru Romania, sa dau ceva inapoi. As putea bineinteles sa stau cu mainile in san intr-o diaspora dezbinata si nepasatoare precum cea a emigrantilor din Canada din anii 90. As fi mult mai destept daca as face asta, dupa criteriul sistemului de valori care functioneaza acum in Romania. Problema e lumea nu functioneaza chiar asa. Oamenii vin si trec. Depinde de fiecare dintre noi ce se va intampla in viitor. O tara nu se dezvolta asa de capul ei independent de tine. Lucrurile nu se duc la fund fara sa aiba legatura cu tine. Faptul ca nu-ti pasa conteaza. Lui Bono si altora ca el le pasa de Africa, tragand dupa ei mii de fundatii umanitare. Mie imi pasa de Romania. As vrea sa eradicam saracia in Romania, as vrea sa indrept coloana vertebrala a romanilor, as vrea sa ma razbun pentru toate nedreptatile cu care am avut de-a face, as vrea sa rasplatesc toti oamenii buni pe care i-am intalnit, as vrea sa le ofer un viitor si o sansa mai buna tinerilor muncitori si onesti care vin din spate.

Am intalnit un citat intr-o carte de popularizare a fizicii, referitor la dezvoltarea fizicii cuantice, cum ca (parafrazez aici) paradigmele si teoriile stiintifice nu se schimba pentru ca generatiile mai vechi inteleg si sunt de acord cu noile idei, cedand in fata lor, ci pentru ca generatiile tinere vin si le iau locul celor batrane, care dispar odata cu prejudecatile lor. Ceea ce vreau sa evidentiez de aici e ca vrand-nevrand facem parte din generatia de azi si nu ne mai putem victimiza in fata unei generatii de post-comunisti. Putem cel mult sa ne lasam calcati in picioare si condusi de oameni prosti si violenti. Putem sa ne sustragem din colectiv, asa cum cu rusine recunosc ca fac, dar nu putem sa ne sustragem unei concluzii evidente: minunile nu pica din cer, there is no free lunch, norocul si-l face omul cu mana lui. As fi vrut sa inchei prin fraza "ceva trebuie facut", dar mi-am dat seama ca e in acelasi ton impersonal cu care ne-am obisnuit - Statul sa faca, Statul sa dreaga, ceva, cineva trebuie sa-mi dea banii, trebuie sa ma salveze, trebuie sa ma mantuiasca samd. Nu, adevarul gol golut este ca... TU trebuie sa faci ceva!

I rest my case.

A wish for something more

2009-09-13T03:22:00.000-07:00

O seredinpitate bizara regasesc in toate descoperirile mele recente, mai ales in cele de azi, intre cutiile goale de bere si alte urme dezastruoase ale unei petreceri reusite. O sincronicitate evocatoare care aduna fire disparate si le aduna intr-un fel de miracol al revelatiilor personale. Citeam mahmur din cartea lui Alain de Botton si ascultam intre timp obsesiv repetitiv ultima piesa Porcupine Tree - Time Flies, acompaniata de un videoclip hipnotizant si in afara din lumea asta. "But after a while you realize time flies, And the best thing that you can do is take whatever comes to you." Si asa ma intorc in cerc la o intrebare care ma urmareste recent: ce vreau? Ce vreau defapt? Si pe masura ce ma intreb, imi raspund singur - nu stiu, dar in acelasi timp realizez cat de fals eram, cat de falsi suntem, cat de artificiala e lumea in care traim si desi intuiam toate astea inainte, incep sa le inteleg cu adevarat.

Citind ieri despre Epicur sau despre cinici mi-am dat seama de probleme cu care ne confruntam de mai bine de doua mii de ani. Si in continuare ne pacalim unii pe altii ca stim ce vrem, ca stim de ce avem nevoie, ca stim sa fim fericiti. Un mecanism social complex pe care nu-l putem explica cu paradigmele stiintifice actuale, limitate si care reduce totul la dragoste si nevoi. O psihanaliza de masa ar putea explica depresiile cele ma adanci si extazurile cele mai inalte, pe care insa oamenii tind sa le ascunda sub covor intr-o existenta plata. Raspunsul existentialist de a-ti crea propriile sensuri, viata ca pe o opera de arta, pare sa fie o solutie adecvata. Pana si hedonismul in sens tare si boemia par sa-mi ofere alinari unui suflet confuz si tulburat. Si nu numai mie. Atat ca eu incerc sa scot toate astea din contextul etic, al pacatului. Incerc sa ma distantez de religie nu pentru ca sunt sigur ca nu exista o Entitate undeva acolo, ci pentru ca detest dogmatismul si bigotismul. Desi exista intotdeauna posibilitatea sa gresesc... ca de atatea ori pana acum, esecuri si totodata lectii.

Nu vreau sa ma incadrez in standarde, pentru ca vreau sa cred ca viata inseamna mult mai mult decat cariera, bani, familie, casa, masina si alte bunuri materiale. Vreau sa cred ca poti invata si din excese. Vreau sa cred ca pot atinge un echilibru care imi poate conferi sanatate si fericire totodata, o unitate intre minte si trup prea mult ignorata. Si trebuie sa recunosc ca am trait prea mult intr-o realitate virtuala nu digitala, ci creata in propria-mi minte. Am crezut ca e suficient sa visezi. Dar nu, trebuie sa traiesti printre oameni, sa simti palpitand in jurul tau, precum oamenii care curg pe Grafton Street aici in Dublin, sa visezi alaturi de prieteni, sa imparti idealurile, sa incerci sa faci din lumea asta un loc mai bun, sa te descoperi si sa-i ajuti si pe ceilalti sa se descopere inainte sa murim si sa ne fi irosit viata alergand dupa himere care nici macar nu sunt ale noastre.

Can only sense happiness when the music is sad

2009-08-06T15:39:00.001-07:00

Un anonim m-a somat sa scriu ce s-a mai intamplat de la ultima mea spovedanie - de dinainte sa plec in Irlanda...

S-au intamplat atat de multe incat mi-a pierit pofta de a mai scrie. Mi-am scris multe note in creier care s-au evaporat asa cum se evapora in neant si paginile astea ratacite de blog - mor ascunse, nebanuite. Se duc in bataia vantului ca clipele de visare, ca iubirile, pasiunile si momentele trecatoare de extaz. Pe cand alte ganduri sunt precum inscriptiile pe pereti, precum literele scrijelite in coaja copacului, raman gravate in inima, in creier, in fiecare organ al acestui trup amarat ce m-a purtat pana acum, pana aici si revin cu tarie de fiecare data cand crezi ca nu se vor mai intoarce. Sau poate ca nu s-au intamplat multe lucruri... poate ca e acelasi miraj pe care il repet la nesfarsit. Dublin e orasul in care m-am descoperit, m-am redescoperit, m-am re-redescoperit - sunt acelasi, pururi credincios mie insumi. Depresia, pesimismul, incordarea nu si-au gasit o gazda mai buna decat in mintea aceasta ratacita. Dar si cu cata ardoare le savurez...

Sa fie oare astea semne de nefericire? Surprinzator, dar s-ar putea din contra. Poate mai mult de nebunie. De capitulare. Semne de nou cu urme de vechi. Ah, firea asta umana cum isi bate joc de noi. Negativul se transforma in pozitiv si placerile in vicii... Sa va spun ceva despre dorinte: uitati-le! De cele mai multe ori dorintele se implinesc si dupa aceea devin la fel de nule ca si inainte sa fi aparut. Cele neimplinite raman sa te bantuie, insa uneori iti dau speranta ca mai ai ceva spre care sa tinzi, dincolo de o viata plata si plictisita. Chiar si durerea regretului te face sa te simti un pic mai special. Dar nu va faceti griji, veti primi penisul gigant pe care vi l-ati dorit intotdeauna in viata de apoi.

Eu mi-am implinit dorintele rand pe rand. Mi-am faurit destinul. Am crezut intotdeauna ca poti face orice iti pui in minte. N-am fost departe, n-am vazut insa peretii invizibili pe care mi i-am zidit tot cu mana mea. Si apoi mai sunt si acele limitari pt care nu-ti pot blestemea decat genele. Sansa?... Nu mai stiu... Am vrut sa fac jocuri. Am facut. Am vrut sa scriu un motor de fizica. L-am scris. Am vrut sa invat mai multa programare, mai multa matematica, mai multa fizica. Am invatat. Am vrut sa fac master. L-am facut. Am vrut sa am proiectul meu si sa iasa bine (daca un asemenea atribut mai poate fi stabilit obiectiv) si le-am avut. Dupa care am vrut un job pe masura tuturor stachetelor pe care mi le-am ridicat si mi l-am gasit si pe asta. Cine intr-o pozitie similara cu a mea si-ar putea dori mai mult decat un job la Havok - producatorii celui mai bun motor de fizica comercial pentru jocuri?

Si chiar sunt mandru de asta. Nu credeam ca voi ajunge aici, atat de repede. In sfarsit lucrez cu ultimele tehnologii pentru cele mai noi jocuri. Invat sa optimizez pentru Playstation 3 si nu numai si invat in fiecare zi de cand sunt aici mai multe lucruri decat am invatat in cei 4 ani irositi aproape pe Java pt mobile. In sfarsit, sunt cineva, nu doar un hobby-ist nebun. Dar toate astea le-am simtit cu putere la inceput si inca le mai simt, insa flama se stinge incet incet. Nu poti trai tot timpul hranindu-te din entuziasmul reusitelor. Poate chiar am facut asta pentru prea multa vreme. Mi-am pierdut inocenta, desi n-am reusit sa trec inca peste adolescenta. Si iata ca, spre propria mea surpriza, am inceput al 26-lea an din viata, punand job-ul asta nemaipomenit pe planul doi si plecand mai departe intr-o odisee personala la sfarsitul careia voi afla poate ce este mai de pret pentru mine in viata.

Asa ca ma voi duce maine dimineata la serviciu, si desi ma voi aventura in taramurile fascinante ale detectiei coliziunii, ELF-ilor si procesoarelor sinergestice, voi pastra mereu un ochi in fata spre locuri neexplorate si inca fertile, precum dinamica fluidelor sau integratoare variationale, si un ochi inapoi spre amintiri, inspre sufletul meu chinuit de dureri de cap, obsesii si tristeti fara rost si angoase existentiale. Si inca mai sper ca toate astea se vor intalni undeva, intr-un prezent, intr-un moment, intr-o clipa, in care va fi si poezie si cunoastere, si arta si stiinta, si nu vor mai fi dorinte de implinit, stachete de ridicat, curse de alergat sau datorii de platit, ci voi fi pur si simplu - eu.

Cam atat in seara asta. Sper sa apuc sa mai scriu, sa mai povestesc de lucrurile pe care le-am facut pe aici: pub-uri, petreceri, spanioli, musafiri, Londra, U2, Edinburgh si s-ar putea sa mai uit din ele. Dar ramane pe alta data...

Povestea lui Pi

2009-05-01T01:32:00.000-07:00

Azi noapte la 1 citeam pagina de Wikipedia dedicata numarului pi. Asta dupa ce am stat in pat si m-am gandit destul de mult la el. Defapt pornisem de la altceva, dar nu mai stiu exact ce, oricum era legat de fizica si toate legaturile ascunse pe care le au legile naturii and all the bullshit. Insa mi-am adus aminte de toate constantele importante din fizica si de faptul ca toti teoreticienii incearca sa unifice teoriile si sa deduca constantele unele din altele sau din legi pur matematice. Nu ca as intelege neaparat cum ar putea face asta.

Si ma gandeam: daca pi este si el tot o constanta fizica? Pana la urma rezulta din masurari - raportul dintre circumferinta si diametru. Apoi mi-am adus aminte ca exista siruri care converg catre pi si apoi am citit ca in vechime Arhimede si altii au inventat metode geometrice de aproximare a lui pi. Dar eu tot nu sunt convins. Cand eram mic, inainte sa invat formulele pentru lungimea si aria cercului, tin minte ca am tot incercat sa mazgalesc eu pe hartie in speranta ca voi gasi singur formulele inainte sa mi le predea la scoala. Pana la urma l-am intrebat pe frati-miu si am fost dezamagit. Eram sigur ca trebuia sa existe o metoda sa calculezi lungimea cercului fara sa apelezi la, ceea ce mi s-a parut mie atunci, un truc, un artificiu. Se pare insa ca problema asta si-o mai pusesera si altii in vechime si s-au resemnat cu ideea ca nu pot afla mai mult despre cerc, in afara de numarul asta aparent magic pe care multa vreme nu l-au putut calcula nici pana la macar 10 zecimale.

Inteleg ca toate progresele in matematica si mai ales in analiza din secolul XVII incolo au schimbat viziunea asupra numarului pi, a modului in care este definit si cum este calculat. Nu pot insa sa nu ma intreb ce-l face sa fie unic? Si pe deasupra irational si transcedental. Nici n-am vrut sa-mi pun problema lui e sau a altor constante care apar in matematica. Apoi m-am gandit ca poate nu este unic... Asa cum constantele fizice au valori bine definite astfel incat permit existenta vietii si echilibrarea fina a tuturor interactiunilor, poate si pi e doar un numar caracteristic universului in care traim si care face lumea sa fie asa cum o percem - ii confera cercului circularitatea.

Stiu ca poate aberez, dar de curand (vezi postul anterior) am aflat ca in alte geometrii ne-euclidiene pi poate avea alte valori in functie de curbura - raza cercului nu mai e o linie, ci o geodezica. N-am investigat subiectul geometriei riemaniene indeaproape, dar ma gandeam ca poate, cumva, este posibil ca valoarea pe care o stim noi pentru pi nu este singura posibila, desi mi-e teama ca as comite eroare spunand ceva de genul ca spatiul nostru plat nu este defapt plat. Dar cine mai stie pana la urma, totul e relativ. Multe lucruri par evidente, triviale, dar nu sunt. De exemplu ca toate cercurile sunt asemenea, implicand o dependenta liniara, sau ca constanta de proportionalitate dintre perimetru si diametru este aceeasi cu cea dintre arie si patratul razei.

Apoi, toata fizica graviteaza in jurul simetriei sferice. Intreaga notiune de spatiu euclidian se bazeaza pe ea. Definitia cercului si a sferei este echivalenta cu miscarea circulara - o constrangere geometrica de distanta fixa. Iar distanta rezulta din teorema lui Pitagora, alt produs al matematicii care m-a pus pe ganduri de multe ori. Incomensurabilitatea si numerele irationale ma sperie si ma uimesc si pe mine asa cum au facut si cu Pitagora insusi, care insa nu a vrut sa le recunoasca. Daca stau si ma gandesc, radical din 2 ma fascineaza la fel de mult ca si pi. Oricat am incerca sa-l discretizam se pare ca spatiul este facut sa fie continuu - un alt aspect pe care tot nu reusesc sa-l stapanesc: de ce rezolva limita finita a seriei geometrice paradoxul lui Zeno?

Pe de alta parte ma gandesc si la marea teorema a lui Fermat demonstrata de curand. Acolo e vorba doar de numere, de aritmetica, si totusi se arata ca intre ele nu pot exista orice fel de legaturi, ca exista niste legitati care au de-a face cu insasi esenta numerelor, cu matematica pura. Pi poate fi unul din aceste lucruri. Caz in care ma pune si mai rau pe ganduri. Reflecta oare matematica lumea in care traim? Exista oare constructii alternative simbolurilor matematice pe care le folosim? Si daca reducem insasi matematica la teoria multimilor si la logica, mai putem face distinctia dintre matematica ca proces mental care transforma senzatiile in perceptia lumii obiective si matematica ca entitate metafizica universala, independenta de materie sau viata.

Cabalistii si numerologii cauta in pi numele lui Dumnezeu sau alte semne mistice. Matematicienii cauta repetitii, formulte noi si ordine in haos. Eu cred ca pi nu este unic, pentru ca nu vreau sa cred ca exista constante sau rapoarte magice. As vrea ca totul sa fie exprimat prin relatii simbolice, precum ecuatiile diferentiale. Dar poate ca si asta e o idee nebuneasca. Ma tot chinui in ultima vreme, dar nu reusesc sa vad diferenta dintre felul asta de a vedea lumea si ideile platonice, desi sustin ca sunt un materialist, sau mai bine zis fizicalist.

Visul lui Einstein

2009-04-26T07:38:00.000-07:00

Dupa ce am esuat cu mecanica cuantica, cursurile de fizica din facultate culminand cu un adevarat fiasco - unii au copiat, iar eu am tocit fara sa retin nimic, am incercat la un moment (in timp ce lucram la Gameloft parca) sa patrund relativitatea generalizata, in ideea ca este singurul aspect al fizicii pe care nu-l atinsesem nici un pic. In fine, acum ca ma gandesc ar mai fi si mecanica continuului si a fluidelor, mecanica analitica adevarata, astrofizica si mai sunt multe altele, dar bucata asta parea cu adevarat importanta. Mai ales ca citisem peste tot ca asta a fost marea realizare a lui Einstein dupa relativitatea restransa, insa tot ce stiam despre ea era din carti de popularizare a stiintei in care se aminteau doar lucruri de genul ca lumina e deviata de stele sau ca spatiul se curbeaza. Daca despre relativitate mai stiam cate ceva de la scoala (desi nici acum nu stiu prea bine care se contracta si care se dilata, timpul sau lungimea), despre teoria lui Einstein a gravitatiei nu stiam insa nimic. Ei bine, am esuat atunci din nou. Am luat un curs de pe net si m-am speriat cand a inceput sa ma ia din prima cu tensori si conventia de sumare. Mi-am zis: unde e fizica? aici e numai matematica. Si am renuntat.

De curand m-a incitat primul cd audio din Feynam Lectures despre gravitatie. Amintea din nou de Einstein si curbura spatiului, insa de data asta imaginea era din nou prea simplista sau nu puteam vizualiza conceptele. Drept pentru care m-am hotarat sa caut pe net si sa vad daca gasesc vreun curs universitar filmat. Rezultatul: cursul General Relativity tinut de profesorul Leonard Susskind la Stanford.

Asa ca m-am uitat de la cap la coada si surpriza: nu e chiar asa greu precum pare cand cineva explica bine. (Ultimele doua cursuri se gasesc pe iTunes.) Prin urmare, m-am uitat doar la niste filme, n-am lucrat nimic pe langa, si acum am o intelegere mai buna a subiectului, poate chiar si a cosmologiei si gaurilor negre. Mi se pare nemaipomenit, mai ales ca unele lucruri nu pot fi intelese decat prin matematica, si nu prin carti de popularizare. Singura problema pana acum era ca asemenea materiale nu erau publice, poate o data din cauza aspectului financiar, si apoi poate dintr-o credinta ca publicul mai larg n-ar fi interesat. Tot de salutat este si initiativa OpenCourseWare de la MIT sau YouTubeEDU.

Ma bucur ca traiesc intr-o perioada in care streamingul video a devenit o realitate si informatia incepe sa curga libera dand contur la ceea ce s-a dorit defapt sa fie Internetul - un mecanism de usurare a invatarii, a cognitiei, a comunicarii si nu numai.

P.S. M-am documentat putin si am aflat ca Susskind este un personaj destul de cunoscut, unul din pionerii teoriei string-urilor si un adversar al lui Hawking. A publicat de curand o carte numita The Black Hole War si pe care am gasit-o pe torente ca audio book. De asemenea mai apare si in filmul documentar The Elegant Universe al lui Brian Greene:

Mai multe despre Brian Greene, string-uri si universul elegant puteti gasi aici sau pe TED:

Daniel

2009-04-26T07:32:00.000-07:00

Ma obsedeaza melodia asta de ceva vreme.

Am vazut-o prima data la TV in camera de hotel din Dublin, apoi weekendul trecut pe VH1 si acum imi suna mereu in cap. Are o atmosfera mai speciala...

Iarna, depresii, fericire, havoc...

2009-04-11T08:26:00.000-07:00

Ma tot gandesc de ceva vreme sa ma reapuc sa scriu pe blog. N-am stiut cum sa incep. N-am mai scris nimic de multa vreme, e greu sa scrii din nou, e greu sa te regasesti cu cuvintele, cu frazele, cu ideile insirate liniar, e greu sa-ti reasezi gandurile pe hartie, fie ea electronica.

Pe de o parte mi-a fost rusine, rusine de mine. Nu mai scriam pentru un motiv. Imi gasisem un echilibru, un statu quo, o indeletnicire sau mai multe care sa ma tina departe de nevoia de grafoterapie. Si apoi, eu eram cel care propovaduia secretul fericirii, ca apoi sa trec printr-o alta iarna de depresii si experiente noi, departe de a face din viata ceva monoton, poate mai degraba cruda, dar, de ce nu, incitanta.

Curand, peste doua saptamani poate, voi pleca la Dublin, unde voi munci, practic incepand o viata noua. Am terminat-o cu jocurile pe mobil, insa plecarea de la EA a fost destul de grea. A fost primul job de la care chiar mi-a pasat ca plec. N-aveam nimic serios impotriva lor, ma intelegeam bine mai cu toata lumea si eram apreciat. Nu era perfect, nu zic asta. Dovada ca mi-am si cautat de lucru in strainatate. N-a fost ceva foarte serios, nu credeam ca o sa reusesc sau ca o sa ma hotarasc sa plec, dar faptul ca ma vor angaja la Havok a fost total neasteptat. Sau poate n-ar fi trebuit, asa cum mi-a spus un prieten, si ca ar fi trebuit sa plec mai demult sa fac fizica pt jocuri, ce mi-am dorit de multa vreme.

Si dintr-o data, m-am uitat in urma si mi s-a parut ca mi-am irosit anii. Ca ar fi trebuit sa dau la fizica si nu la calculatoare. Ca ar fi trebuit sa fac jocuri pe PC si nu pe mobile. Ca ar fi trebuit sa plec din tara demult si nu sa pierd vremea cu Politehnica, un job in Bucuresti, cluburi si alcool. Dar poate ca asa a fost sa fie, de asta a fost nevoie ca sa ma descopar. Sau mai degraba sa ma redescopar: sunt un tocilar. Ce altceva as putea sa fiu daca gasesc placere in a sta singur si a programa sau a citi carti de popularizare a stiintei sau articole din Scientific American. Si stiti ceva: imi place la nebunie.

Nu stiu ce e fericirea. Am atatea puncte la care mai trebuie sa lucrez incat voi umple multi ani de acum incolo. Ma dezvolt ca un bipol bizar: pe masura ce imi creste speranta, optimismul, viziunea pozitiva asupra vietii, de aia imi sunt mai adanci depresiile cand cad in ele. Bat spre 26, ma simt batran, alteori ca un copil fara habar despre lume. Prieteni in jurul meu se imbolnavesc, nici eu n-am dus-o prea bine niciodata, migrenele blestemate nedandu-mi pace. Tanjesc spre o viata de tihna, in care sa ma impac cu mine insumi, cu trecerea vremii, cu tot ceea nu pot sa fac, cu viitorul care ma inspaimanta, cu fricile mele toate, cu surprizele care vor veni si pe care le vreau si nu totodata.

Poate voi gasi toate astea in Irlanda. Poate imi voi schimba viziunea asupra lumii. Poate nu voi mai fi atat de pornit si rebel. Poate voi deveni si eu ca fratele meu sau ca Vlad - la casa lui, cu nevasta, copil. Poate, cine stie. Dintr-o data atat de multe necunoscute, dar bucurandu-ma si ingrijorandu-ma in acelasi timp nu reusesc acum decat sa fiu neutru, un pic apatic. Cand o buca e pe foc si una in gheata in medie stai bine.

Ma opresc aici. Firul gandurilor a inceput sa defaca in mai multe in capul meu si stiu ca e semn ca trebuie sa-l las in pace si sa nu ma incumet sa-l secventiez. Nu m-as alege decat cu o durere de cap :).

Poze din Dublin

2009-04-01T15:05:00.000-07:00

Cautarea fericirii

2008-10-05T09:13:00.000-07:00

Fericirea n-are nimic de-a face cu placerea sau implinirea dorintelor. Asa cum n-are nimic a face cu virtutea sau cu binele sau orice forma de curatare sufleteasca care te conduce spre "pacea" interioara. Nici desfraul nu trebuie sa existe ca mod de viata, ci ca episod revelator. In momentul in care barierele sunt rupte apare cunoasterea de sine. Si totodata realizarea tragediei - tragedia ca unele lucruri nu se pot repara, tragedia ca esti condamnat sa fii liber sa alegi si tragedia ca nu poti incalca legile cetatii.

Astfel, poti decoperi fericirea in lucruri aparent triste sau urate: in depresie, in migrene, in boala, intr-o zi obositoare de munca, intr-o inima franta, in alcool sau droguri. Nu ele sunt sursa fericirii, ci tu. Bineinteles lucrurile care te fac cel mai fericite sunt cele placute si viata ar fi imposibila fara ele. Fara razele calde de soare care te mangaie vara pe fata, fara baltocile in care ploaia face cruciulite si bulbuci toamna, fara focul dragostei care te arde pe dinauntru, fara bucuria cadoului de Craciun, fara o atingere, un zambet, o imbratisare, ne ofilim ca o floare, ca un pui instrainat de mama sa. Fericirea este insusi vectorul vital, confundandu-se in acest fel cu viata. Fericirea este viata.

Iar asta o deosebeste de hedonismul in sens tare: satisfacerea tuturor placerilor si implinirea tuturor dorintelor nu sunt suficiente. In toata sarada asta a realului trebuie sa accepti ca nu exista absolut, perfectiune, asa cum ne exista nici o destinatie a drumului pe care mergem. Eu unul nu voi putea niciodata sa fiu ceea ce mi-am dorit de-a lungul anilor sa fiu, ceea ce m-am fortat sa devin, cel in care am vrut sa ma transform, plangandu-mi esec dupa esec. Mi-a fost amar orice castig, orice implinire, atata vreme cat le-am simtit absurdul, lipsa de sens, goliciunea atunci cand am ramas singur fata in fata cu ele. Tot timpul este vorba de repere, de oamenii din jur, de prieteni, de familie, de cei care conteaza. Pentru ei si din cauza lor am suferit eu de-a lungul timpului. Dar am sa continui probabil in megalomania mea sa cred ca totul e pentru mine, sa ma cred buricul Pamantului. Am sa continui sa fiu un egoist care ii face pe cei din jurul lui sa sufere la randul lor, in timp ce alteori ezita intre naivitate si timorare, frica si mizantropie, nesiguranta si slabiciune.

Dar nu conteaza. Pentru ca eu sunt intr-adevar centrul lumii. Fiecare suntem centrul lumii noastre. Atata vreme cat voi trai o voi vedea prin ochii mei asa cum o vedeti toti - altfel. Dar am nevoie de voi ca sa fiu fericit; pentru ca e vorba defapt de un proces, de o devenire, de o dialectica a principiilor ce ne carmesc viata in directi opuse, precum egoismul si empatia. Eu nu posed fericirea, nici nu stiu daca e asemenea unui bun pe care il poti avea in proprietate. Dar am inceput sa o cunosc, sa-i inteleg dedesubturile. Am gasit-o ascunsa in adancurile constiintei mele pandind sa iasa, dincolo de incertitudine si relativitate. Fericirea e negatia a tot ceea ce am crezut ca este pana acum. Fericirea este o perpetua razgandire. Fericirea este sa te accpeti asa cum esti, cu toate slabiciunile umane inerente; pentru ca nu ai sa gasesti decati in povesti inflorite oameni care sa nu greseasca, sa nu fie doborati, sa nu fie lasi. Si totodata inseamna sa vrei mereu mai mult, sa incerci sa-ti depasesti limitele, chiar si atunci cand abia iti mai tragi sufletul, cand nu ai resurse dar tot vrei sa invingi, cand te ridici din cenusa tinzand spre supraom.

De ce facem toate astea? De ce suferim atat? De ce ne zbatem in viata atat? De ce suntem atat de antagonici in ceea ce credem si facem? De ce, cu ce scop, pentru ce rost? Nimeni nu stie. Sa-i spunem fericire.

Videografie:

Adevar, paradigma, simulare (2)

2008-09-28T05:52:00.000-07:00

Prima data am auzit de schimbarea paradigmei la Capra cand se referea la intregul ansamblu de viziuni politice, economice, sociale si chiar stiintifice si filozofice despre lume ce ar trebui modificate. Daca este sau nu nevoie de o revolutie, ramane de vazut, fie ea in acceptiunea lui Kuhn, de criza, turbulente si scindari in cadrul unei comunitati candva unita de un acelasi set de reguli, de o paradigma comuna. Capra priveste insa lucrurile la un nivel mult mai uman, mai indepartat de generalizare si subliniaza pacatele societatii contemporane capitaliste si consumeriste, oferind ca alternativa nu socialismul, ci ecologismul (mi-am permis acest termen pentru a-l deosebi ca un mod de gandire mai general decat obisnuitele clisee ale ecologiei precum salvati balenele, padurile din Amazon sau stratul de ozon etc).

Tot de la Capra am preluat si ideea unui post mai vechi in care am spus ca calculatoarele ar fi cel mai rau lucru care ni se putea intampla. Intr-adevar o exagerare, insa am fost foarte convins pe moment de discursul autorului si, asa cum mi se intampla adesea, am preluat aceasta idee ca si cum ar fi a mea, fara insa sa o pot argumenta foarte bine. Ei bine, nu mi-am schimbat parerea foarte mult, doar ca nu mai sunt atat de vehement. Poate ca indignarea mea e justificata si din cauza ca imi petrec jumatate din viata (voit sau nevoit) in fata monitorului.

Trecand insa mai departe de calculator, vad doua cauze paradigmatice destul de periculoase si instabile: revolutia digitala si ideea progresului. Prima dintre ele este mai mult de natura stiintifica, dar afectand societatea epidemic prin tehnologie, iar a doua este demult una din pietrele de capatai ale existentei umane. Aprinsa odata cu revolutia industriala engleza si de spiritul iluminist si enciclopedic francez flacara progresului a ars in continuu pana in ziua de azi, fie ca a imbracat forma capitalismului si a socialismului. Totodata a functionat ca principiu existential si ca argumentatie retorica. De ce facem noi toate lucrurile pe care le facem? - construim drumuri, poduri, fabrici, navete spatiale, hyper-marketuri, calculatoare, iPod-uri etc. Si raspunsul vine: in numele progresului. Din nou, daca stii numele unui lucru nu inseamna neaparat ca stii ce reprezinta.

Normal, ideea pare atractiva la inceput. Mai ales pe plan socio-economic: o lume utopica in care toata lumea va putea savura un nivel minim de confort, fara saracie, fara nedreptate. Aceasta este directia spre care ne duce progresul. Si cu toate acestea progresam de cel putin doua secole, iar oamenii mor de foame in Africa, si cateva sute de oameni sunt miliardari si stapanesc cea mai mare parte din bogatia (sau capitalul) lumii. Oamenii sunt fiinte parsive. Si nu se satura niciodata. Defapt unde ne duce progresul?

Ma uit in jurul meu in Bucuresti si vad cladiri de birouri pline cu oameni care stau in fata calculatorului. Ce fac acesti oameni? Se pare ca ne-am indepartat atat de mult de mijloacele initiale de productie, de agricultura, de natura. Ne invartim intr-o lume pe care ne-am creat-o nooi insine, ne invartim intr-un cerc vicios. Pentru progres a trebuit sa inventam comunicatiile prin prin satelit, pietele bursiere, controlul informatizat, bazele de date, altfel totul s-ar fi naruit. Intr-adevar justificabil poate prin prisma evolutiei, dar nu cea naturale, a carei directie a fost deturnata spre un scop inexistent - progresul. Si poate aici se intrevede mostenirea idealista, metafizica sau teologica, spuneti-i cum vreti, si anume ca toate lucrurile sunt create cu un scop. Eu nu vad nici un sens in tot acest furnicar de retele globale de bani si informatie care inchisteaza fiintele umane intr-un tipar standard: scoala, serviciu, salariu, credit, casa, masina, copii, pensie si cat mai multe produse cumparate pe parcurs. Uneori ma gandesc ca nu e nici o diferenta intre triburile indigene care se lasau pacalite si faceau pe schimburi pe margele sclipitoare si oamenii din ziua de azi care isi cheltuie bani pe panze colorate, cutiute muzicale si imagini miscatoare.

Dar sa revenim la digital. Si n-am sa refer in sensul tehnologiei sau al consumerismului generat. Ci la ceea ce inseamna defapt, nici mai mult nici mai putin decat o reducere a lumii la discret. Asa cum stiam si eu si mi-a subliniat si Vlad, este incercarea de a reprezenta numarul pi (care descrie o trasatura intrinseca naturii - cercul, si totodata un numarul irational, deci infinit si incomensurabil) pe o lungime finita de biti de silicon. Digital inseamna trunchiere, aproximare, eroare. Muzica sau filmele pe care le ascultati si vizionati pe calculator sunt defapt niste interpolari ale semnalelor captate initial, ce se bazeaza pe cateva imperfectiuni ale organelor de simt, cum ar fi ca nu putem ca nu putem percepe mai multe de aprox. 30 de cadre distincte pe secunda. Dar ce se intampla cu informatia pierduta? Si mai mult decat atat, ce se intampla cu paradigma analogica pierduta?

In ziua de azi orice problema se rezolva cu calculatorul, chiar daca in prima jumatate a secolului trecut existau calculatoare analogice care integrau ecuatii diferentiale cu tranzistori si condensatori, adica pe baza insusi fenomenelor fizice descrise matematic prin insasi ecuatiile ce se doreau rezolvate. Lumea platoniciana a formelor matematice inchidea astfel cercul si se reintorcea in formele materiale are realitatii. Cam acelasi lucru s-a intamplat si in digital, numai ca tranzistorul nu mai interesa ca functie de variatie continua, ci ca praguri logice. Alte forme matematice, cele boolene, logice, au venit pentru a incerca sa fundamenteze intreaga stiinta computationala. Intr-adevar conceptul de numar este strans legata de cel de multime, valoare de adevar in logica sau unitate de informatie -bitul, insa indiferent in ce baza am reprezenta numerele, puterea continuului arata la fel - intre doua numere rationale (fractii) exista cel putin un numar cu o infinitate de cifre dupa virgula. Calculatorul este culminarea programului sistematic al unor filozofi, logicieni, matematicieni precum Comte, Frege, Hilbert, Russell, Whitehead, von Neumann, cercul de la Viena si multi altii . Viziunea pe care ne-o dau limbajele de programare in ziua de azi, este viziunea ce a fost construita despre lume si teoria cunoasterii in secolul XIX si inceput de secol XX, viziune care a pornit de Galilei, Descartes, Newton in zorii stiintei.

Ati auzit poate de inteligenta artificiala si neurostiinte sau stiinte cognitive care incearca sa explice si sa reproduca mintea umana. Toate acestea se bazeaza in ziua de azi pe paradigma digitala, fie ca este vorba de modele neurale, statistice sau logico-simbolice. Unii incearca chiar sa patrunda misterul constiintei sau al metaforei dintr-o perspectiva informatica. Cum poti incerca sa reproduci fenomene mentale umane daca iti scapa printre degete insasi detaliile cele mai fine ale naturii prin trunchierea numerelor? Si acesta e doar unul dintre cazuri, reducandu-se la doar ceea ce e cuantificabil. Iar ceea este cuantificabil este de obicei stabilit prin abstractizare si formalizare, care asemeni aproximarii digitale introduc si ele eroare si incompletitudine in cunoastere. Caci noi cunoastem lumea prin modele si simplificari, iar de aici poate incepe o intreaga polemica asupra cunoasterii umane in general, asupra limitelor ei, a raporturilor dintre stiinta si filozofie si a ceea ce ramane intotdeauna pe dinafara.

Un alt zid de care se loveste stiinta calculatoarelor este intractabilitatea problemelor. Ok, stim ca avem algoritmi cu care putem rezolva anumite probleme, numai ca pentru un numar mare de data de intrare, calculul ar necesita milioane de ani. Un timp cam lung pentru a astepta raspunsul la o intrebare. Umbla in ultimii ani fantoma "quantum computing"-ului care se lauda ca va usura aceasta problema, odata ce fizicienii vor reusi sa stabilizeze un numar cat mai mare de ioni in campuri magnetice si sa codifice in momentele lor de spin asa numitii "qubiti". Si chiar si atunci vom obtine o scurtare a timpului de calcul, care la randul ei ar putea deveni insuficienta in timp. Aceasta nu ar insemna neaparat o schimbare de paradigma, chiar daca prevesteste o schimbare la fata a calculatorului asa cum il stim in ziua de azi (sau cel putin asa cum apare el inginerilor si programatorilor). Pot face o profetie destul de clara ca zilele calculatorului sunt numarate. Cat de mult ne vom indeparta de el nu am de unde sa stiu.

Din aceeasi perspectiva, a calcului, eu insumi m-am trezit in fata altei intrebari. Construind un engine de simulare a fenomenelor mecanice am constatat ca problema in sine si modelul sau teoretic implica intractabilitate, aproximari, erori (determinate de digital) si o incosistenta a insesi teoriei newtoniene. Cei mai multi autori s-au concentrat pe algoritmi din ce in ce mai rapizi (de detectie a coliziunii si simulare fizica) care sa scurteze timpul de calcul dintre doua cadre afistate pe ecran. Daca acesta este apogeul a mai bine de 3 secole de mecanicism si progres stiintific, inseamna (conform paradigmei actuale) ca asa ar trebui sa functioneze universul. Daca noi in ziua de azi construim realitati virtuale pe baza unor teorii stiintifice ce variaza de la geometrie, optica, mecanica pana la fundamentele logice ale matematice, inseamna ca realitatea insasi ar trebui sa functioneze conform acestor modele. Insa daca privind dintr-un context idealist ni se pare firesc sa identificam concepte si forme matematice peste tot in jurul nostru, din perspectiva computationala totul devine putin dubios: oare natura sta intre doua cadre sa-si calculeze urmatoarea starediscreta din procesul ei de evolutie/miscare in timp?

Si aici este intervine defapt conceptul de simulare...

Adevar, paradigma, simulare (1)

2008-09-21T12:18:00.000-07:00

Neatza Lex! Probabil ca tocmai ti-ai verificat feed-urile, iti bei ceaiul de dimineata si esti printre putinii, daca nu singurul, care se mai chinuie sa citeasca inca un post lung de-al meu. Si da, cred ca va fi lung, si tot mumbo-jumbo filozofic. Defapt ideea a pornit si de la recenta discutie pe care am avut-o cu Vlad in "La prieteni" si de la alte intrebari de-ale mele mai vechi care inca mai ma rod.

Si mi se mai trage de la "Structura revolutiilor stiintifice" a lui Thomas Kuhn, pe care am reusit sa o termin azi, dupa ce am petrecut un weekend cu familia la Campina. Si stand la aer curat am apucat sa mai ma gandesc la niste lucruri, asa ca incerc acum sa le trec in scris inainte sa inceapa o noua saptamana de munca debilitanta. Dar sa revin: tare plictisitoare aceasta carte proaspat (re)editata la Humanitas in seria lor de popularizare a stiintei, insa cateva idei bune a avut, cat si niste istorioare dragute din fizica si chimie.

A reusit printre altele sa-mi zguduie din nou increderea in stiinta dupa ce mi-o reabilitasem recent exclamand: adevarul e unul! Dar nu, Kuhn vine si zice ca la anumite momente in trecut au existat scoli si teorii stiintifice care explicau corect aproximativ acelasi fenomene, dar in mod contradictoriu (ex.: teoria ondulatorie/corpusculara a luminii). Si al dracu are dreptate! Uitati-va numai ce se intampla azi cu LHC, fiecare spera sa descopere altceva: cei cu Modelul Standard cauta particula Higgs, adeptii string-urilor cauta dimensiuni infasurate, altii cauta materie si energie neagra si tot asa.

Iata la ce concluzie am ajuns: adevarul este masura in care ideile se potrivesc lucrurilor. O definitie care tremura tare din incheieturi. Ma incumet sa o explicitez. Un lucru am invatat si eu si anume ca nu poti fi sigur de nimic. Atunci cand e vorba de cunoasterea lumii totul e relativ si nesigur. Simturile iti pot juca feste, inconstientul te poate duce pe cai nebanuite, chimicale iti pot altera perceptia, ceilalti oameni iti pot influenta credintele, pana si cartile sunt o gramada confuza de informatii de foarte multe ori gresite sau incoerente. Caci pana la urma noi cunoastem lumea prin aparatul nostru senzorial si nervos sau, daca ar fi sa o luam dupa teoria Santiago, intregul nostru organism este un aparat cognitiv, prin insasi interactia cu mediul. Traind, cunoastem. Cunoasterea e poate un fel de unealta dezvoltata de evolutie pentru a ne asigura supravietuirea.

Limbajul insusi inseamna cunoastere de cel mai inalt nivel. In momentul cand am inceput sa punem nume lucrurilor, s-a nascut si ideea. Sau macar un motor bun de clasificare, capabil sa grupeze entitati din mediu (ce puteau fi delimitate) pe baza unei relatii de echivalenta. La Platon "sunt trei paturi: unul, patul din firea lucrurilor (Pat), [...] al doilea este cel pe care l-a confectionat dulgherul, [...] ultimul - pe care l-a confectionat pictorul". Insa nimeni nu poate garanta ca modelarea realitatii prin idei nu este decat "plasa noastra de pescuit" epistemologica. Sau asa cum argumenta R. Dawkins, noi vedem lumea asa cum ne-a impins selectia naturala sa o vedem - probabil ca aceeasi semnificatie pe care o dam noi lungimii de unda a luminii prin culori, o dau cainii mirosurilor, sau liliecii sunetelor, insa nici noi, nici ei nu putem vedea spatiile goale dintre atomi, pentru ca pur si simplu n-am avut nevoie la scara noastra.

Momentan stim ca exista o realitate obiectiva, ceea ce desemnan prin materie - de unde si materialismul, si apoi o lume in capul nostru formata din idei despre lumea din afara. Speram ca exista in spatele materiei cateva principii simple, daca nu chiar unul sau doua, din care se formeaza intregul Univers. Ele sunt similare ideilor, insa cu adevarat vesnice, neschimbatoare, imuabile. (Pana si ideea de Schimbare devine astfel un concept fix.) "Cercetarea cere, ca prim pas, a putea deosebi adevarul de afirmatii ce sunt defapt simple supozitii. Si ca preambul, trebuie stabilit adevarul in matematica. Aceasta chestiunea prealabila a fost bine sesizata de Thales si Pythagora; cu aceasta ocazie apare si notiunea de demonstratie, in particular in Geometrie (Euclidiana). Dar Platon a fost cel ce a remarcat ca notiunile matematice si propozitiile in care intervin acestea nu au corespondent exact in lumea fizica. Dimpotriva, aceste notiuni au o existenta intr-o lume aparte, ceea ce numim lumea platoniciana a formelor matematice. Importanta ideii lui Platon, desi contestata de unii filozofi, s-a dovedit covarsitoare in dezvoltarea stiintelor moderne." Si apoi urmeaza o discutie a concluziei lui R. Penrose asupra adevarului, vorbind chiar la un moment dat de "trei lumi": lumea fizica, lumea mentala, si lumea platoniciana a formelor matematice ("Cunoastere in fizica", G. Gussi, in "Idei in dialog", nr. 43).

Intr-adevar multi filozofi au gandit altfel ca Platon, iar daca stiinta a ramas sclava logos-ului, poate ca nu este singura cale prin care se poate atinge cunoasterea, sau stiinta din ziua de azi nu este singurul tip de stiinta posibil. Cat despre adevar nu este decat un concept imprumutat dintr-un context social: acela al verificarii daca un individ este mincinos sau nu, ori daca greseste sau nu. Natura nu poate fi mincinoasa, doar oamenii pot gresi in afirmatiile lor asupra ei. Si pe masura ce aceste afirmatii s-au complicat, aparand cuvinte ce desemnau actiuni, procese, stari, atribute, notiuni vagi, cuvinte despre cuvinte, bine, frumos si opusele lor, lucrurile au inceput sa se amestece. Stiinta se bate cu pumnii in piept ca se afla in cautarea adevarului, ca si cum Adevarul ar exista undeva departe, independent, neavand nici o legatura cu, sa zicem, un grup de oameni care convietuiesc, discuta intre ei, isi ascund secrete unul de altul, mint, isi dau cu parerea asupra lumii din jur si poate ca se insala, insa indiferent de asta, se cred sau nu unii pe altii pe baza unor motive mai degraba arbitrare (emotii, afectiuni, intuitii, superstitii etc).

De aceea trebuie delimitat bine contextul cautarii adevarului. Adevarul nu are sens decat la nivelul limbajului ca mediu de exprimare a cunostintelor despre lume. Cand ma incred ca adevarul exista ma refer la faptul ca exista o descriere mentala a naturii care se apropie foarte mult de realitatea fizica. Detaliul ca este reprezentata in simboluri platonice nu-mi pare atat de important, parandu-mi doar o punte spre "lucrurile in sine". De exemplu mi se pare absurd sa spui astazi (dupa biologie, Darwin si genetica) ca un cal se naste din ideea de Cal. Intr-adevar calul este acea categorie din mintea noastra generata de o multime de animale care seamana foarte bine intre ele. Cineva zicea bine ca sensul lucrurilor nu se afla in ele, ci intre ele. Acum avem o explicatie mai buna pentru cum apare un cal: inmultire sexuata, ontogeneza, celule, organism, baie de gene etc; nu mai simtim neaparat nevoia de actiunea unui zeu creator. Dar desi ne dam seama ca ideea de Cal este doar modul in care creierul pune toti caii laolalta si ii asaza asemeni unor instante de clasa intr-o retea semantica, nu ni se par atat de absurde sau nesemnificative notiuni precum celula, gena, molecula, atom, electron, quark, foton, particula elementara, functie de unda, camp, forta, energie s.a.m.d. Din nou, daca stii numele unui lucru, nu inseamna ca stii prea multe despre el.

Pe de alta parte nu vreau sa cad nici in pacatul pozitivismului logic si sa-mi definesc foarte bine fiecare cuvant pe care il folosesc. Imi pare o munca sisifica, mai ales ca limbajul si omenirea in sine genereaza noi semnificatii de la o zi alta pe nivele din ce mai ridicate de ramificatie. Ceea ce vreau sa exprim este defapt ca problema cautarii adevarului imi pare la fel de spinoasa, complexa si poate lipsita de sens ca cea a definirii existentei sau a fiintarii. Sunt probleme ce merita macar lasate pe locul doi, caci imi dau seama ca pe mine ma intereseaza defapt mai mult o rafinare a cunoasterii. Totodata nu mai sunt interesat de scopul cunoasterii in sine (cum ar fi conceptul de adevar absolut) pentru ca incep sa ma desprind si pe plan existential de viziunea teleologica (desi un instrument bun de a explica lucrurile - vezi atitudinea intentionala la Dennett - scopul nu este inerent incorporat in ele).

Uneori adevarul poate deveni chiar o jucarie periculoasa, pentru ca, asa cum sublinia si Kuhn, poate sa ascunda de dragul unei viziuni unificate si comun acceptate, lucruri care au fost cunoscute candva, insa au fost aruncate si ignorate pentru ca nu se mai potriveau in tiparul curent, ca apoi sa rasara din nou odata cu "reformularea" adevarului (ceea ce ma duce cu gandul din nou la corpuscul-unda, sau discret-continuu - ca preambul la batalia prezentului dintre digital si analog, si poate chiar ratiune-arta). Adevarul devine astfel o caramida nesigura pentru fundamentarea unei explicatii a lumii. El functioneaza perfect in lumea logicii si a matematicii fundamentata pe axiome si inferente (fie ele chiar si inductive), chiar daca si aici apar cutremure precum paradoxuri, indecidabilitati sau teorema de incompletitudine. In fizica treaba se impute, in biologie si mai rau, culminand cu stiintele sociale si alte pseudo-stiinte sau filozofii naturale.

Si cum ramane cu "masura in care ideile se potrivesc lucrurilor"? Sau ca "adevarul exista"? Pai in primul rand, concluzia mea este ca adevarul este mai mult decat un derivat al logicii, teoriei multimilor si axiomelor, ci mai degraba un arbitru al cunoasterii ca principiu al vietii - nu ti-ai inteles corect mediul in care traiesti, ai murit. In acest context adevarul exista in acelasi timp cu propria noastra existenta, chiar daca nu rezolva dilema multiplicitatii sau singularitatii (unul sau mai multe adevaruri?). Stiu ca pare o explicatie in stilul principiului antropic sau o argumentatie optimista - adevarul exista pentru ca noi ca oameni existam sau pentru ca ne ofera cea mai buna speranta pentru viitor, insa momentam nu am una mai buna (si care sa nu aiba baze religioase). Dar aceasta dezlegare a adevarului de sensul sau ca si de suportul sau "ideo-logic" deschide drumul spre ceea ce voiam sa atac defapt de la inceput, trezindu-ma apoi facand un ocol considerabil, pe un pamant calcat nesigur si cu alte ocazii. Prin urmare, fiind o fiinta limitata in timp si spatiu am sa va delectez intr-un episod cu paradigma curenta si schimbarea ei asa cum le vad eu, si probabil intr-un altul cu simularea ca metoda de cunoastere (daca nu unica), ca o generalizare sau alternativa la idealism, si totusi ca o forta distructiva pentru real si sortita pierzaniei in raport cu paradigma si misterul din jurul directiei ei. Pa!

Libertate si veridicitate

2008-09-14T14:16:00.000-07:00

Sunt liber! Sunt pe atat de liber pe cat pot fi. Desigur, as putea fi mai liber in viitor, caci pana la urma toate lucrurile sunt predestinate sa creasca sau sa scada. Singurele constante care raman sunt esentele. Iar eu posed esenta de libertate. Imi lipseste substanta liberatatii, insa esenta libertatii e aici in capul meu, un germene zburdalnic si fertil.

Sunt liber pentru ca stiu pana unde pot fi liber. Libertatea se intinde pana acolo unde nu mai poti sa fii liber si de acolo pana unde nu mai vrei sa fii liber. Primul dusman al libertatii este moartea, iar al doilea esti tu insuti.

Cum poti sa fii tu insuti daca te chinui toata viata sa aflii cine esti? Uneori ma gandesc la mizantropia mea, la dorinta mea de insingurare departe de oameni si ma intreb oare cat din mine sunt eu si nu altii? Daca as reusi sa ma dezbar de toate riturile sociale, de firele familiei, de prejudecatile gandirii, chiar de amintiri, va ramane eul meu pur sau doar un mare gol?

Nu facem decat sa culegem de ici, de colo, sa alegem ce ne place, ce ni se potriveste, alteori ceea ce suntem fortati sa adoptam sau poate chiar inselati sa credem ca se muleaza peste ceea ce suntem deja. Uneori alegem ce e frumos si bun, altii ca sa le faca in ciuda celorlati exceleaza in urat si rau. Un ochi distant ar putea sa vada ca rolurile sunt intersanjabile.

Paradoxul e ca poti sa fii tu insuti si sa te distrugi sau poti sa fii un conformist si sa nu faci fata. Amandoua sunt exemple despre cum poti transforma o viata intr-o epava. Doua exemple de tragedii: in prima te lupti cu lumea, cu ordinea, si atunci cand crezi ca ai castigat, defapt ai pierdut, pentru ca pamantul iti fuge de sub picioare odata cu tot ce-ai crezut ca era numai si numai in tine. Insa, desi nu poti reconstrui de unul singur un intreg sistem de valori, daca te predai celui in care traiesti risti sa fii inghitit de oceanul regretelor – “Viata a trecut pe langa mine.”

Oamenii sunt asa cum sunt locurile: muntenii mai aspri, cei de sud mai plini de viata si soare, in orase mai pragmatici, in Ardeal mai molcomi, in Vest mai civilizati. Defapt sunt precum oamenii din jurul lor: parinti, prieteni, profesori, sefi. Prea putini sunt cu adevarat originali, majoritatea nu face decat sa traiasca asa cum au vazut la cei din jurul lor. Un fel de genetica care selecteaza principii existentiale in loc de cromozomi. Crezi ca poti sa alegi dintr-o infinitate de posibilitati, dar defapt te scalzi intr-o baie limitata de gene socio-culturale.

E interesant ca foarte multi oameni vor sa cunoasca gloria, sa fie adulati, sa traiasca pe culmile bogatiei si ale desfraului. Toti vor sa fie liberi sa faca ce vor si ii numesc pe cei care nu-i lasa opresori. Multi recunosc ca nu e posibil sa faci chiar orice asa ca se rezuma la o libertate moderata. Asa cum e libera exprimare, de parca cuvintele ar fi inofensive, cand e vorba defapt de un exercitiu de putere. Ideile sunt uneori ca niste boli contagioase.

Ok, spun altii, poti sa fii liber, atata timp cat nu faci rau celorlalti. Asa spuneam si eu pana cand am prins prostul obicei de a lua cuvintele din propozitii si a ma intreba ce inseamna cu adevarat. De exemplu, rau inseamna ceea ce contravine unui sistem moral. Un sistem moral este un set de legi de conduita ce asigura rata maxima de supravieturie si buna functionare a unui anmit grup uman. Sistemele morale tind sa varieze atat in timp cat si in spatiu – geografic si istoric. Asemeni unui sistem cu feedback o populatie are tendinta de a-si autoregla acceptiunea asupra conceptelor morale. Ganditi-va la poligamie de exemplu: intolerabila pentru noi, normalitate pentru altii. Sau omuciderea: crima pe vreme de pace, eroism pe vreme de razboi.

Complicat lucru sa fii liber. Defapt e atat de dificil incat cei mai multi renunta. Stramba din nas la cuvantul “sclav”, dar intind gaturile care incotro ca sa le se spuna cineva ce sa faca. Viata e o responsabilitate mult prea grea, prea apasatoare. Dar nu-i poti judeca, pana la urma sunt liberi sa faca ce vor. Defapt asta-i buba, ca esti mereu liber sa alegi. Asa cum mi s-a mai zis: esti liber sa nu fii liber. Ca si cum ar fi o sentinta care iti inchide gura: ce sens are sa mai vorbesti de libertate? E ca barbierul care ii rade pe toti cei care nu se rad singuri.

Insa asa trebuie mie sa-mi demonstreze mereu femeile ca nu inteleg defapt nimic, asa cum n-am inteles nici primele paragrafe din “Insuportabila usuratate a fiintei”. Asa cum nu inteleg nici libertatea. Nu o inteleg cum o inteleg altii, asa cum nici ei nu o inteleg ca mine. Sunt mereu strivit de masivitatea deciziilor, a drumurilor pe care o apuc, a celor pe care raman. Dar eu stiu ca sunt liber, eu stiu ce inseamna... eu ma eliberez.

Meet Emma

2008-09-13T04:54:00.000-07:00

Nepotica mea.

Revelatii ateiste

2008-08-28T11:33:00.001-07:00

Saptamana trecuta, parcurgand Italia, am terminat de citit in autocar cartea lui Richard Dawkins "The God Delusion" sau "Himera credintei in Dumnezeu" cum a fost tradusa in romana. Cum coboram din autocar mai vizitam cel putin inca o biserica grandioasa construita ca produs unei lungi si puternice traditii catolice. Denuntul lui Dawkins a accentuat in mine dezgustul profund ce mi s-a format in timp fata de riturile crestine. Fiecare piatra, fiecare fresca, fiecare mormant de sfant m-a facut din ce in ce mai inversunat impotriva inveninari ideologice la care a fost supusa Europa timp de doua mii de ani. Iar in Italia fiecare nume de oras, de strada, de vapor, de cafenea e predispus sa inceapa cu "santo/a" sau "san". Vizitand Assisi am realizat ca pana si San Francisco, leaganul hipiotilor isi trage numele de la acest calugar facator de miracole, sau pur si simplu dus cu pluta.

Sunt ateist de ceva ani buni, insa tonul biologului evolutionist de la Oxford mi s-a parut oarecum prea inversunat. Am fost de parere ca e bine sa lasi pe fiecare sa creada ce vrea. Inca mai cred asta, si respect religiozitatea celor din jurul meu. Eu insumi am cochetat (si poate inca o mai fac) cu ideea de Dumnezeu, dar pe masura ce trece timpul devin din ce in ce mai sigur ca El nu exista. Sau ca Dumnezeu a murit; insa toata povestea asta a abandonului e defapt o metafora, o masca pentru faptul ca el n-a existat niciodata, a fost doar inventat. N-am sa enumar toate dovezile aduse de Dawkins aici, trebuie citit, urmarit in prezentari si documentare (TED sau "Root of all evil").

Insa ideea ca pana si religia moderata ne poate afecta grav m-a convins si mai mult ca nu numai ca e corect sa fii ateu, dar e indreptatit si sa incerc sa promovez valorile unei viziuni ateiste. Continui sa respect credintele celorlalti (poate in mare masura pentru ca sunt majoritari) insa ma deranjeaza acele aspecte ale spiritualitatii lor care ma afecteaza pe mine personal. Eu insumi am fost infectat de acest "virus" al gandirii iudeo-crestine (si inca sunt), crezand ca undeva separat de trup exista un suflet care este nemuritor sau traind mereu urmarit de vina pacatului care se va rasfrange asupra mea prin pedepse in viata asta si cea de dupa. In extremis, asemenea idei se manifesta prin atentate sinucigase sau vieti irosite intr-o cainta intunecata si nesfarsita.

Cu ce inlocuim religia? Cu ce inlocuim pe Dumnezeu? Este necesara o asemenea substitutie mai mult decat intr-un sens terapeutic al tranzitiei line? Dawkins apeleaza repetitiv la laitmotivul evolutionismului darwinian in contrast cu creationismul atat de acerb promovat. Dar eu cred ca nu este suficient. Desi afirma ca isi pune bazele pe stiinta ca alternativa la credinta oarba si dovedeste o serie de cunostinte remarcabile din fizica si alte domenii, cred ca rateaza cumva imaginea de ansamblu. E fascinant totusi sa vezi cum stiinta reitereaza in zilele noastre teme ce erau candva numai si numai ale filozofilor. Cosmologia a fost preluata de fizicieni, geologi, biologi, libertatea este exprimata in termeni de economie si sisteme neliniare, fericirea e un subiect al psihologiei si neurostiintelor. Insa undeva legatura s-a rupt. Dawkins sustine ca etica nu vine de la Dumnezeu si ca e un fenomen social dinamic si relativ; sau ca ateismul nu inseamna neaparat pesimism, nihilism, depresie. Sunt de acord. Dar nu ofera o imagine asupra ceea ce ar insemna un asemnea stil de viata si cum s-ar cladi el. De exemplu existentialismul lui Sartre ar spune ca existenta precede esenta sau ca libertatea individului este totala - e un punct de plecare. Dawkins nu ne spune insa dupa ce percepte ar trebui sa traim, nu vorbeste despre angoasa, despre nevoia de a ne construi un sens, pentru el totul este stiinta, el nu mai are nevoie de altceva, de alte explicatii - restul e tacere. Dar cum ramane cu ceilalti? Cum poti sa li-l rapesti pe Dumnezeu si sa le dai in schimb doar sfatul unei gandiri critice? E oare posibil acest lucru in afara elitei intelectuale sau gandesc eu in termeni discriminatorii relativ la masa de "epsiloni minus"?

E uimitor cum in fizica legi de o natura negativa pot sta la fundamentul unor teorii matematice atat de vaste cum ar fi relativitatea sau termodinamica. Enunturi precum "nu exista viteza mai mare decat viteza luminii" sau "nu se poate construi un perpetuum mobile" par atat de sterile la prima vedere, atat de lipsite de o valoare reala a cunaosterii, insa odata adanciti in derivatiile acestor principii corelate cu altele de natura afirmativa observam cat de complexe sunt in realitate. Si mai mult, cat de exacte sunt, in sensul ca nu conduc la o anarhie a "orice altceva este posibil" ci instaureaza o ordine clara, fie ea de natura statistica sau pur calitativa. Pana si in matematica, recent demonstrata ultima teorema a lui Fermat ne spune ca nu exista trei numere intregi care sa satisfaca o relatie similara teoremei lui Pitagora, dar pentru puteri mai mari decat 2. Din nou o lege negativa situata poate la esenta cea mai profunda a acestui univers.

Nu orice vis al omului se poate implini. Poate ca in viitor vom descoperi ca nu se poate calatori in timp sau pe distante intergalactice. Libertatea nu este totala, insa despre asta voi mai vorbi alta data. Esentiala acum este problematica de a construi un sistem pornind de la "Dumnezeu nu exista". Astfel intr-un fel devin semnificative cele doua milenii de crestinism, pentru ca au trasat destul de clar conceptul pe care acum il negam. Asa cum notiunea de camp a eliminat nevoia unui substrat material pentru undele electromagnetice (eterul), asa si Creatorul trebuie sa apara acum ca o explicatie neconcordanta si nenecesara si sa lase loc unei entitati de cu totul alta natura (lipsita de trasaturi specific umane, precum intentionalitate sau constiinta etc). Din punctul meu de vedere e clar ca Dumnezeu n-ar fi putut fi "primul miscator" pentru ca ar fi trebuit sa fie creat la randul sau de o alta entitate. Insa aceeasi dilema se aplica si Big Bang-ului: de unde a aparut primul punct condensat de materie si cine/ce i-a dat primul impuls al miscarii? Si chiar in ipoteza universurilor paralele, de unde au aparut si ele? Ce este defapt neantul? Este el atat de inexistent in opozitie cu materia care exista?

Acoperind insa cu valul tacerii aceste mistere ale inceputului, putem gasi in stiinta cateva raspunsuri foarte bune pentru cum si chiar de ce se intampla lucrurile in lume. E oarecum similar cu a spune ca tot ce nu ne putem explica e mana lui Dumnezeu, insa cum acest argument a tot fost impins spre margini din ce in mai indepartate ale cunoasterii, sa functioneze la fel de bine. Astfel in mintea mea s-a conturat un fel de pseudo-materialism bazat pe metodele mai degraba idealist-platonice ale stiintelor matematice. Sintagma pe care am intalnit-o, "inteligenta materiei" pare sa se aplice cel mai bine. E ca si cum intrinsec in legile naturii, ale intregului cosmos, se afla o tendinta ca din materie sa se formeze mereu lucruri noi si improbabile (adica ordonate, departe de echilibru termodinamic). E o remarca pe care Dawkins nu o face, dar o punte pe care Prigogine in "The Physics of Being and Becoming" incearca sa o intinda intre materia inerta si viata. Chiar si Capra, pornind de la conceptul de autopoiesis al lui Varella si Maturana, sugereaza ca viata nu e un miracol ci doar o proprietate fireasca a sistemelor cu auto-organizare. Si desi nu o spune explicit, eu cred ca este vorba de aceeasi forta invizibila care a condus particulele elementare sa formeze atomi stabili din ce in ce mai grei pana la uraniu, sau sa formeze stele si planete, aceeasi forta care a condus in final la aparitia moleculelor organice si a ADN-ului autoreplicant. Forta care intr-adevar poate fi interpretata precum Dumnezeul panteist al lui Einstein. Insa teorii din ce in ce mai complexe, precum string-urile ne arata ca totul devine din ce in ce mai abstract, materia isi pierde substanta, se transforma in energie, in insasi relatiile si interactiile din reteaua de (pseudo)particule, contopindu-se cu aceasta "forta vie" din spatele lucrurilor, a carei cautare fizicienii o numesc "marea teorie unificata" - visul lui Einstein.

Intr-adevar poate ca aceasta cunoastere totala nu va fi niciodata atinsa. Exista chiar un articol interesant al lui Stephen Hawking numit "Godel and the End of Physics", din care extrag finalul:

Some people will be very disappointed if there is not an ultimate theory, that can be formulated as a finite number of principles. I used to belong to that camp, but I have changed my mind. I'm now glad that our search for understanding will never come to an end, and that we will always have the challenge of new discovery. Without it, we would stagnate. Gödel’s theorem ensured there would always be a job for mathematicians. I think M theory will do the same for physicists. I'm sure Dirac would have approved.

din care se poate trage o concluzie destul de vaga. Fiecare poate sa creada ce vrea, cu toate astea am ajuns la convingerea ca adevarul este (de cele mai multe ori :) ) unul singur. In lupta mea de a ma pune in raport cu sensul vietii si cu insemnatatea adevarului mi-am pierdut deseori speranta. Poate ca un asemenea suflet disperat este pasibil sa cada in mrejele misticismului religios sau intr-un pesimism inepuizabil precum cel al lui Cioran. Adevarul insa pare sa existe mereu undeva acolo, dincolo de mintea noastra, fie el manifestat prin enunturi negative sau legi paradoxale (precum cele ale mecanicii cuantice). Sunt increzator ca pornind de la cel putin aceste doua principii: "adevarul exista" si "Dumnezeu nu exista" pot construi o explicatie mai buna a universului.

Adevar si frumusete in fizica

2008-07-21T12:11:00.000-07:00

Cand mi-a trimis Brindusa link-ul spre acest video acum mai bine de o saptamana interesul meu pentru fizica cuantica si fizica in general era aproape nul. Dupa mai multi ani in care am tot citit carti de popularizare si m-am chinuit cu matematica fizicii la un nivel de novice am reusit sa nu pricep nimic. Mai ales vazand ce se intampla cu cursul actual al fizicii, citind despre marea teorie unificata, gravitatie cuantica, gaurile negre ale lui Hawking, teoria stringurile si a branelor, cuantificarea spatiului si a timpului si faptul ca nu se ajunge nicaieri, decat teorii matematice extrem de complicate si dimensiuni banuite a fi ascunse si infasurate in ele insele. Toate astea nu mai insemnau mare lucru pentru mine. Am ajuns sa-mi pun si eu aceeasi intrebare ca oamenii de pe strada: la ce bun toate astea? Ce legatura au cu viata mea toate lucrurile astea? Primul lucru care iti vine in minte este tehnologia; si care se intampla sa fie si cel mai prost exemplu si cea mai rea aplicatie a stiintei in viata de zi cu zi.

Dupa cum citeam in ultima carte a lui Capra care mi-a cazut in maini (intamplator :P), "Intelepciune aparte", se pare ca Francis Bacon a fost cel care a indreptat stiinta pe calea pe care o cunosteam azi, a "cunoasterii pentru a domina" si indepartarea de "cunoasterea pentru a intelege". Aceasta din urma fiind, dupa parerea mea, singura forma cu adevarat intemeiata, motivata prin ea insasi, caci prin a intelege intelege lumea care te inconjoara inseamna defapt sa traiesti. Aceasta aparenta lipsa de sens a cunoasterii imi pare acum undeva deasupra nevoii artificiale de a conferi un scop stiintei, si mai ales de a o asocia notiunii ambigue de progres. Asa cum una din tezele existentialismului ne spune ca existenta precede esenta, adica faptul ca existam, ca ne-am nascut nu face parte dintr-un plan universal cu o finalitate clara, asa si stiinta n-are tot timpul nevoie de o confirmare ca ar fi utila societatii intr-un plan material tangibil. Ea face parte din lucrurile pe care le alegem noi sa ne dea un sens vietii, iar bucuria de a intelege natura este unul din darurile constiintei noastre, alaturi de muzica, prieteni, carti, voie buna si alte fericiri.

Si asta ne duce cu gandul la una din partile titlului: cunoasterea ca experienta estetica. Asa cum ne fascineaza un peisaj, acordurile unei melodii, formele unei femei, dulcetea unui miros, savoarea unei mancari, asa si formele in care isi toarna stiinta descoperirile ne uluiesc prin armonie si frumusete. Dar poate ca nu aveti de unde sa stiti lucrurile astea si sa le intelegeti din simplul fapt, si acum am sa fiu dur, ca sunteti ignoranti. Ati ignorat pur si simplu stiintele exacte de-a lungul timpului pornind de la prejudecata ca ele nu au nici cea mai mica legatura cu partea umana, ca sa nu mai vorbim de arta. Credeti ca matematica, fizica, chimia sunt reci, lipsite de viata, pe unii chiar si logica si filozofia v-au inspaimantat, poate toate din cauza ca se proclama a se ocupa cu cautarea adevarului.

Iar adevarul e ceva prea fix pentru sufletele voastre confuze, prea unduite de valurile vietii cotidiene, de problema banilor, a viitorului, a carierei, de grija familiei si a celor dragi. Sincer sa fiu, mi-am pierdut si eu demult increderea in adevar. Nu pot sa-i dau o definitie, nu pot nici macar sa-l descriu. As putea cel mult sa spun ca e ceva spre care tindem, si totusi multi dintre noi fugim de el, ca si cum atunci cand lucrurile sunt certe devin inspaimantatoare. Si poate ca asa e. Poate ca defapt ne e frica de cunoasterea absoluta, de momentul in care vom fi aflat totul si ne vom intreba: acum ce? Noroc ca lumea pare sa nu fie cladita asa. Cum altfel nu se stie insa, si nici nu ma pot aventura sa presupun. Altii mai intelepti decat mine au facut-o si s-au inselat. Universul ne asteapta mereu cu surprize la cotitura.

Gell-Mann este un fizician american nascut intr-o familie de evrei originari din Cernauti. A lucrat printre altele cu Feynman si a luat premiul Nobel pentru contributiile sale in fizica particulelor elementare, mai cu seama pentru descoperirea quarcilor. In ziua de azi se pare ca quarcii nu au fost o idee chiar asa buna si ca tot fundamentul asta al particulelor elementare se cam clatina. Asta stiu si eu din ce-am mai citit prin Capra, Lee Smolin, Hawking si cateva articole prin Scientific American. Cerul arata inorat pentru fizica teoretica moderna. Asta nu inseamna ca ceea ce spune el in scurta lui prezentare n-ar fi adevarat: natura este consonanta, iar legile ei frumoase.

Iar exemplele date de ele (legea inverselor patratelor sau ecuatiile lui Maxwell) sunt intr-adevar mai bogate si mai profunde decat ne-am imagina. Este incredibil faptul ca o foarte mare parte a fenomenelor naturale din jurul nostru, aparent diferite sunt guvernate de aceleasi legi simple. Si spun simple nu neaparat pentru ca sunt scrise intr-o forma scurta, pentru ca deseori o forma mai scurta presupune inca cativa ani de studiu aprofundat a intelesului prescurtarilor. Frumusetea vine mai ales din modul in care piesele se potrivesc. Credeti-ma, formulele matematice pot deveni cu mult mai urate si mai incalcite decat as putea pana si eu sa-mi imaginez, insa natura pare sa functioneze conform briciului lui Occam. Din toate universurile alternative pe care matematica le-ar putea imagina pentru legile naturii, pentru fizica nu ramane decat unul singur (sau cel putin asta se incearca), cel obiectiv, cel mai frumos dintre toate.

Si aici intervine intrebarea ce este frumosul? Ati spune ca frumosul nu poate fi decat intuit. Dar poate ca frumosul este exact intuitia universului in care traim si de aceea alegem tot ce este frumos pentru a explica si descrie ceea ce ne inconjoara. Dar unde isi mai face loc uratul? Am putea spune ca frumosul este tot ce inseamna viata. Dar atunci uratul ar ramane obiectelor neanimate, care sunt pana la urma tema de cercetare a fizicii, si totusi spuneam ca si fizica e incununata de frumos. Nu putem asocia uratul nici non-existentului, pentru ca putem recunoaste uratul ca existand alaturi de noi. Adeseori m-am intrebat daca simtul estetic este inascut sau nu. Spre exemplu, idealul de frumusete de pe vremea lui Rembrandt nu mai corespunde fotomodelelor anorexice din ziua de azi. Deci pare sa fie afectat cel putin de dinamica sociala. Eu insumi par a-mi schimba gusturile de-a lungurilor. Dar pot eu oare asocia acest gen de frumusete relativa si trecatoare cu frumusetea formelor perene, asa cum privesc fizicienii formele naturii?

Ceea ce e si mai tulburator este ca pana si aceasta frumusete a simbolurilor fizico-matematice este relativa si trecatoare. Cel putin intreaga constructie pare sa-si pastreze coerenta. Se gasesc mereu demonstratii si cazuri limita prin care noua teorie o continua pe cea veche. Iar coerenta asta e un alt semn de frumusete. O frumusete care nu inseamna neaparat veridicitate. Asa cum fizica newtoniana parea sa fie un sistem de inchis de o frumusete stralucitoare pentru ca putea sa explice totul. Ei bine n-a putut. Si nici in ziua azi fizica nu explica totul, si pe buna dreptate o ataca criticii ei, ca fiind sterila si neancorata in realitate, pe cand practicantii ei raman in continuare orbiti de frumusetea ei. Arareori apar spirite mai filozofice care printr-o analiza aspra incearca sa readuca lucrurile din lumea ideilor pure inapoi pe pamant. A fost nevoia de critica lui Mach asupra mecanicii pentru ca Einstein sa o regandeasca. Acum este in efervescenta teoria haosului, a sistemelor dinamice complexe. Chiar azi citeam amendamentele lui Prigogine la adresa ignorarii ireversibilitatii timpului in toate ramurile fizice, mai putin termodinamica. Asa ca frumosul poate fi de multe ori ametitor. Iar a-ti fundamenta cercetarea pe frumos nu-ti poate garanta nimic. Cel mult s-ar putea sa ai rezultate mai bune decat bazandu-te doar pe ratiune.

Putem deci spune ca exista mai multe tipuri de frumos, iar adevarul e doar unul dintre ele. Insa nici adevarul nu putem spune acum ca ar fi unul singur. Depinde de sistemul de axiome pe care ni-l alegem. Umblam pe nisipuri miscatoare. Pana si fizicienii au ales sa foloseasca topologia in incercarea de a nu se mai agata de concepte absolute precum spatiul, timpul, cauzalitate. Formele apriorice kantiene au fost spulberate de relativitate si de mecanica cuantica. Asa ca tot ce ne-a mai ramas e aspiratia spre frumos. Probabil ca e aceeasi aspiratie cu care s-au hranit atomistii greci, sau Platon si Aristotel, sau Galilei si Newton.

Insa cum ramane cu uratul? Nimeni nu aspira spre urat. Poate ca e un paradox al limbajului si opusele unor notiuni apar fortat fara a avea un fundament real. Daca frumusetea ar fi o relatie de ordine peste obiectele din univers, uratul n-ar fi decat o calitate relativa. La fel si binele si raul. Dar atunci nici unul din termenii antagonici n-ar avea sens singur. Dar n-ar fi decat o explicatie nesigura pentru ceva ce ne e greu sa vedem altfel: frumusetea si binele triumfa!

O alta viziune ar fi ca frumosul este acea lege fundamentala la care inca mai spera acum batranul Gell-Mann, iar uratul sunt accidentele. Cred ca ceea ce intelege el prin accidente sunt lucruri precum nedeterminarea cuantica, probabilistica nucleara sau teoria perturbatiilor. Toate sunt un fel de incercari statistice sau de alta natura de a face ordine in haos. Nicidecum o recurgere la argumentul divin. Desi multi fizicieni au fost si sunt inca marcati de o puternic credinta religioasa care ii ghideaza in munca lor, Gell-Mann pare sa fie unul din aceia care crede (ca si mine) ca materia (fie ea atomica, ondulatorie sau oricum) impreuna cu legile ei e suficienta pentru a da nastere vietii. Cu toate acestea el recurge la criteriul frumosului, si mai mult la un frumos obiectiv. El refuza sa sa priveasca lentila estetica ca pe o unealta epistemologica, ci ca o calitate a naturii insasi, asa cum este si auto-similiaritatea.

Toata aceasta auto-consistenta a universului bazata pe frumos, pe lege si pe accident ramane sa fie supusa testului filozofic. Pe de alta parte himera adevarului pare sa fi parasit de ceva vreme ambele domenii de cunoastere. Pe ce baze ne vom fundamenta noi cunoasterea de acum incolo ramane un mare semn de intrebare? Sau asa cum am intalnit undeva in discutiile dintre Heisenberg si Bohr, ar trebui sa clarificam mai bine ce intelegem prin "a intelege".

Intelepciune aparte

2008-07-01T12:49:00.000-07:00

"Odata ce oamenii se confrunta la un nivel experimental cu moartea si nepermanenta tutoror lucrurilor", a continuat Grof, "ei incep adesea sa vada toate strategiile lor personale de viata din prezent ca fiind eronate si totalitatea perceptiilor lor ca pe un fel de iluzie fundamentala. Intalnirea experientiala cu moartea se soldeaza adesea cu o adevarata criza existentiala, care-i forteaza pe oameni sa reexamineze semnificatia vietii lor si valorile prin care traiesc. Ambitiile mondene, impulsurile competitive, nazuinta dupa un statut social, putere sau posesiuni materiale, toate acestea palesc daca sunt privite pe fundalul unei morti iminente."

"Si ce se intampla atunci?"

"Ei bine, din procesul moarte-renastere apare sentimentul ca viata este o schimbare continua, un proces, si ca nu are nici un sens sa te agati de scoprui sau concepte specifice. Oamenii incep sa simta ca unicul lucru rezonabil de facut este sa se concentreze asupra schimbarii insasi, singurul aspect constant al existentei."

Extras dintr-o conversatie intre Fritjof Capra si Stanislav Grof.

Queensryche

2008-07-01T03:19:00.000-07:00

Am avut aseara ocazia sa vad aseara un concert de cea mai inalta clasa, unul din cele mai bune pe care le-am vazut la viata mea. Desi intrata intr-un con de umbra, o trupa care n-a fost niciodata pe gustul multora, poate decat la sfarsitul anilor 80 cand si-au cunoscut portia de glorie, Queensryche isi face in continuare treaba si si-o face bine. N-am fost niciodata un fan adevarat de metal, in afara de Metallica si cele cateva piese de la Pantera, Judas, etc pe care le-am mai ascultat de-a lungul timpului; insa Queensryche mi-a intrat incet incet pe sub piele de cand i-am auzit prima data pe un album de metal ballads cu piesa Bridge. Multa vreme numele lor mi-a fluturat pe la urechi insa de-abia anul asta am inceput sa ascult mai serios, cu precadere albumul Empire, a carei piesa de titlu o ascult cu mare placere, dandu-mi o senzatie de forta si revolta sociala totodata.

I-am simtit ca o trupa profunda, cu o voce extraordinara si armonii si serpuiri melodice a caror complexitate adesea bizara m-a vrajit mai mult decat progresivul (supra-incarcat de pian dupa parea mea) de la Dream Theater. O trupa grea, pe care n-am patruns-o inca, ale carei versuri inca mai asteapta sa le descopar, dar al carui sound are foarte mult de oferit. Iar live performance-ul n-a lasat dorit: un sunet plesnit, cu o toba si bass puternice si bine echilibrate si doi chitaristi, care, in ciuda distorturilor ala killer Z, si-au sincronizat armonia si solo-urile intr-o combinatie fara cusur. Ca sa nu mai vorbim de voce: Geoff Tate este un monstru sacru, vocea lui duce uneori spre opera, miscarea lui scenica este teatrala si pare sa nu oboseasca deloc.

Dezvoltat din concept album-ul lor Operation: Mindcrime, concertul a fost mai degraba un soi de rock opera, prin prezenta cantaretei de sprijin si a catorva figuranti si a a decorului, reprezentatia fiind tot timpul dublata de povestea ce se desfasura pe ecranul din spate. Piesele s-au scurs dintr-una in alta, si in ciuda faptului ca publicul n-a fost foarte numeros, iar organizarea si calitatea nu la nivele super-profi, spectacolul a reusit sa captive si sa incite. Ca sa nu mai vorbim de muzica, care a fost flawless. Daca baietii astia ar fi cantat un pic mai mult spre Tool sau Porcupine Tree ar fi fost dementiali. In final au cantat au cantat piesele lor de rezistenta si au reusit sa incinga publicul care stia versurile. Au cantat aproape 3 ore si si-au facut treaba cu simt de raspundere, chiar daca n-au avut in fata scenei decat o "mana" de oameni.

Cred ca am facut cea mai buna alegere a verii. N-am sa mai ma duc la alte concerte pana la Sziget din motive, de necrezut, financiare. Pe de alta parte nici nu ma dau in vant atat de mult dupa Judas sau Metallica. Iron Maiden cred ca o sa-i vad in Ungaria, desi nici pe ei nu prea i-am ascultat. Regret putin B'estfest-ul, ca nu vad Manic Street Preachers sau Unkle live. Sau Garana... Dar de, nu le putem avem pe toate. Rock on!

Retrospectiva

2008-06-23T13:17:00.000-07:00

Vine o vreme uneori cand te uiti in urma si faci bilantul ultimelor tale realizari sau cel putin a insiruirii de fapte marunte ce se succed pentru a-ti forma viata. Asa mi s-a intamplat de exemplu aseara uitandu-ma mai mult sau mai putin accidental prin directorul cu poze adunate de-a lungul anilor. Iar eu n-am fost niciodata un maniac al instantaneelor si nici al consemnarii evenimentelor. Insa cu toate astea s-au adunat ceva amintiri si nu strica niciodata sa le treci pe hartie.

Poate cel notabil lucru care mi s-a intamplat in ultima vreme a fost nasterea nepoatei mele Emma. Frati-miu, cel alaturi de care am crescut, Miha, cea pe care am cunoscut-o in anul intai pe cand le aveam grija de atunci puiul Tina, acum deja mama a o duzina de braci germani, ei au devenit acum parinti si, prin ei, eu am devenit unchi. Iar gandul asta mi se pare colosal, schimbandu-mi modul in care ma raportez la viata. Am tinut-o in brate pe cand avea doar 6 zile si, bineinteles, nu m-am priceput prea bine sa o fac. Pana la urma e un copil ca oricare altul, dar face parte din familia mea si-l voi vedea cum creste langa mine. Nepotica mea imi aminteste ca am inceput sa pasesc in afara tineretii, iar acum viitorul e al ei si al nostru pe langa ea.

As vrea sa-l cred pe Vlad cand spune ca viata devine atat de simpla atunci cand iti propui doar sa prezervi si sa perpetuezi specia. Te desparti in timp de oameni de oameni, ii reintalnesti, ii redescoperi, ti se par schimbati, iti dai seama ca tu insuti te-ai schimbat. Peste foarte putin timp Vlad va deveni si el tatal unei fetite. Claudiu si Laura si-au sarbatorit si ei de curand festiv nunta, iar eu cu Adi am furat mireasa si ne-am dus cu ea din Otopeni pana in Club A. Momente memorabile - si probabil vor mai veni si altele. Dar parca tot nu-mi vine sa cred ca aceia care invatam impreuna in camin si in cantina si apoi ne imbatam prin Club A suntem cei care devenim din ce in ce mai maturi, mai responsabili, mai adulti. Stiam ca va fi asa, dar tot nu-mi vine sa cred.

Dar sa lasam nostalgiile si sa ne amintim ca a venit vara - anotimpul fericirii pentru mine. Am fost deja de doua ori in Vama, odata de 1 mai, odata acum de curand. Prima data mi-am pierdut cheile si a trebuit sa-mi sparg usa, a doua oara mi-am luat cateva picioare tavalit pe jos de niste cocalari care se distrau batand rockeri, deci n-am fost lipsit de peripetii. Am mai umblat prin oras, am vazut lucruri interesante, jazz, pe John MacLaughlin intr-un concert demential la Sala Palatului, am revizitat miercurea la Sala Radio, dans contemporan (bizar), repetitie cu public la teatrul din Laptarie, proiectie de film de la TIFF, unele dintre acestea la recomndarea unor prieteni noi de care ma bucur. Am culminat weekend-ul asta cu o iesire la munte in Piatra Craiului alaturi de Andrei, plan pe care mi-l pusesem de multa vreme in gand dar de-abia acum am reusit sa-l implinesc. Toate lucrurile astea adunate au frumusetea si savoarea lor si chiar daca organul meu de simt al plenitudinii vietii mele e cam atrofiat, asta nu inseamna ca nu ma pot bucura privind inapoi.

Dar poate ca cel mai bine e sa ne bucuram privind in viitor, sau poate doar sa traim clipa senini. Astea sunt prerogative la care m-am mai gandit si le stim cu totii, dar vin momente cand intra in prim plan. Cum ar fi azi cand doar o zi mai ma desparte de 25 de ani traiti din viata. La multi ani mie! Caci am facut un drum lung pana aici, dar nu vreau sa ma opresc aici, vreau sa merg inainte. Macar pana la vreo 30 de ani cand poate ma voi linisti si eu din angoasa mea existentiala si voi patrunde "sensul" vietii :P. Dar cine stie ce va mai fi... Noi sa fim sanatosi!

Masina de vise

2008-06-17T12:58:00.000-07:00

In incercarile mele de a construi o lume virtuala am invatat mai multe lucruri. Nici unul dintre ele nu este un adevar absolut. Exista doar o probabilitate foarte mare ca lucrurile sa stea intr-un fel si infima intr-un altul. Si apoi am ajuns sa stiu mai degraba ceea ce nu poate fi, decat legitatile unui univers supus mereu schimbarii – realitatea.

Poate fi lumea cunoscuta prin simulare? Oare spre asta ne-am indreptat tot timpul? Am trait febril speranta ca intr-o buna zi voi putea explica totul din jurul meu reconstruindu-l. E visul nebun al oricarui om inclinat spre stiinta. Si cu toate acestea nu se deosebeste prea multe de cel al artistului ce se agata de o lume imaginara, a simbolurilor.

Rezultate spectaculoase ne incanta ochii in grafica pe calculator. Jocuri din ce in ce mai realiste, lumini, umbre, imersie in sunet si culoare. Filmele animate isi fac loc cu putere sa ia locul vechiilor desene si in curand chiar actorilor umani. Digitalul ne cucereste si pare sa nu se opreasca. Lasa mereu in urma un reziduu de imperfectiune. Pare sa fie surogatul ideal pentru orice, iar oamenii tind sa ignore toate acele detalii fine care faceau lucrurile sa fie ceea ce sunt, acea aroma inconfundabila.

Eu insumi ma inham in aceasta cursa nebuna si nu regret lucrurile pe care le pierd. Uneori a pierde inseamna a castiga; si nu poti cunoaste valoarea reala a lucrurilor pana nu le sucesti cu capul in jos si clatini bine. Eu insumi pun umarul la subminarea realului prin tacturi de ceas si operatii de procesor. Si totusi nu-i totul decat un vis.

Pentru fiecare grad in plus de naturalism adus sinteticului trebuie puse la munca cohorte si cohorte in plus de mici muncitori logico-matematici. Portite ce se inchid si se deschid in siliciu pentru a efectua miriade de calcule complexe. Materia care se supune ideii. Materia care trudeste pentru a crea un simulacru al materiei.

Pentru orice picatura de culoare, pentru orice licarire de lumina, pentru fiecare dovada ca sunt reale, se lovesc, se sparg, curg sau se indoaie, obiectele realitatii sintetice sunt luate pe rand, masurate si numarate pana cand calculul ia sfarsit, iar rezultatul este prezentat ochilor sau, generalizand, receptorilor nostri senzoriali. Calculatorul devine astfel un fel de entitate omniscienta responsabila cu animarea tuturor sferelelor, tinand loc de cauza prima pentru tot ceea ce inseamna materialitate si, intrinsec, miscare.

Si nici nu se poate altfel: legile formale ale naturii au fost scrise in ipoteza in care se stie deja ca lucrurile exista. Adica lucrurile sunt diferite intre ele si se afla mereu in tot felul de relatii, ca si cum s-ar cunoaste bine. Asta elimina posibilitatea ca ele sa fie oarbe sau lipsiste de orice fel de perceptie a aproapelui. Altfel cum ar interactiona doua entitati separate de un zid impenetrabil de ignoranta mutuala? Cand spun ca lucrurile exista inseamna ca ele au fost deja pregatite sa curga de-a lungul legilor.

De unde stiu doua corpuri ceresti ca se afla la o distanta suficienta care, conform vitezelor lor la acel moment, sa confere unuia sau altuia o orbita eliptica sau o parabola plina de perturbatii datorate unor campuri gravitationale mai slabe sau mai indepartate? Cineva trebuie sa le anunte pe amandoua. “Planeta! O cometa se apropie de tine, dar fii pe pace, nu te va lovi, ci va fi blestemata sa nu-si inchida niciodata traiectoria!”. Un Dumnezeu ar trebui sa se ocupe de toate lucrurile astea, caci daca lucrul-planeta n-ar fi stiut de apropierea lucrului-cometa s-ar fi omis poate sa se puna in aplicare mecanismul grandios al atractiei universale. Forta de atractie nu scade invers proportional cu patratul distantei decat daca distanta exista.

Iar in lumea ideilor platonice, a elementelor euclidiene si a fortelor newtoniene toate premisele sunt indeplinite. Lucrurile, spatiul si timpul exista. Tot ce mai trebuie sa facem este sa le punem in miscare. Creatorul alege tot felul de soiuri de idei, le amesteca in rapoarte felurite si aranjandu-le in tot felul de formule da nastere unui univers. Numarul insusi fiind o idee, modeleaza parametrii acestei lumi posibile dand la iveala o infinitate de posibilitati ingradita doar de suita legilor alese cu putin mai devreme.

Dumnezeul trebuie astfel sa-si imagineze intreaga lume in mintea sa nemarginita, asa cum oamenii viseaza uneori noaptea de parca ar trai in veghe. Lumea ideilor e o lume inerta care asteapta sa fie angrenata de o minte uriasa. Dar cat de uriasa sa fie pentru a cuprinde un univers infinit? Creierul uman nu-si poate imagina lucruri pe care nu le-a vazut niciodata, dar asta nu inseamna ca ele nu exista. Dar unde exista ele defapt? In mintea lui Dumnezeu? O scurta povestire zen punea intrebarea: cand te uiti la un steag care flutura in bataia vantului, ce se misca defapt: steagul sau mintea ta?

Se pare insa ca lucrurile se misca pretutindeni, chiar si la milioane de ani lumina departare. Pare-se ca lucrurile nu asteapta un ochi care sa le vada pentru a se trezi din hibernare si a incepe sa vibreze. Pur si simplu parametrii lor tropaie de colo colo. Iar calculatorul ce se ascunde sub aparent inocenta masca de oracol, este defapt incercarea disperata de a construi un Dumnezeu care sa stie exact cum se misca lucrurile. Calculatorul trebuie sa stie cum se misca fiecare lucru.

Un vis spulberat insa. Registrii electronici ce stocheaza numerele nu reusesc sa faca fata infinitului. Insa cum nici Pitagora n-a vrut sa accepte irationalitatea numerelor neintregi sau incomensurabilitatea spatiului, asa ne amagim si noi sa credem ca putem cladi vise. Problemele intractabile transforma fiecare cadru de simulare de ordinul unor sutimi de secunda in calcule ce-ar putea dura milenii si tot n-am fi siguri daca s-ar termina vreodata. Dar ne zbatem sa aproximam – lumea trebuie sa fie atomica, lumea trebuie sa fiu un multiplu intreg al unui singur lucru, poate doua ca sa exista polaritatea ce creeaza dinamica lucrurilor, sau poate, hai, doar cateva particule elementare puse intr-o tabela de la care putem porni si explica totul. Prosti sarmani ce suntem!

Numai Dumnezeu poate stii – e argumentul credintei oarbe. Daca o minte de siliciu nu poate calcula, iar una din neuroni nu poate deslusi, inseamna ca doar asa poate sa fie. O minte infinita care poate cuprinde o lume infinita, ambele fiind formate din lucruri. Nu ne putem imagina mai deloc cum infinitul poate cuprinde infinitul, dar asa cum am ajuns sa acceptam ca intre doua numere reale mai exista cel putin unul, credem ca intre doua lucruri exista cel putin o idee in mintea lui Dumnezeu (si vice-versa).

Dar dihotomia asta intre lucrurile care se misca si ideile eterne nu trebuie luata niciodata ca o certitudine. Poate e doar o iluzie, e modul in care creierul nostru cunoaste lumea. Cativa algoritmi de clasificare care dau nastere lucrurilor ca fiind multimi de elemente echivalente cu respect la o relatie sau alta de echivalenta mai mult sau mai putin exacta. Defapt nu exista taxonomie completa iar categoriile nu sunt niciodata disjuncte. Totul este maya.

Acesta e manifestul meu pentru necredinta. Cand insusi Dumnezeu trebuie sa viseze lumea pentru ca ea sa existe intr-un fel de alambicare solipsista asemanatoare unui somn cu REM, nevoia lui de a fi dispare. Lucrurile nu mai au nevoie de o teorie veche de doua mii de a ideilor si care desi se clatina, continua sa sustina un intreg edificiu al civilizatiei, si mai ales al evlolutiei si al progresului. Lucrurile nu au nevoie de un tel, de o insemnatate, de un “de ce?”, ele pur si simplu exista. Asa cum noi, fiintele vii, pur si simplu vietuim. Si nu avem nevoie de o metafizica consolatoare a trecerii prin moarte, asa cum nici pietrele nu au nevoie de un Dumnezeu care sa le spuna cum sa cada, asa cum au nevoie cele din simulare.

Isi pune la un moment dat in Star Trek o fiinta din holospatiu problema de a trai in spatiul exterior, cel real. Fiinta aceea era defapt calculatorul insusi care genera hologramele, care exista defapt material in lumea navetei Enterprise, dar nu sub acea forma pe care voia sa si-o atribuie propria plamaduire. Zeul uman creaza o lume artificiala, ii da calculatorului puterea de a crea o constiinta, devenind astfel el insusi zeu in aceasta lume, o constiinta care nu este altceva decat vis intr-un vis. Entitatea generata are revelatia tragica ca este doar o simulare a unei alte entitati – calculatorul, de care este invizibil legata, fara sa stie prea bine cum functioneaza. Pentru ea simbolurile, ideile sunt realitatea, iar lucrurile sunt transcedentul, aparand un fel de inversatie fata de conditia umana. Calculatorul prin gesturile inconstiente ale ciber-fiintei generate isi cauta originea, Creatorul. Problema nu are insa rezolvare. Cele doua universuri sunt ireconciliabile, pot interactiona doar prin senzatie si nu prin concret.

Este exact aceeasi problema a omului care incearca sa cunoasca lucrurile in sine. Si tot mai multe indicii inclina spre posibilitatea ca ele sa nu existe. Sau poate decat in mintea noastra sau in limbajurile pe care le impartim. Directia pe care merge tehnologia in ziua de azi nu va putea niciodata sa construiasca o Matrice care sa simuleze perfect realitatea, pentru ca asta ar insemna sa-l simuleze pe Dumnezeu. Iar urmatorul pas va fi simularea constiintei care va regenera paradoxul cautarii intr-o recurenta infinita. Daca lucrurile “de dincolo” pot fi cunoscute, atunci ele pot fi simulate, si odata simulate ele vor incerca sa cunoasca la randul lor; simulacrele visand lumi in vis in vis in vis... o neobosita masina care nu conteneste sa ne alimenteze cu vise.

Funest

2008-05-20T14:05:00.000-07:00

Oamenii care nu apreciaza viata ar merita sa moara. Si totusi moartea ne ia la intamplare, fara sa tina seama cat de devreme, cat de nepotrivit, cat de nedrept. Culmea libertatii e sa alegi tu cand vine moartea. Mai liber de atat nu se poate, pentru ca nu poti sa nu mori. Ironia e ca si libertatea asta e ciunga, caci moartea poate veni inainte sa o programezi. Asa ca ar fi bine sa te grabesti, daca vrei sa demonstrezi ceva cu adevarat. Pe de alta parte, daca o amani prea mult, s-ar putea sa te razgandesti, si apoi sa o tot reprogramezi dupa aceea, pana cand te va lua pana la urma prin surprindere. Caci orice s-ar spune, chiar daca esti prevenit din timp ca va veni, fie si la batranete cand umbra ei se profileaza tot mai mult, tot nu esti pregatit pentru clipa cand vine.

Cu cat e pofta de viata mai mare, cu atat e mai mare frica de moarte.

Asemenea personajelor lui Philip K. Dick din "Ubik" eu traiesc in semi-viata. Asemenea lui Spandrell din "Punct contrapunct" eu detest tot din jurul meu si mai ales pe mine insumi, golind totul de insemnatate. O asemenea atitudine nu poate fi altfel decat distructiva. In zadar lucreaza masina de vise sa creeze rosturi de a trai, cand ele sunt strivite de greutatea luciditatii cinice. Iar o viata fara teluri si credinte sincere, nu fabricate, nu se poate numi viata. Insa o moarte a simturilor, a dorintei, a sperantei, a emotiei nu e acelasi lucru cu o moarte adevarata. Esti un caz pierdut, dar mai poti fi inca resuscitat.

Moartea este cu atat mai trista pentru cei care traiesc si iubesc cu adevarat. Dar a juca precaut doar pentru ca prefigurez sfarsitul strica tot farmecul. Daca pui totul sub lupa rece a ratiunii esti pe jumatate mort. Ma simt asa, dar nu vreau sa mor. Ma bucur ca moartea cea adevarata ma ocoleste.

Cum zice reclama de la Johnnie Walker: "Keep walking!"

Revenire la eroarea lui Descartes

2008-05-13T13:45:00.000-07:00

De ce am ajuns sa cred ca o filosofie a vietii care separa sufletul de trup e periculoasa? Pentru ca nu mi se pare sanatoasa. Nu mi se pare sanatos sa-ti neglijezi trupul, axandu-ti atentia asupra acelei parti care se spune ca e nemuritoare, deci singura vrednica de ingrijire. Acum, ce-i drept, majoritatea oamenilor au grija de sanatatea lor, fiind una dintre primele lor aspiratii in viata. Pentru ca, de ce nu, fericirea e direct proportionala cu gradul de sanatate. Greseala se afla in viziunea pe care au asupra problematicii sanatatii: trupul e total deconectat de spirit, fiind doar un receptacul, un vas purtator prin aceasta viata efemera, care mai devreme sau mai tarziu tot se va strica.

Sufletul pe de alta parte sfideaza legea a doua a termodinamicii si, in general, legile fizicii si se transfera fie dintr-un corp in altul (reincarnare), fie intr-o alta dimensiune (iad, rai, nirvana). Mizand pe aceasta ipoteza, soma se situeaza pe locul doi la capitolul imbunatatire. Oamenii se vor gandi, vor medita, se vor ruga, vor analiza, isi vor spala pacatele si curati constiinta, vor incerca sa fie mai buni pe plan spiritual, sa inteleaga mai repede, sa cunoasca mai multe, omitand in tot acest timp detaliile - o inima care bate, niste plamani care se umfla, un stomac care digera etc. Toate acele detalii care ne tin in viata.

Astfel ca intr-un mod inconstient ne privam de insusi vitalismul esential unui trai pozitiv, optimist si bine ancorat in prezent. Daca existenta noastra cea mai de pret o consideram a fi in lumea ideilor, atunci lumea materiala se naruite. Daca insa admitem ca intreaga cunoastere si cognitie se face prin aceleasi organe care ne tin in viata (teoria Santiago), dintr-o data asceza si mantuirea isi pierd din semnificatia, iar in centrul atentiei revine fiinta ca o unitate. Ca un intreg al carui fiecare particica contribuie la fiintarea noastra.

Inima e cea care se strange, sau bate mai tare, sau chiar doare la emotii puternice. Respiratia devine mai deasa cand suntem agitati, entuziasti, harnici, la ananghie. Stomacul are fluturi cand esti indragostit, sau te roade cand esti stresat. Fierea se revarsa cand esti amarat. Deja toate astea fac jumatate din constiinta noastra, si nici n-am avut nevoie sa pomenesc creierul. Insa noi ne pierdem noptile citind si studiind, imbuibandu-ne cu cafele, energizante si analgezice pentru dureri de cap, in speranta ca ne vom ridica spiritul la un nivel mai inalt. Toata metafizica asta a fost inventata din frica de moarte, din dezgust pentru carnea ce va putrezi.

Descoperirile din ce in ce mai clare ale neurologilor ca Descartes s-a inselat incep sa nu mai mi se para atat de banale ca in trecut. Imi dau seama ca sunt defapt inceputul unei schimbari de paradigma. Se profileaza incet incet o explicatie pentru blazarea, decaderea si apatia occidentala si totodata o demonstratie stiintifica a materialismului. Dezamagiti, idealistii prin traditie continua sa incerce folosind mijloacele revolutiei tehnologice (chimicale si media) sa se convinga ca sunt o fantoma intr-o masina. Insa masina incepe sa se defecteze, pentru ca posesorii cred ca merge singura, fara sa fie nevoie sa puna benzina si pentru ca incurca bujiile cu stergatoarele si nu pricep prea bine care ce face. Dar probabil ca si la cimitirul de masini cand tabla e strivita, Ideea de masina, sufletul, se strecoara afara pentru a se reintoarce in randul obiectelor eterne. Da, poate ca e mai simplu sa gandim asa. Da-le dracu de fiare.

O nota de cinism

2008-05-11T03:58:00.000-07:00

Ieri preotul spunea in slujba de nunta ca femeia trebuie sa fie supusa barbatului precum Hristos bisericii. Probabil ca nu se referea la acea biserica pe care Iisus a incercat s-o reformeze si care l-a condamnat la moarte. Ci la aceea care s-a raspandit prin apostoli la peste 1,6 miliarde de oameni si pe care misionarii inca o propovaduie prin colturi obscure de lume. Iar in mesajul transmis exista de cele mai multe o nuanta de patriarhat si misoginism. Degeaba s-a reformat de atatea ori crestinismul (desi ortodoxismul n-a facut-o niciodata) cand multe din traditiile pastrate nu concorda cu realitatea. Insa aceste detalii sunt deseori atat de insignifiante pentru multi incat sunt in stare sa-si calce in picioare libertatile personale pentru a primi ajutorul providentei si a le fi salvate sufletele de acest Dumnezeu particular si nu de cel al musulmanilor, al buddhistilor sau al vreunor indieni.

De ce atac crestinismul? De ce nu? Cand un preot isi permite ca in sfatul ce-l da unor tineri miri sa strecoare un discurs xenofob: sa spuna ca Europa este cucerita de islam, dand exemplul copiilor turci ce se nasc in Germania si care traiesc din banii publici pe care ii platesc nemtii care nu fac copii. Ce vina au turcii daca germanii au cazut intr-o apatie occidentala care a evoluat din protestantism in "Dumnezeu e mort" al lui Nietzche. Dupa parerea mea ei oricum sunt in intr-un stadiu avansat al dilematicii existential ce transcede religia. Iar islamul, avand un inceput intarziat (vreo 6 secole), se afla cam unde se afla crestinismul inainte de Renastere. Dar asta e doar parerea mea, pe care nu incerc s-o inseminez intr-o masa de credinciosi orbi, gata sa faca orice in speranta ca vor fi ocoliti de boala si umpluti de bogatii, caci pentru bigotul roman ortodox de azi virtutea e doar o fatada.

"Cheia familiei", concluziona preotul, "este sa faceti copii si sa-i educati in cel mai curat spirit crestin" (parafrazez). Iar asta pentru a combate asaltul celorlalte culte. Ce legatura au pana la urma religia cu socialul, cu politica, cu imigrarea, cu libertatea de expresie? Se pare ca multe si intotdeauna a fost asa. Intotdeauna oamenii si-au sfintit chiar si cele mai necurate intentii pentru a-si elibera constiinta. Eliberati de povara deciziei personale, cruciatii au urmat voia lui Dumnezeu exprimata prin glasul preotului. Binele si raul se contopesc intr-o asemenea masura incat isi dovedesc altfel nesubstantialitatea intr-un plan ideal, metafizic. Sau chiar daca morala absoluta exista, ea este constant falsificata.

Daca Hitler a spus ca evreii trebuie exterminati, germanii l-au ascultat defulandu-si ura si invidia. Acum parintii crestini ne spun sa crestem si sa ne inmultime pentru a-i distruge pe mahomedani. Si crestinii asculta pentru ca stiu ca in joc se afla propria lor bunastare, propriul confort, propriul consumerism, propriul petrol, proprii bani, intreg statu quo-ul euro-atlantic. Daca initial poporul ales era doar cel iudeu, Hristos l-a extins la toti crestinii. Insa toti ceilalti trebuie ori sa moara ori sa fie alungati ca niste animale ciumate. Iata care este pacea propovaduita de crestinism - doar pentru caini, nu si pentru catei. Cand vad atata ipocrizie nu pot sa nu atac crestinismul.

Notita

2008-04-30T12:11:00.000-07:00

A urmat din nou o lunga tacere. Am vrut sa zic atat de multe incat la un moment dat n-au mai avut pe unde sa iasa si ca de atatea ori m-a cuprins sentimentul desertaciunii. Si apoi indoiala, indoiala ca ceea ce cred e gresit, ca poate altii inaintea mea au gandit mai bine. Si ca poate din nou imi voi schimba parerea ca atatea ori inainte. Si intr-adevar totul se repeta, cu singurul folos ca poate imi sporesc cunoasterea, desi senzatia mea este din contra cu orice rand nou pe care il citesc.

E ciudat cat de ateu am fost in ultima perioada, indarjit si indaratnic. Am trecut cu parintii pe la slujba de inviere, am luat lumina si apoi am plecat spre cimitir sa ne vizitam mortii. Si in tot acest timp gandeam cat de caraghioase mi se par toate astea, cat de nenecesare sunt, cel putin pentru mine. Un sistem moral care sa mentina stabilitatea psihologica a unei intregi mase. Si totusi nu unica etica posibila. O religie care separa sufletul de trup si viata de rugaciune si mantuire. E greu sa traiesti fara un sens, fara sistemul calauzitor, dar cum altfel sa-l descoperi pe cel ce ti se potriveste cu adevarat. Dar apoi la ce folos sa-l descoperi daca nu-l vei adopta decat tu?

Caci sunt ferm convins in ultima vreme ca fericirea nu are valoare decat intr-un grup uman. Notiunea nu exista separat, iar fericirea ne-o raportam mereu la ceilalti, chiar si atunci cand suntem ferm convinsi ca ne savuram placerile personale. Asa ca hedonismului meu ii tremura incheieturile si se transforma intr-un soi de crestinism, in vreme ce pe cel traditional il reneg. Oricum nu era nevoie de un geniu ca sa zica ca fericirea e alaturi de cei dragi, de aproapele. Dificultatea e insa in a decide daca mai exista si altfel de fericire. Pana la urma "fericirea" e doar cuvant si ca multe altele nu face decat sa ne bage in ceata. E greu de spus daca intelesul acestui cuvant se duce dincolo de limbaj. Daca nu cumva in raceala universului neinsufletit fericirea n-a pus niciodata piciorul. Daca acolo unde sunt unde, particule si energie nici nu s-a auzit de bine si rau sau de Dumnezeul omniscient. In panteismul meu cred in "inteligenta materiei" ca un fel de sambure de potentialitate pentru viata. In monismul meu cred ca suntem cu totii o aceeasi substanta haotica. Si apoi sa nu uitam ca totul e relativ.

Am notat, trebuia sa notez, ca sa ramana scris. Ca sa fie supus testului trecerii timpului. Ca sa vad cu ochii mei mai tarziu ceea ce eu insumi voi uita ca pe o parere.

Pe drumuri mai vechi de 100 de ani

2008-04-04T10:34:00.000-07:00

Mai devreme sau mai tarziu toata lumea se intreaba care este sensul vietii. Si de cele mai multe ori o fac atunci cand sufera. Insasi cautarea raspunsului e o tortura. Dilema devine atat de spinoasa incat te imerseaza cu totul in ea, se contopeste cu tine, iar fiecarea nerv vibreaza dureros la atingerile ei. Privind inapoi, toate faptele adunate ale trecutului par sa nu reprezinte nimic. Sensul, ca destinatie, ca viitor, se evaporeaza. Nu mai ramane decat intrebarea, eterna intrebare: a fost vreodata?

Dar intrebarea poarta totodata blestemul cunoasterii si iluzia adevarului. Se poate atinge vreodata cunoasterea absoluta? Pana la urma orice intrebare se reduce la intrebarea aceasta ultima. E intrebarea care se contine pe sine insasi. Existenta raspunsului depinde de insasi raspunsul sau. Adevarul este tocmai pretentia ca ar exista un raspuns pentru toate intrebarile. In cazul in care un adevar exista si care spune ca nu poate fi atinsa cunoasterea, atunci insesi temeliile existentei adevarului se clatina. Astfel, intr-o lume a adevarului este imperios sa se raspunda cu da – da, orice intrebare are raspuns, orice lucru poate fi cunoscut.

Poate fi insa cunoscuta cunoasterea? Sau orice alt obiect de ordin doi, vag, abstract, cladit peste obiectele realitatii? Pot oare cunoaste subiectul cunoasterii? Imi pare ca pentru fiecare act de cunoastere, pentru fiecare raspuns dat, cladim un alt obiect de cunoastere: subiectul. E tocmai ce se intampla in cazul constiintei: incercam sa cunoastem tocmai acel lucru care face cunoasterea posibila, dar nu se cunoaste pe sine. In momentul cand explicatia se clarifica, ea este asezata undeva intr-un fel de supra-constiinta. Daca constiinta cunoaste trupul, supra-constiinta va cunoaste constiinta, dar din nou nu se va cunoaste pe sine. Iar recurenta va merge la infinit.

Paradoxul poate fi exprimat si altfel: daca incercam sa stocam infomatii despre fiecare particula din Univers intr-un calculator, acel calculator face si el parte din Univers, astfel ca va fi nevoit sa stocheze informatii despre sine insusi. Informatii despre informatii - ca si cum te-ai aseza intre doua oglinzi puse fata in fata. Bineinteles, discutia poate continua referitor la finitudine. Daca tot adaugam informatie ar trebuie sa-i corespunda si un suport material, ceea ce ar echivala cu o inepuizabila sursa de particule in Univers. Particule noi ce izvorasc din neant, asteptand si ele sa fie cunoscute. In concluzie procesul nu s-ar termina niciodata iar universul s-ar extinde in continuu. Proces infinit, Univers infinit.

Daca Universul ar fi finit, ar insemna ca informatia sa suprascrie peste locatii deja existente, deci sa modifice starea unor particule ce au fost deja analizate, ceea ce ar necesita o eterna revenire asuprea celor ce au fost deja cunoscute. Daca procesul ar fi finit, ar insemna ca la un moment dat am putea avea un Univers care se auto-cunoaste, ceea ce seamana izbitor cu antinomia multimilor care se contin pe ele insesi.

Iar toate aceste supozitii s-au facut pornind de la un univers static, sau cel putin determinist, o poza surprinsa doar la un moment de timp. O singura clipa inghetata a carei cunoastere presupune cel putin una din doua: nemarginire si eternitate. Dar si aceasta ipoteza cade sub principiul lui Heisenberg. O particula nu poate fi descrisa in totalitate cu precizie. Evolutia unui sistem de particule, fie ele necuantice, nu poate fi prezisa – este haotica. (De-abia s-a reusit, dupa multe secole, rezolva problema celor 3 corpuri.) Si pana la urma cine imi garanteaza ca axioma atomismului este cea mai buna alegere? Sau poate ca insasi ipoteza unui numar infinit de particule e acelasi lucru cu a spune ca Universul e de puterea continuului.

Dar iata ca am intrat prea adanc in taramul stiintelor, a pozitivismului rece, a cosmologiei ridicate de fizica la rang de metoda. Iar umanul se pierde undeva pe drum, uitand defapt suferinta metafizica de la care a pornit totul. Iar foamea, disperarea isi reclama nevoia de un raspuns la problematica vietii, a mortii si a sensului. El trebuie sa existe, altfel toata forta vitala din noi se va spulbera, se va narui, se va irosi. Daca insa asta presupune atat de multe paradoxuri, poate ca mai trebuie luata in calcul o ultima varianta nebagata in seama, aparent absurda, atat de improbabil dupa bunul simt: cunoasterea nu este posibila.

Nu vei afla niciodata care este sensul vietii tale. Poti sa traiesti cu asta? Nu exista Dumnezeu si Providenta. Nu exista Bine si Rau. Nu exista viata dupa moarte. Pentru ca nu pot fi cunoscute. Pentru ca adevarul nu exista. Poti sa accepti toate astea fara sa inebunesti, sa te deprimi, sa te autodistrugi sau chiar sa te sinucizi? O lume a disolutiei totale, a realului simulat, a semnificatiei distruse, a nihilismului golit de orice urma de sistematizare teoretica – o modernitatea ce implodeaza sub presiunea propriilor sale cuceriri.

In asemenea clipe de luciditate sterila imi doresc sa ma intorc la inocenta (am putea numi asa superstitiile copiilor si ale gloatei). Melancolia ma cuprinde si regret faptul ca pot cunoaste, iar cunoasterea imi produce placere. Nu pot insa sa o dau la schimb pe o credinta oarba si pe suprimarea eruptiilor de viata din mine prin ideea de pacat si pedeapsa. Am fost prea mult timp scufundat in neadevar, ca sa ma las iluminat de alte adevaruri efemere. Mai bine accept non-adevarul. Misticismul nu devine astfel decat o joaca prosteasca. Activitatile mele, odata inflacarate, le profesez acum fara credinta. Le-am golit de orice semnificatie si m-am cedat instinctului. Ratiunea continua insa sa rumege cu incapatanare, sfidand in continuare limitele. Pentru ca nu exista separate trupul, sufletul sau spiritul. Sunt doar eu si acum traiesc – si asta-i tot ce conteaza.

Imperiul lucrurilor

2008-03-30T10:22:00.000-07:00

Daca imi inchid calculatorul, opresc radioul, sting televizorul, nu ascult muzica, nu citesc, nu cant la chitara e ca si cum n-ar mai fi nimic. Nu mai raman decat eu si gandurile mele. Odata cu activitatile mele dispar si eu totodata. Imi dau seama ca eu sunt lucrurile ce ma inconjoara. Iar gandurile mele se indreapta intotdeauna spre lucrurile din jurul meu. Ca o masinarie neobosita de planificat, trasez sarcini viitoare pentru ce voi face cu lucrurile. Pana si eu sunt un lucru in mintea mea, asa si cum tu esti, voi toti ceilalti de dincolo de parbrizul ochilor mei. Lucrurile imi dicteaza viata: imi cumpar lucruri, construiesc lucruri, invat sa manipulez lucruri, distrug, pierd lucruri, visez la lucruri, iubesc, urasc lucruri. Totul este un lucru, eu sunt un lucru. Defapt nici nu stiu cine sunt eu. Imi simt pielea intinsa pe muschi, muschii care trag de oase, durerea care imi mai aduce aminte din cand in cand si pe ici pe colo ca traiesc. Da, toate sunt la locul lor. Slava domnului ca ma simt. Unii au nenorocul sa piarda si asta, minunea asta numita proprioceptie care te pacaleste sa crezi ca stii cine esti. Sau macar stii ca esti. Esti pentru ca o simti. Ah, ce nebunie... Sunt! Stiu sigur ca sunt. N-are cum sa fie totul o iluzie. Nu poate sa fie chiar totul.

Si in timp ce ma incredintez ca exist, tocmai pentru ca ma scol dimineata si mi-e foame, iar seara mi se face somn si adorm si tot felul de nimicuri din astea cotidiene, imi dau seama uneori ca psihanaliza are dreptate. O gramada de lucruri inconstiente se petrec in viata mea. Adica simt presiunea tastelor acum pe buricele degetolor cand le apas, dar nu stiu exact ce forta ma impinge sa o fac. Stiu foarte bine ca sexul produce placere dar nu inteleg de ce. Cunosc multe lucruri care imi creaza pe lumea asta placere si tot nu inteleg de ce. Corpul meu ma trage intr-o directie pe care eu nu o inteleg, daramite sa o aprob, si nici macar nu pot sa ma opun. Contrar vechilor mele pareri, am ajuns sa cred ca mare parte din viata mea e inconstienta. Poti sa-mi spui de ce ai facut scoala cutare si ti-ai ales profesia cutare? Ce te-a ghidat in alegeri? Poti sa-mi spui cine esti si ce vrei?

Cea mai buna scuza e sa te lasi prins in vartejul lucrurilor. Maine de exemplu am sa uit totul, tot ce-am gandit acum. Totul e desertaciune. “N-am putut sa ajung ce am visat pentru ca n-am avut timp, n-am avut bani.” Sau poate grijile si responsabilitatile te-au doborat. E oare lumea atat de cruda incat sa-ti taie toate elanurile? Suntem atat de legati de materie incat suntem condamnati sa nu fim niciodata liberi?

Ce stiu eu sa raspund la toate astea. Gandurile imi trec prin cap ca metrourile prin tunele si cand nu trec nu e decat un vajait. Viata mea e o inaditura de petice – amintiri disparate, putine, vagi, care cu greu imi leaga prezentul de trecut. Abia daca le mai pot ordona cronologic. Si nu-mi mai pot da seama daca cel ce eram seamna in vreun fel cu cel ce sunt. Si totusi stau si-mi fac planuri despre cum voi fi, sau mai bine zis cum ar trebui sa fiu. Pentru ca defapt n-am nici un control. Degeaba imi fac planuri pe care trupul nu le poate duce. Si atunci va avea el grija sa redirectioneze totul spre fagasul normal, spre echilibru, spre auto-organizare. Sunt pe pilot automat si arareori mai iau si eu controlul si nu stiu de ce dar parca de fiecare data trag de carma prost. Iar apoi stau si ma intreb daca sentimentul de vina, de regret, de greseala sau de pacat e firesc. Ar putea fi tot inconstientul meu care are grija de mine cand dorm sau cand nu incerc sa rationalizez totul. Ar putea sa fie o prejudecata formata de mediu sau injectata de societate, politica sau religie. As putea sa fiu doar eu si supraeul meu exarcebat. Ar putea fi orice si ma inebuneste ca nu pot stii ce e. Iar peticele mele de memorie se tot rup si eu uit cine sunt, asa ca ma reinventez la fiecare pas. Nu sunt prea departe de tipul ala din Memento. Tot ce e veridic in mine e instinctul. As vrea sa fiu eu insumi dar nu stiu cum s-o fac. Cred ca jumatate din constiinta e memoria. Insa totul e o facatura.

Iar in jurul meu lucruri. Doua cutii goale de pizza pe fotoliu, 3 carti si 4 carcase de CD pe noptiera. Multe foi, un servetel, pana de la chitara si o factura. Azi a fost cald si soare. Batea bland prin parbriz si ascultam radio in surdina. Peisajul fugea pe strazi familiare. As fi vrut cotesc pe drumuri necunoscute si sa nu ma mai opresc. Himera libertatii imi lucea in oglinda retrovizoare. N-am putut. Ma asteptau lucruri acasa. Fara ele nu mai sunt eu. A trebuit sa dau drumul la televizor, sa pornesc calculatorul, sa ascult muzica, sa citesc. Iar soarele se inrosea ca sa apuna peste marea de blocuri inspre autostrada.

Acum e bezna afara. Inauntru la caldura sunt lucrurile.

Cum i-am bagat pe marocani la zdup

2008-03-21T08:08:00.000-07:00

Am plecat joi dupa-masa spre Brussels, am aterizat pe Charleroi pe la 7 pm. Ies din aeroportul relativ mic si ma iau dupa semnul de "bus" si ajung pana intr-o margine unde se mai adunasera cativa romani. Era pustiu si dupa cateva minute m-am lamurit ca asteptam degeaba. Drept pentru care ma intorc pregatit sa-mi impleticesc limba intreband pe unu si pe altul. Un sofer de autobuz ma lamureste ca shuttle-ul de Brussels era fix la usa pe care iesisem de prima data. Acolo mai imi explica cineva ca trebuie sa ma intorc inauntru ca sa-mi cumpar bilet. Pana la urma vine autocarul si plecam.

Ajung la Gare du Midi unde caut teleghidat o buda. Am revelatia automatului din perete care iti schimba bani mai mari in monede de 50 de centi ca sa-mi pot face nevoile. Dupa care ma incumet sa caut un mijloc de transport spre Grand Place. Mi se spune sa iau tramvaiul 4 sau 55 trei statii. Automatul de bilete ma lucreaza - imi refuza moneda de 1 euro. Urmatorul de mai dragut. Cobor la tramvai care, surpriza, era cu un etaj mai jos decat metroul. Nu ma uit la numar si ma sui in primul care vine. Teapa, dupa o statie ajunge la o ramificare de tunel si se anunta: Terminus. Cobor dezorientat, ma uit pe o harta, nu inteleg nimic, asa ca mai ma balbai odata intreband. Cica sa ma sui repede in asta care tocmai a venit pe partea cealalta. Alerg ca nebunu' cu geanta pe umar si ma sui in fundul tramvaiului unde il mai intreb pe un nene negru daca m-am suit bine si cand sa cobor. Pana la urma nenea asta ma scoate la suprafata si merge cu mine sa-mi arate unde e Grand Place - statea aproape si a fost placerea lui sa ma conduca. Fac un pic de conversatie cu franceza mea de balta, ca el sa-mi zica: "J'ai beaucoup des amis roumains." Mai sa vezi!

Ne despartim entuziast. Il sun pe Adi, iar Adi nu era in Grand Place. Era intr-un fast food langa Bursa acolo unde intorc autobuzele. M-a lamurit o groaza, eu care de-abia picasem in toi de noapte intr-un oras total necunoscut. Asa ca o iau inapoi pe o straduta, dau coltul, ma uit spre o vitrina si il vad pe Adi cu claia lui de par cret. Ca sa vezi, l-am gasit din prima. Ma duc la el rapid si bag si dupa ce ne salutam, bag si eu un senvis cu cartofi prajiti. Ne ducem la hotelul lui unde aveam emotii cum o sa stau la el in camera, dat fiind ca nu aveam nici un fel de cazare rezervata. In continuare eram ca pe planeta Marte, habar n-aveam pe unde mergeam. Nici o problema la hotel, las bagajul, hai sa bem o bere.

Pe strada plina cu magazine de haine de firma, o petrecere ce parea sa fie privata se desfasura in magazinul Diesel (parca). Ne infiltram si noi, insa cam bateam la ochi. N-am reusit sa punem mana pe bere, dar am mancat niste fistic. Lui Adi ii face poza fotograful care tocmai pozase inainte niste negrese o data si jumatate cat mine. Iesim. Pe strada aproape pustiu. Trec 3 americani pe care ii intreb daca nu stiu vreun bar mai plin. Sigur, Delirium Cafe. Cotim pe strazile inguste si gasim locul. Intram. Plin ochi si un bar lung presarat cu muuulte dozatoare de bere. Luam si noi. Ne asezam la o masa mai in spate si bem o apa de bere.

Intr-un colt o usa. Eu zic ca e buda. Adi se duce sa se uite. Surpriza, e subsolul si e la fel de plin ca in Expirat sambata. Normal, coboram. Jos se desfasura un prea frumos concert de muzica live, diverse trupe din Brussels cantau cate 2-3 piese. Rock, blues, funk si chiar niste incepatori care au incercat un penibil It's my life de la Bon Jovi si apoi si-au spalat pacatele cu un fel de sarba de indie. Noi am plusat si ne-am luat bere cu 9% alcool, dupa care ne-am mai luat, insa eu am mai coborat stacheta. Oricum dupa vreo 4-5 beri eram tocmai veseli si sociabili. Nu agatam nimic, in afara de Adi niste francezi la buda care il invita sa lucreze la firma lor. La un moment dat muzica se termnina, iar noi avem chef sa dansam. Doar o mica parte din multimea care fusese acolo ramane sa faca acelasi lucru. Ne suim pe scena si schimbam impresii cu localnicii si niste americani si suedeze sau ce erau. Nu prea ne incanta, dar continuam sa dansam piliti fiind. Pana la urma dam sa plecam, cand Adi realizeaza ca i-au disparut ochelarii (de pe masa, nu de la ochi). Si disparuti au ramas. Impacati cu ideea, iesim.

Nu mergem noi mult cautand un taxi in semi-betia noastra semi-trista, cand dupa colt apar doi tipi. Ne intreaba daca avem o tigara. Pareau sa fie si ei luati ca si noi, foarte vorbareti, prietenosi, se apropie de noi. Le zic ca nu mai am tigari, cand ma trezesc cu unul din ei lipit de mine. Ma dezmeticesc repede si-mi dau seama ca-mi luase portofelul din buzunarul de la spate. "You've got my wallet. Give my wallet back!" ii zic. Suprinzator, mi-l da si rade. Ma intorc spre Adi si ii zic la care el exclama ca i-au luat telefonul. Nici nu-mi mai aduc aminte bine ce s-a intamplat, ca tipii au fugit si noi dupa ei. Adi era primul, insa bag un sprint puternic si-l depasesc urland dupa tipi. Alergam ce alergam, aproape ca nu mai puteam, cand cel care imi luase portofelul se opresete. Ma agat de el ca nu mai puteam, iar Adi vine si incepe sa-l scuture nervos sa-si cheme prietenul sa-i dea telefonul. Trece o masina neagra si nu stiu cum, dar realizez ca e politia. Ii opresc. Le explicam ce s-a intamplat. Dupa un minut doua de vorbarie politistii ne cred, il cracaneaza pe tip si ii pun catusele. In buzunare ii gasesc un briceag. Noi eram cu adrenalina in sange.

Politistii ne zic sa ne suim in masina sa-l cautam pe al doilea. Noi eram reticenti ca-l vom gasi. Am mers pe toate stradutele posibile din centru. Credeam ca tipul s-a ascuns, ei erau insa mult mai increzatori ca noi. Si dupa aproape o jumatate de ora de cautari, nici noua nu ne-a venit sa credem, dar l-am gasit, chit ca-si pusese o caciula in cap. L-au trantit de masina, i-au tras cateva bucati cu statia radio in gura si l-au bagat la duba. Telefonul nu l-au gasit insa. Restul noptii pana la 6 dimineata ni l-am petrecut la sectie completand declaratii (vezi fot0). O intreaga aventura, ce mai.

Ne-am intors la hotel unde Adi a dormit 2 ore si s-a dus la training. Eu m-am boierit si pe la pranz am pornit sa vizitez orasul. Am pus poze pe flickr ca sa vedeti pe unde am batut cu piciorul, desi eu nu stiu prea bine ce-am vazut si ce-am pozat. Schiopatam de la un genunchi si aveam febra musculara de alergatura de cu noapte. La un moment dat am realizat ca ma aflu in orasul in care se afla monumentul Atomium - habar n-aveam. Asa ca ajung pana acolo ghidat de data asta de un spaniol tatuat pe maini originar din Galitia si mutat de 22 de ani in Belgia. Dupa ora 4 ma intalnesc cu Adi si ne ducem la hotel sa ne luam bagajele si sa plecam ca la 7 aveam tren spre Amsterdam. Si da-i si alearga iara.

In gara, pe afisaj, trenul nostru e afisat si langa scrie Suprime. Mai dracie. Intreb la informatii: trenul s-a mutat in gara de nord, asa ca trebuie sa luam alt tren de pe peronul 20 si sa mergem 2 statii pana in cealalta gara. Pe peronul 20 un tren gol in care nu se imbarca nimeni. Un controlor cu sapca parca de jandarm ne explica ca trebuie sa luam alt tren de pe alt peron. Si da-i si fugi iara, ca eram in intarziere. Pana la urma reusim si plecam spre Amsterdam.

Ajungem in Amsterdam. Iesim din gara, nu intelegem nimic. Avem adresa hostelului, intrebam pe cineva. Aha, deci luam tramvaiul 16 pana la Amsterdam Concert House. Toate statiile aveau nume kilometrice care se terminau ba in "straat" ba in "plein". Din nou nu intelegem nimic. Ajungem pana la capat de linie si ne da vatmanita afara si ne zice sa luam alt tramvai inapoi, ca trebuia sa coboram la Museumplein. Ce chestie. De acolo, o tipa grasa care tocmai se pregatea sa se suie pe bicicleta ne explica in engleza pe unde sa o luam. Nu ne-a spus insa prea bine, asa ca mai intrebm pe inca vreo 2-3. Gasim in finalul hostelul.

La receptie, dupa o scurta introducere, ne anunta: avem o veste proasta si una buna. Nu avem camera pentru voi, insa fiind vina noastra, v-am gasit loc in alta parte. Nu au mai gasit in alta parte decat intr-un hotel de 4 stele si ne-au platit taxiul pana acolo. Noi nu am dat decat cei 200 de euro pe care ar fi trebuit sa-i dam pe o camera cu 2 paturi si toaleta in hostel. Si iata-ne la miezeul noptii la etajul 9 intr-o camera de hotel cu televizor LCD in camera si tot confortul, mancand din conserve pe care le cumparasem de la un non-stop din zona.

Iar acum mi se face somn, si v-am povestit deja partea cea mai interesanta a vizitei mele. 3 zile intense. Bineinteles, am avut si surprize la intoarcere. Se lucra pe calea ferata, asa ca a trebuit sa mergem o parte din drum cu autocarul. Dar in sfarsit totul a fost bine. In afara de faptul ca Adi s-a intors fara telefon si fara ochelari. Totusi ok. Amsterdam-ul e foarte frumos si pline de biciclete, coffe-shop-uri si vitrine cu neoane rosii-violet.

Blasfemie

2008-03-06T04:04:00.002-08:00

Am pornit de la ipoteza ca nu exista nimic dupa moarte. Am presupus ca stiu ce inseamna “nimic” – e golul, e zero, e vidul, dezbracat de orice adaugire mistica care sa-l faca mai mult decat este: nimic. Si apoi m-am intrebat ce incercam noi sa facem defapt in viata date fiind aceste conditii. Un lucru e cert: nu vrem sa murim. Nimeni nu vrea sa moara. (Am vazut de curand doua filme “Into the Wild” si “The Fountain” care au incercat fiecare sa dea o perspectiva asupra mortii, insa pentru mine ea a ramas la fel: tragica si stupida.) Ne e frica de moarte pentru ca ne place viata. E o explicatie aproape circulara, dar nu e loc aici pentru jonglerii cu axiome si diferente specifice. Adevarul gol-golut e ca fiecare dintre noi vrea sa fie nemuritor.

Ceea ce facem noi acum este sa-l construim pe Dumnezeu. Dumnezeu a murit sau ne-a parasit, iar inexistenta lui ne-a impins la disperare: el era singura fiinta vesnica si omniscienta. El trebuie sa existe din nou. Daca initial el ne-a creat pe noi, apoi am refuzat sa mai credem asta si ne-am asumat noi insine rolul de creatori, asemnenea lui Frankenstein. Am devenit noi insine semi-zei, am gustat din puterile divine, dar nu am atins nemurirea. Am revenit la monoteism punandu-ne sperantele in insasi creatiile noastre. Le-am dat viata si le tot imbunatatim asa cum inca ne mai imaginam ca a facut arhitectul Edenului atunci cand a proiectat fiecare specie in parte. Credem cu tarie ca nu e nevoie decat de un indelung sir de upgrade-uri ca sa ajungem sa construim primul nostru perpetuum mobile: Reteaua. Sau cum i-a spus cyberpunk-ul: Matricea; dar nu s-a intrezarit atat de bine ca defapt e vorba de un idol nascut din interactiunea viselor de silicon ale puzderiei de idealisti efemeri ai rasei umane.

Cand noi vom fi murit Reteaua va dainui si astfel visul nostru al vietii de dupa moarte va incepe sa capete contur. De numai am putea sa ne transferam constiinta in ea si atunci imortalitatea va fi in mainile noastre. Dar va fi oare posibil?

Cele doua sensuri ale vanitatii

2008-03-05T06:10:00.001-08:00

Uneori mi se face si mie greata de ceea ce pot sa aberez. Uneori ma deranjeaza stilul pe care il arborez. E ca si cum n-as fi eu. Ma ascund in spatele unui limbaj glacial, formalizat, dar totodata atent umplut cu cuvinte grele, pentru da impresia, asemenea limbii de lemn, unei profunzimi neintemeiate. As vrea sa fiu mai liric. As vrea ca tot ce spun sa fie atat de clar, de distinct, de inteligibil incat sa taie. Da, cuvintele mele sa taie, si in acelasi timp sa-ti inspire mila, sau sa te faca sa razi, sau sa simti o pasiune inflacarata asemenea unui romantic de la 1800 sub clar de luna. Dar nu pot, neveridicitatea e o buruiana care m-a cotropit. Incoerenta, inadvertenta, contradictia, lipsa coeziunii, greseala, eroarea, gafa, gogomania, gherla sunt toate atributele unor scrieri sortite esecului. E intr-un fel bine sa-mi fiu propriul critic, dar doar atunci cand se manifesta intr-un mod constructiv. Ce te faci insa cand nu-ti poti recunoaste propria neputinta, propria falsitatea, incapacitate sau neharazire? Iar eu ma indaratnicesc sa continui precum un cantaret prost, care desi huiduit de sala, nu vrea sa se opreasca. Nu poate sa se opreasca, nu intelege de ce s-ar opri, nu vede ce face rau, nu-si imagineaza dimensiunile esecului. Ai spune: mai bine deloc decat sa te faci de ras, dar vanitatea nu tine cont. Caci pana la urma din vanitate scriu: am impresia ca le stiu eu mai bine pe toate. Desi insumi confuz, ma cred indreptatit sa-i invat pe altii. Iar pe langa asta mai fac si grafoterapie. Scriu dintr-o manie, dintr-un reflex, dintr-o pornire nestavilita. Nu incetez din a gandi, din rationaliza, din a intoarce lucrurile pe toate fetele si ma urasc pentru ca doar o mica parte ajunge in cuvinte scrise. Iar ceea ce ajunge pe hartie nu e in final decat o improscare de resturi menajere ale creierului. Produsul finit pare sa se ascunda mereu in cotloanele constiintei. Desi de la an la an imi dau seama cat de putine stiam inainte si cat de putin am facut pentru a remedia acest neajuns. Cu toate astea am in fiecare moment impresia ca daca ma voi asterne sa scriu, raspunsurile clare ce au rezidat dintotdeauna in mintea mea vor iesi la iveala. Si asa ma pacalesc mereu asemenea unei fete Morgana. Asa ca tot scriu si scriu si scriu si scriu... ca un ac de pick-up care sare la sfarsitul discului.

De lipit pe monitor

2008-03-03T04:05:00.000-08:00

Zizek

2008-02-28T04:58:00.000-08:00

Omul asta e dement, vorbeste intruna, gesticuleaza vehement, nu prea isi duce ideile pana la capat, dar mai scoate din cand in cand si una buna care te pune pe ganduri. Macar pt asta sa te uiti. Pentru mine cel putin e o iesire din monotonie cand toata ziua stau si scriu cod. Nici nu mai stii care e realitatea, daca mai exista vreuna sau daca are sens intrebarea. Sau daca are sens sa-i asculti pe toti filozofii, psihanalistii si sociologii contemporani. Pana la urma ce stiu ei despre viata (post)moderna, cand si-o petrec analizand-o, dar nefiind angrenati in ea ca noi toti.
Nu va lasati pacaliti de titlu, suna bine, dar eu n-am inteles nimic prea concret, dupa ce m-a tarat prin triada lui Lacan a imaginarului, simbolicului si realului. Insa parta cu "chocolate laxative" e tare :).

Iar am scris mult...

2008-02-24T07:26:00.000-08:00

Citeam ca postmodernitatea e marcata de hiperreal - un simulacru al realului, iar realul in sine a incetat sa existe de foarta multa vreme. Traim intr-o lume artificiala care nu mai are nimic de-a face cu natura. Defapt nici viata noastra nu se mai poate numi viata, cand o parte ne-o petrecem dormind, alta muncind si restul ca voyeuri al unor fictiuni despre viata. Cand ne intalnim nu discutam despre vietile noastre (pentru ca defapt nu e nimic de povestit), ci despre seriale, reclame, jocuri, filme etc. Straturi peste straturi de hiperreal care mascheaza "desertul realului" de care se pomeneste si in Matrix :D. Dupa Baudrillard nici nu mai are ce sa fie mascat, realul a disparut, nu mai e decat simularea.

Pornind de aici am ajuns sa cred ca suntem prizonierii cuvintelor, ai limbajului. Pare atat de firesc sa vorbesti despre concepte abstracte precum bine, frumos si le ridicam la rangul de universalii. Grecii inaintea noastra le-au instaurat ca Idei ca si cum ele ar fi existat dintotdeauna. In ziua de azi insa civilizatia occidentala se loveste de inexactitatea traducerii termenilor care exprima chiar si cele mai comune senimente si emotii umane din cultura orientala. E ca si cum ai incerca sa explici pacea unui popor care n-a cunoscut razboiul sau sinceritatea unor primate care n-au invatat inca sa minta. Ne-am creat cuvintele ca instrumente sociale dupa cum sustin lingvistii si antropologii. In cele din urma doar niste unelte ca oricare altele.

Binele si raul, etica in genere, sunt doar un mecanism de control al maselor. Sistemul este intotdeauna mai mare decat suma partilor, coeziunea grupului fiind mereu un principiu primordial. Acelasi principiu care tine celule laolalta organism si functioneaza intr-un ansamblu complex, tine oamenii legati in grupuri sociale oranduite de legi. Virtutea conserva grupul, pe cand viciul il distruge. Valorile morale nu se raporteaza la individ, ci la nivel de populatie, asa cum se manifesta si evolutia biologica. Principiul stolului e simplu: fiecare individ incearca sa pastreze o distanta in anumite tolerante fata de ceilalti, fara a fi constienti de structura colectiva ce emerge. La fel oamenii care se inghesuie intr-un autobuz stiu cum sa se aseze astfel incat spatiul sa fie folosit optim, nefiind nevoie de nici o entitate omniscienta care sa aplice un algoritm centralizat pentru a rezolva problema. Un asemenea concept precum organizarea (grupului) se naste doar privind din afara.

Scopul insusi poate sa fie doar o iluzie a dinamicii sociale. Societatea retine doar indivizii care se integreaza in ea. Dezideratul de fericire al persoanei se raporteaza la gradul de recunoastere, respect, admiratie din partea semenilor. Scopul devine sinonim cu supravietuirea. Existenta fara finalitate nu poate exista, pentru ca la tot pasul apare o frica de saracie a resurselor ce trebuie neutralizata. Scopul omului este sa se fereasca de foamete, boli si sa-si procure un adapost. Scopul omului este sa procreeze si sa munceasca. Cu totii avem un rol social, deci ne este imposibil sa nu generalizam si sa credem ca Universul in sine trebuie sa aiba un scop. Credem atat de tare in acest mecanism incat am ajuns sa ridicam banii la nivelul de tel suprem si am mai inventat alte cuvinte pe langa acesta pentru a descrie un univers fictional format din afaceri, responsabilitate, progres, evolutie, capital etc. Frica de saracie si de umilire sociala este esentialmente aceeasi atunci cand iti faci griji ca fara o slujba nu-ti vei putea plati ratele la banca. Asta intr-un prezent in care banul si-a pierdut bijectia cu produsul sau munca, deci este un element hiperreal. E ca si cum ai juca Monopoly cu bani de carton.

Scopul ultim nu exista, nu este real, e doar o masura a unui joc in care pierzi sau castigi un simplu statut social. Aici au gresit cei din vechime cand au atribuit cate un zeu pentru fiecare fenomen natural pe care il explicau. Nu tine nimeni bolta cereasca pe umeri, nu invarte nimeni soarele pe cer, nu asmute nimeni furia marilor, nu este nevoie de o explicatie intentionala pentru catastrofe. Toate lucrurile astea se intampla sub guvernarea unor legi fizice, multe inca ascunse, dar lor nu li se aplica modelele de oranduire umana pe care noi insine ni le-am creat si cu care in vanitatea noastra am incercat sa explicam lumea. Eroarea de a amesteca iubirea cu atractia magnetica sau mai stiu eu ce idealuri inalte socio-politico-economice cu cipuri de silicon este cea care se propaga in actualul esec al revolutiei tehnologice de a se impaca cu natura umana.

Ne-am obisnuit sa facem lucruri marete cu cuvintele. Uneori simpla rostire a unei propozitii poate da lumea peste cap. Jonglam cu semnificatiile si cream concepte la tot pasul, uitand ca tot acest painjenis de foneme si caractere e doar un produs de sinteza. Totul e in mintea noastra. Poate ca viata nu are sens pentru ca scopul in sine nu e real. Iar atunci cand totul e susceptibil a fi ireal, cand insusi adevarul s-a devalorizat si dezintegrat in relativitate, cand cuvintele sunt doar semne pentru nimic, in ce maluri solide ne mai putem ancora corabia constiintei existentiale?

Imperiul cuvintelor

2008-02-24T00:15:00.000-08:00

In imperiul cuvintelor toate lucrurile sunt de sticla. Trebuie sa fii atent la fiece pas sa nu spargi ceva. Trebuie sa ai grija la fiecare cuvintel, chiar si la cele de-abia inventate, sa nu le calci in picioare semnificatia. Caci vorbele pot sa doara uneori mai rau decat faptele tale, iar mare parte din faptele tale rasar din vorbele tale. De cand esti mic tot inveti cuvinte si iti cladesti un fel de castel din carti de joc. Castelul meu cu castelul tau si castelul tuturor formeaza acest mare imperiu cristalin. Defapt e atat de transparent incat nici nu se vede. Dar tu stii ca e acolo, pentru ca stii cuvintele. Cu cat stii mai mult cuvinte, de-aia ii afli maretia. Asa ca ai grija cum calci, sa nu darami castele.

In imperiu avem mai multe regate. Uite de exemplu avem regatul lui "trebuie" sau regatul "libertatii", dar ele s-au tot razboit de-a lungul timpului fara sa stie prea bine de ce, ca si "adevarul" si "stiinta". "Binele" e cel mai mare dintre toate, dar tot se furiseaza in el emigranti "rai" pentru ca probabil au vazut ca era mai bine decat la ei in tara si au cerut azil politic sau ceva de genul asta. Si o intreaga pleiada de povesti de razboi, de viata, tragedii sau destine fericite, iar tot ce trebuie sa stii ca sa le deslusesti sunt cuvintele. De fiecare data cand inventezi un cuvant mai apare un regat. Si daca el supravietuieste, atunci, felicitari, ai reusit sa mai cresti complexitatea imperiului cu un grad. Tu ca slujitor la curtea imparatului ar trebui sa stii mai bine ca asta e de rau augur. Cel putin pentru cei care stiu cuvinte multe. Celorlalti le e mai usor, dar vestile din teritoriu ne spun ca nici ei nu mai fac fata. Presiunea cuvintelor e prea mare si nu mai pot plati birurile. Iar fiecare regat, fiecar cuvant, fiecare inteles isi cere partea.

Poate ca intr-o zi cand vantul va bate tare toate cartile de joc se vor prabusi si va ramane decat pamantul de sub ele. Dar oare el mai exista? Traind aici la inaltime nu l-am mai zarit demult. M-am increzut tot timpul in asigurarile maestrilor cartografi. Si eu la randul meu sunt un arpentor fara munca, asa ca mai imi fac de lucru pe ici si colo. Tare mi-e insa ca atunci cand totul se va narui, poate mult dupa ce eu voi fi murit, nu ne va ramane decat harta si mumiile cuvintelor fara inteles.

Memento mori

2008-02-13T06:17:00.000-08:00

Am fost ieri la inmormantarea nasului meu si totodata unchiul meu - sotul surorii bunicii mele raposate. Nu m-a marcat insa prea mult, defapt inmormantarile nu m-au marcat niciodata, nici cand a fost vorba de bunici sau persoane pe care am apucat sa le cunosc destul de bine. Probabil ca sunt inca prea tanar, de-abia incep nuntile, de-abia peste zece de ani o sa incep, cum zic batranii, "sa ne intalnim numai la pomeni". Si probabil va incepe sa te marcheze si sa te doara. Nici nu vreau sa ma gandesc cum e sa-ti pierzi parintii. Am prieteni carora li s-a intamplat. E oarecum nedrept, nu pot sa-mi imaginez sa mi se intample mie. Am impresia uneori ca sunt nemuritori, ca n-au cum sa moara. Pe de alta parte, ratiunea din mine e prea puternica ca sa nu recunosc ca moartea bate la usa.

Am revazut slujba de inmormantare. Unul din preoti mi-a fost profesor de religie in scoala primara, un tinerel iesit de pe bancile teologiei si pe care l-am admirat mult. Mai mult, pe vremea aia eram fanatic: am citit din Biblie, primele 3 sau 4 capitole, desi nu am priceput mare lucru, am ramas cu amintirea lungilor si plicticoaselor insiruiri de semintii. Mi-a dat odata lucrarile colegilor sa le corectez - ai mei au fost socati si n-au uitat ineditul eveniment. Ma rugam seara, mergeam cu bunica la Prohod de Paste, dar nu mai des. Imi faceam insa probleme in legatura cu pacatele mele sau necredinta mea. Nu am fost nici chiar atunci un practicant serios, mai ales ca ai mei nu erau deloc, dar am fost destul de aproape de convertire.

Slujba a promis din nou un loc cu verdeata si fara intristare. Dupa ce au bagat sicriul in groapa au disparut subit toti. Dupa care i-am urmat si eu ca sa-i duc cu masina la restaurant. Am stat la masa langa preoti. Fostul meu profesor s-a ingrasat si a imbatranit. Stiti si voi cam ce inseamna sa fii preot ortodox in Romania. Dar se pare ca credinta i-a ramas intacta. Nu am un nas foarte fin pentru nesinceritate, dar pentru unii oamneni intuitia mea am ajuns sa cred ca functioneaza bine. Din pacate, eu ma aflam la celalalt antipod, dar subiectul n-a fost adus in discutie. N-avea nici un sens sa-i spun ca eu nu mai cred aproape deloc in Dumnezeu si ca ii detest pe habotnici si pe bigoti.

Asta nu inseamna ca nu am prieteni religiosi si chiar am fost prins in toiul unor discutii aprinse pe marginea unor viziuni diferite asupra practicilor, ritualurilor sau chiar a ideilor fundamentale. Dar asa am si prieteni care asculta house si apoi nici eu nu sunt o persoana nemaipomenita, sunt chiar nesuferit. Dar sunt oameni cu care am petrecut timp, am baut, am vorbit - religia nu e singurul lucru in viata. Si am incercat tot timpul sa ne respectam opiniile. Asta mi s-ar parea cel penibil lucru - sa incerc sa-mi convertesc semenii la necredinta. Caci se pare ca sunt, glumind la adresa modului in care este gresit inteles nihilismul, o persoana care nu crede in nimic. Iar asta nu ma opreste sa gandesc in continuare in termeni de pacat si remuscare, asa cum si o mare parte din societate, de asa-zisi atei, isi conduce viata in continuare dupa preceptele moralei crestine, atat de adanc si invizibil inradacinate. Uneori cand sunt coplesit de frica si de emotii ma rog iar la Dumnezeu asa cum faceam noaptea in pat cand eram mic si ziceam "Doamne, Doamne ceresc tata" sau "Inger, ingerasul meu". Poate ca sunt un ipocrit, dar imi port masca ratiunii reci cu destul de multa convingere.

Si apoi, in scoala generala nu eram decat un tocilar, care se dadea de ceasul mortii la toate materiile, iar religia era una dintre ele. Eram mic si credul, puneam botul la orice de la Mos Craciun pana la note ca masura a cunoasterii. M-am dus la olimpiada de fizica ca m-a pacalit profesorul ca ies bani buni. Nu tin minte exact cum m-am desprins de religie, dar usor, usor m-am indreptat spre stiinte exacte, desi nu am lasat niciodata literatura si filozofia deoparte in cautarea mea de raspunsuri. Acum am ajuns programator si tot cotrobai prin carti si internet dupa explicatii si intelesuri, dar mare lucru nu s-a schimbat. Imi dau seama insa ca anumite convingeri nu mi le voi schimba niciodata, ca nu poti sa fortezi un om sa fie altfel decat ce genele si educatia lui l-au facut sa fie, si, desi in continuare confuz, ma impac bine chiar si cu viziunile mele cele mai sumbre.

Prin urmare, cum ii sade bine unui sado-masochist care se respecta, destinul (daca exista unul) a conspirat sa-mi scoata in cale un inca motiv de a lua in deradere viata/moartea. Sa va povestesc: Rasare la serviciu la mine pe un dulap o revista de propaganda de la martorii lui Iehova. Ma uit putin sa ma mai rad si eu putin si imi pica ochii peste niste randuri care afirmau practic ca explicatia evolutionista a originii omului nu poate oferi pacea mintii. Fluturasul asta fiind o traducere romaneasca a unei trebi americane "Awake" = "Treziti-va!". In perversiunea mea ma hotarasc sa o iau acasa ca sa am tema de blog. Surpriza a fost ca am luat alt numar, care insa trata ceva si mai haios: "Se sfarseste totul odata cu moartea?" Interesant, nu? Ce coincidenta dupa o inmormantare.

Articolul incepe parsiv, ambiguu, mai mai crezand ca sunt de partea mea si cred si ei ca si mine ca nu e nimic dupa moarte. Multe referiri la stiinta si chiar si un motto din Aristotel: "Moartea este cel mai infricosator lucru... dincole de care se pare ca nu mai exista nimic." Dupa care se dezlantuie comedia si nu pot sa nu reproduc cateva pasaje: "Vi se pare logic, asadar, ca omul inzestrat cu asemenea potential [se refera la creier], sa traiasca doar cateva decenii? E ca si cum si transporta un singur graunte de nisip pe o distanta de doar cativa centimetri cu un tren de marfa, cu multe vagoane si tractat de o locomotiva de mare putere. N-ar avea nici o logica! Atunci de ce a fost inzestrat omul cu aceasta capacitate uriasa de a invata si de a realiza lucruri noi? [chiar asa, de ce?] Oare nu pentru ca, spre deosebire de animale, a fost creat spre a trai vesnic?"... "Omul a fost proiectat pentru a trai mai mult decat 70 sau 80 de ani." ... "Atunci daca Dumnezeu ne-a creat cu capacitatea de a trai etern, de ce murim?" I wonder...

In continuare, cu aceeasi logica de fier ni se explica, ca vom invia toti (bineinteles cei credinciosi) in aceleasi trupuri si pe acelasi Pamant (spre deosebire de alte religii unde procesul e diferit, dar al lor e cel mai bun) si ca vom fi foarte fericiti atunci (desi nu se zice nimic despre suprapopulare, care oricum e deja o problema). In fine, pe scurt, moartea e ca un somn, trece repede si ca n-avem de ce ne teme: "Si nu trebuie sa ne fie teama ca dupa moarte ne asteapta nonexistenta eterna. De ce? Deoarece Dumnezeu are o memorie nemarginita si ne promite ca ii va readuce la viata pe toti cei morti aflati in memoria sa." Si ma buseste rasul. Imi pare rau, dar nu ma pot abtine cand vad asemenea explicatii de clasa a doua. Daca nu sunteti de acord, atunci va rog sa puneti mana la ochi.

Mai m-am delectat apoi un pic cu articolul "Cum sa evit pornografia?". Va spun, chiar m-a binedispus revista asta. Cel mai mult mi-au placut marturisirile sincere si dezgustate ale unor copii care au vazut poze porno pe celularele colegilor. Sau Jeff care ne spune: "Am fost dependent de pornografie timp de 10 ani, iar de 14 ani am reusit sa ma eliberez din ghearele ei. [zi-mi si mie cum ai facut] Cu toate acestea, trebuie sa lupt zi de zi [ I feel you]." Si tot nu m-am lamurit cum s-o evit.

Inchei aceasta foarte lunga introducere, sarind direct la incheiere, pentru ca oricum esenta am mai povestit-o si in alte posturi. Dar e ea foarte bine circumscrisa de faza petrecuta aseara la o bere cu un amic programator cu care obisnuiam sa fac jocuri. Si va garantez ca tipul nu are nici un fel de inclinatii din astea aiuristice spre carti sau treburi intelectuale. Si ghici ce-mi zice: "Bai Mishule, am ajuns la concluzia ca traim ca sa murim." La care eu perplex il intreb daca mi-a citit cumva blogul. Desi ideea parea absurda, mi se parea singura posibilitatea de a fi intrat in contact cu o asemenea idee pesimista. Dar nu... raspuns: "Nu ma, m-am uitat la Matrix 3." Touche! Foarte tare! Ce nevoie mai avem de Nietzche sau de Cioran. Raspunsurile sunt in jurul nostru. Nu trebuie decat sa ne intindem si sa le culegem... si poate o depresie :)

Si daca n-are sens, atunci ce rost mai are?

2008-02-10T05:44:00.000-08:00

"Oricat de importanta ar fi cunoasterea motivelor care au determinat intr-adevar actiunile de pana acum ale omenirii, poate ca credinta intr-un motiv sau altul, deci ceea ce omenirea si-a strecurat pe furis si si-a imaginat a fi motorul propriu-zis al actiunilor sale, este ceva mult mai important pentru cel ce cauta cunoasterea. Caci oamenii au avut parte de fericire si mizerie launtrica in functie de credinta lor intr-un motiv sau altul, nu insa prin ceea ce era cu adeavarat motiv! Acesta din urma prezinta un interes secundar."

Incep prin vorbele filozofului german un nou episod din seria mea de filozofii pesimiste referitoare la sensul vietii. Atat de pesimiste incat tind sa cred ca interesul pentru motivul propriu-zis al actiunilor noastre este atat de secundar deoarece el nu exista cu adevarat. Idee care a mai aparut defapt si la alt filozof, sau mai degraba eseist, de data asta roman. Asta nu umbreste insa cu nimic puterea credintei, a iluziei pe care si-o fac oamenii despre rostul lor pe acest pamant si sensul vietii in general. Continui sa citez fragmente referindu-ma la motivele dezvoltarii stiintifice: "sa se inteleaga mai bine bunatatea si intelepciunea lui Dumnezeu", "utilitatea absoluta a cunoasterii", "legatura intima dintre morala, stiinta si fericire", "ceva dezinteresat, inofensiv, care isi este siesi suficient, ceva intr-adevar nevinovat, la care instinctele rele ale omului nu participa defel".

Si totusi stiinta a adus rezultate temeinice si durabile, mult mai vizibile si mai tangibile decat himerele filozofilor. Eu insumi sunt un pozitivist, un adept al metodei stiintifice, un spirit analitic, chiar si atunci cand ma joc de-a filozoful cu propriile mele ganduri negre. Caci daca toata acesta viziune este un produs al subiectivismului meu, atunci trebuie sa gasesc o ordine in aceasta anomalie ce ma separa de restul oamenilor. Asa cum din punct de vedere al pescarului care arunca o plasa cu ochiuri de 3 cm, nu exista pesti mai mici de 3 cm, asa si eu poate nu am simturile suficiente de fine pentru a detecta niste vietati atat de marunte, complicate, efemeride precum sensul, adevarul, fericirea, binele, dreptatea, implinirea, dorinta, iubirea si cate si mai cate.

Si daca voi gasi un raspuns, atunci, in primul rand, ma voi putea odihni. Ceea ce stim ca e o minciuna, pentru ca nimeni nu se poate opri din cautat, nimeni nu-si gaseste odihna launtrica, iar chiar daca toate intrebarile din lume se vor termina, oamenii vor continua sa fabrice altele pentru a nu se plictisi. Iar asta ar fi chiar o schita a demonstratiei ca multimea intrebarilor e infinita, deci gasirea tuturor raspunsurilor imposibila. Totusi, revenind, as putea sa ma odihnesc daca raspunsul meu imi va spune ca defapt eu am dreptate si toti ceilalti s-au inselat. Ca eu sunt cel care are ochii deschisi si toti ceilalti se amagesc ca intr-un joc. Atunci ce voi face? N-ar fi mai bine sa ma opresc din cruciada mea asiduua, sa ma asez si sa ma odihnesc? Dar oricare ar fi raspunsul, scopul final nici nu conteaza, important e ca mi-am inventat precum toti oameni un motiv sa ma scol si maine dimineta: sistematizarea non-sensului.

Si pana la urma tot am sa mor si nu o sa ramana nimic dupa mine. Eternitatea e o minciuna, o prostie. Pot ramane multe lucruri in urma ta: amintiri, urmasi, carti, cantece, faima, dar mai devreme sau mai tarziu se vor sterge sub patina timpului si, in fapt, tu nu vei mai fi. E atat de simplu: tu nu vei mai exista in spatele ochilor tai, pipaind lumea cu mainile tale, simtindu-ti trupul atat de familiar si care atunci cand va putrezi iti va lua sufletul dupa el in mormant. Asta daca nu cumva aveti o credinta spirituala care spune ca va fi salvat intr-un fel sau altul. Caz in care ar fi bine sa nu-l mai amestecati pe Dumnezeu cu stiinta, sa-l huliti pe Darwin si sa va tineti deoparte de sistemele dinamice neliniare si atractorii stranii - bad omen - s-ar putea sa nu va placa ce veti afla. Iar daca nu va convine realitatea faptelor, puteti intotdeauna sa falsificati rezultatele, sa schimbati axiomele de baza si sa va jucati cu formule matematice ca sa aratati ca cu adevarat Isus mantuieste.

Iar daca Dumnezeu exista sau a murit e doar una din problemele mele. De exemplu nu stiu daca are rost sa-mi scriu propriul meu engine 2D in DirectX sau sa iau unul deja facut. Daca in putinul timp liber pe care il am dupa munca sa lupt in transeele cunoasterii sau sa stau linistit in fotoliu si sa ma uit la seriale. Daca sa ma casatoresc si sa fac copii. Chiar am citit ca americanii au mai facut un studiu minune in care au demonstrat ca relatiile tensionate dintre sot si sotie nu se imbunatatesc nici cu trecerea timpului, ci chiar se inrautatesc, desfiintand astfel mirajul dragostei eterne si institutia casatoriei / monogamiei. Nu e cumva mai bine ca sufar aceasta criza existentiala acum si nu la varsta de mijloc, cand ar fi prea tarziu si nu as mai putea sa mai schimb prea multe? Si totusi se spune ca fericirea sta in lucruri simple. Si cred ca au dreptate: cel mai mare aport de antrenare in viata il primim de la cei din jurul nostru, din interactiunea sociala si din urmarirea instinctelor. Adevarul e ca nici eu nu mai pot sa gandesc cand mi-e somn sau foame. Si totusi in restul timpului stau si-mi frec mintea cu tot felul de aberatii si dileme.

Poate ca ar trebui sa fiu ca americanii, mai ancorat in realitate. Iata cum il descria in prima jumatate a secolului trecut un rus pe "studentul american tipic": nu stie geografie, este imun la zgomot si socoteste ca educatia nu e decat un mijloc pentru a obtine in cele din urma o slujba remunerata. Sau cum descria Capra paradigma (gresita a) prezentului: "[...]the view of the human body as a machine, the view of life in society as a competitive struggle for existence, the belief in unlimited material progress to be achieved through economic and technological growth[...]". Insa curentele ideologice si dogmele politice nu fac altceva decat sa continue sa semene credinta si sa dea un sens sau altul vietii. Pe omul de rand nu-l intereseaza decat dreptatea lui, iar fericirea rezida intr-un acoperis deasupra capului, mancare pe masa si, daca se poate, de ce nu, un pic de lux si bogatie.

Asa ca, dragii mei, daca cumva va aflati intr-un fel sau altul in randul elitei aspirante spre cunoastere (sau va credeti - asa ca mine), ar fi bine sa va luati gandul de la orice fel de ideal pentru care va sacrificati: progres, femeia iubita, binele comun, pace si prosperitate sau "sa moara dusmanii" - e totul apa de ploaie. Si chiar daca o sa devenim o gramada mare de depresivi fara nici un Dumnezeu si fara nici un scop in viata, mai mult ca sigur ca nu o sa ne sinucidem toti. Si daca nu ne reconvertim in "oameni normali" sau picam in genunchi plangand la altarul vreunei biserici, atunci sunt sanse sa devenim un grup social. Si atunci sa vezi distractie, cine stie ce ar sa fie. Poate o sa umblam cu pancarte cu lozinci precum "Traim pentru a muri", vom infiinta un cult, vom intemeia o doctrina si vom astepta un Mesia sa ne dea motive de a trai, sa ne impace cu propriile constiinte apasatoare spunandu-ne lucruri precum "Eu sunt adevarul, calea si viata" sau "Fericiti cei saraci cu duhul..." ca acum mai bine de doua mii de ani.

N-ar fi oare mai bine si bine-meritat ca specia umana sa dispara?

15 minute in cosciug

2008-02-01T03:16:00.000-08:00

Citeam zilele trecute despre un numar foarte mare de tineri coreeni care au apelat la serviciile care iti organizeaza propriile servicii funerare impreuna cu inedita ocazie de a petrece 15 min in cosciug. In continuarea articolului se spunea ca multi manageri de firme au suportat cheltuielile integrale unui numar considerabil de angajati pentru a mari productivitatea. Explicatia ar fi ca experienta mortii reda sensul vietii si creste motivatia respectivelor persoane de a trai, ceea ce se reduce printre altele si la a munci (daca nu in totalitate). Sa inteleg ca lumea trece printr-o criza de apatie, de pierdere a sensului vietii? Sau stirea asta nu e relevanta? Poate trebuie s-o pomenesc pe aia cu rata sinuciderilor cea mai mare din Europa la romani. Sau sa-mi amintesc de nebunia drogurilor din lumea intreaga, dar mai ales de acele droguri care pot fi procurate pe reteta, mare parte din americanii “normali” fiind dependenti de Prozac, Xanax, Retalin, Vicodin etc.

Poate e doar tendinta mea bolnavicioasa de a generaliza totul, de a rationaliza excesiv si de a picta totul in negru. Dar daca tot am inceput, sa nu ma opresc aici :). Am mai rasfoit putin pe Wikipedia despre agnosticism, nihilism, scepticism si alte tampenii din astea terminate in –ism, de parca orice persoana poate fi redusa la un sistem de credinte. Ceea ce se dovedeste a fi fals pana la urma, dar exista intotdeauna nevoia de a da nume unui curent de idei pentru ca el sa nu se piarda din memoria colectiva. Si, rasfoind, am constatat ca dilema mea asupra sensului si adevarului nu era decat o punere mai naiva a unei probleme pe care si-au mai pus-o oameni mai inteligenti decat acum ha ha. Si probabil ca si recidiva mea s-a datorat unor influente subtile induse in mine de-a lungul timpului. Asertiuni precum viata nu are sens, adevarul nu poate fi aflat, Dumezeu e mort au tot fost spuse fara a se ajunge la prea mari concluzii. Defapt, filozofia a tot esuat sa ofere raspunsuri de-a lungul timpului, devenind astfel mai mult o relicva a trecutului, estompata de stiinta, fara a se banui insa ca a fost defapt sublimata in aceasta din urma.

Farraday nu a fost un om de vita nobila, scolit in marile universitati englezesti, precum Maxwell, dar a avut un puternic spirit empiric, iar setea lui de cunoastere a fost extrem de fructuoasa. Facand parte dintr-o secta crestina din Londra acelor vremuri, el a trait mereu cu credinta ca menirea lui in viata este sa descopere secretele lumii oranduite de Dumnezeu. Chiar si idealurile renascentiste si iluministe au oferit o directie de lucru, recompensa, fie ea divina sau nu, existand tot timpul in fata ta, precum morcovul in fata magarului. Tot ceea ce faci nu este in zadar: vei fi preafericit in viata de apoi, iar urmasii nu te vor uita si-ti vor multumi etern pentru mostenirea lasata.

Stiinta moderna s-a dezvoltat prin truda si timpul consumat afundati in ganduri a generatii si generatii de savanti, care incet incet au uitat ce cauta defapt. Avem mii de specializari, dar nimeni nu mai stie exact sa-ti spuna care este rostul lor. Tot se ascund in spatele progresului. Mai nou, totul a devenit capital, deci rostul se reduce la utilitate practica, adica in cuvinte simple: sa aduca profit. Ce nu aduce profit, nu are sens, e o pierdere de vreme. Sau poate ca e precum geneza nihilistului de care citeam: un idealist ramas fara idealuri care pierde valoarea lucrurilor simple obisnuit sa le pretuiasca doar pe cele inalte. Iar idealurile timpurilor noastre se reduc in primul rand la bogatie si putere – o dezvoltare exacerbata si fulgeratoare a societatii pentru a servi pulsiunilor si dorintelor egoiste. Odata ce realizezi lipsa lor de fundament, ele devenind incompatibile cu functiile tale vitale esentiale, te trezesti intr-un gol imens in care nu mai stii ce sa crezi. Iar eu vin si ma intreb: este oare credinta indisolubil necesara supravietuirii?

Odata cu teoria haosului si ipoteza de autopoiesis apare convingerea ca o forma de viata e una care se remarca in primul rand prin faptul ca se autoorganizeaza si autointretine, mentinandu-si coerent structura sub un flux constant de energie si materie schimbatoare si propagand-o de-a lungul generatiilor. Apoi vine teoria catastrofelor si a emergentei ca un preambul pentru evolutia naturala, dand o explicatie aparitiei si disparitiei speciilor, bazandu-se pe aceleasi temeiuri precum cele care explica aparitia unor bizar de regulat forme hexagoanale intr-o substanta aflata departe de echilibrul termodinamic. Si totul pare a fi din ce in ce mai bine fundamentat stiintfic. Asa cum s-a fundamentat de curand si cosmologia ca ramura a fizicii si nu a filozofiei cum obisnuia. Psihologia pierde si ea incet teren in fata neurochimiei, uitandu-se demult de dihotomia (eroarea) lui Descartes. Ontologia isi transmuta incet sensul in stiinta calculatoarelor in care cercetatorii s-au incapatanat demult sa nu mai creada in fantoma din masina.

Din ce in ce mai multe lucruri se transforma in echivalente matematice. Exista legi universale, axiome si paradoxuri. Totodata exista indecidabilitate si probleme NP-complete. Totul pare sa se reduca la o existenta auto-suficienta: viata exista pentru a se autointretine. Traim de dragul de a trai. Arta de amorul artei. Paradoxuri similare cu cel al mincinosului apar cand spui ca “Adevarul nu poate fi gasit” sau “Totul e relativ” ne mai dau speranta absolutului. Doar mijloacele de a il descoperi par ca ne vor eluda pentru totdeauna, asa cum nici universul lucrurilor in sine nu va transcede realitatea noastra subiective. Suntem asemenea hamsterului care alearga in rotita. Si spunem despre el: saracul, daca ar avea minte sa inteleaga mai mult decat vede si crede si ar vedea ca nu are sens sa alerge, s-ar opri. Un om cu siguranta ca ar face asta, el fiind deasupra tuturor animalelor si prostiei lor. Dar oare noi suntem pregatiti sa deschidem ochii si sa intelegem realitatea de dincolo de aparente? Putem sa acceptam ca viata nu are sens si sa ne oprim? Ce ar face o fiinta de inteligenta superioara noua? Exista o infinitate de sensuri sau problema este pusa gresit? Cine are dreptate: hamsterul sau noi? Si lista intrebarilor poate continua la nesfarsit propagand mai departe confuzia. Sau parafrazand notele de pe spatele unei carti: singurul aspect in care n-am esuat este rateul.

Happiness

2008-01-29T06:35:00.000-08:00

Never mind me ‘cause I’ve been dead
Out of my body, been out of my head
Never mind the songs they hum
Don’t wanna sing along with nothin’ that I said

Let him bring you happiness, happiness
It’s hard to come by, I confess
I’m better at this than happiness,
If you find it, share it with the rest of us

Never mind the words that came
Out of my mouth when all I could feel was pain
The difference in the two of us
Comes down to the way you rise over things I just put down

Let him bring you happiness, happiness
It’s hard to come by, I confess
I’m better at this than, happiness
If you find it share it with the rest of us, the rest of us

Never mind me ‘cause I’ve been dead
Out of my body, been out of my head
Never mind the curse of war
Proud like a badge that just don’t shine no more

Let him bring you happiness, happiness
It’s hard to come by, I confess
I’m better at this than, happiness
If you find it share it with the rest of us, the rest of us

(by Grant Lee Buffalo)

Lingua Ex Machina

2008-01-13T06:30:00.000-08:00

Am gasit-o ascunsa bine intr-un raft al unui anticariat din pasajul de la Universitate la capitolul Medicina. Si poate pe buna pe dreptate avand in vedere numarul mare de poze ale creierului din ea cat si multele referinte neuroanatomice/fiziologice din unele parti ale ei. Am fost insa in primul rand surprins sa gasesc o carte atat de recenta intr-un anticariat: 2000, MIT Press. Ma intreb oare a cui a fost si care este povestea lui? Un savant roman care a plecat din tara si si-a lasat mostenirea de carti straine de calitate anticariatelor? Sau poate pur si simplu nu i-a placut si a aruncat-o? Nu demult mi-am exprimat dezacordul fata de ideile unuia dintre autori, insa bogatia mai mare de explicatii mi-a atras atentia de data asta, cat si domeniul tintit - al neurolingvisticii, nume care nu sunt sigur ca exista, dar imi pare mie ca se potriveste cel mai bine.

Lingua ex machina este titlul unei carti scrise in tandem de William H. Calvin si Derek Binkerton. Probabil ca titlul se refera la faptul ca limba vine intr-adevar din pseudo-masina care se numeste creier intr-un mod inca in mare parte necunoscut, neavand insa aparent nimic de-a face cu sintagma pe care o parafrazeaza deus ex machina. Spun pseudo-masina pentru a nu calca cumva pe teren alunecos precum cel al masinismului sau mecanicismului dus la extrem cum ar fi deja cunoscuta analogie a mintii cu calculatorul, care s-a dovedit deja a fi gresita. Asta nu inseamna insa ca viitoarele conotatii ale cuvantului nu vor pierede fostele restrictii de metoda mostenite din stiintele mecanice, cibernetice si ale calculatoarelor mai recent. Deja cand spunem masina ne gandim la ceva care emuleaza sau chiar simuleaza procese din natura. Nu ne mai pasa de modul in care este atins scopul, importanta este finalitatea. Nu conteaza daca este vorba de un motor termic, un sistem biela-manivela sau porti logice cu tranzistori. Tehnologiile trec, masina ramane. Influenta istorica a acestui cuvant a devenit atat de pregnanta incat consideram in ziua de azi ca insusi corpul uman este o vasta masina biochimica. Urmand acelasi fir de gandire Calvin isi denumeste chiar propriul model de functionare al creierului uman – masina Darwin.

Bill Calvin a terminat fizica si apoi s-a apucat de neurologie, devenind astfel un fel de specialist in neurostiinte si multe altele pe langa, ceea ce defapt desfiinteaza titulatura de specialist. Defapt nici el nu stie prea bine cum sa denumeasca ceea ce face, respectiv aria lui de cercetare. In cateva cuvinte ea s-ar descrie prin neodarwinism, glaciatiuni, evolutia creierului la hominide, aruncarea balistica la tinta si coloane hexagonale in cortex.

Derek Binkerton este un lingvist stabilit in Hawaii si specializat in limbi creole si pidgin (nu ma intrebati ce sunt ca n-am inteles prea bine). Lingvistica pe care o abordeaza el este una evolutionista care incearca sa urmareasca dezvoltarea limbajului de la semne, sunete nearticulate si protolimbaj. Astfel cei doi autori isi intersecteaza interesele in neo-darwinism aducand adesea citate din Ernst Mayr, a carui carte “De la bacterii la om” a fost tradusa si la noi si publicata la Humanitas. (Am inceput-o de doua ori dar tot n-am reusit sa o citesc. Desi se spune ca este cel mai mare popularizator recent al teoriei evolutioniste mi se pare ca are un stil plictisitor si care mai mult ameteste decat lamureste. Dar cine sunt eu sa judec?) Ca o alta paranteza, nu pot sa ma opresc si sa ma intreb daca nu cumva cartile pe care le citesc nu se afla pe o linie impusa de Vlad Zografi, coordonatorul seriei stiintifice de la Humanitas, iar teoriile si autorii cuprinsi in aceasta nu sunt decat fatete subiective ale multitudinii de teorii ale prezentului. Referirile aduse la Oliver Sacks sau Daniel C. Dennett sunt si ele aducatoare de mai multa siguranta? Sau poate nu valoreaza nimic? Cata lume a auzit de Fritjof Capra de exemplu?

Cu siguranta mult mai multi au zis de Chomsky insa, fie ca au facut facultatea la uman sau la real. Iar cartea asta ne promite prin subtitlu ca va reconcilia conflictul dintre Chomsky si Darwin. Din ce spun autorii se pare ca in cautarea Gramaticii Universale ce rezida in capetele tuturor locuitorilor planetei nu prea a fost luata in calcul componenta evolutionista. Asa ca ei isi sufleca manecile si unul din perspectiva neurologica si altul lingivstica se apuca sa dezgroape istoria limbii facand popasuri prin istorie, antropologie, etologie, psihologie si alte stiinte terminate in logie.

Urmeaza mai departe sa va povestesc despre lucruri minunate ce se ascund in spatele limbajului natural, cum ar frazele si clauzele ce alcatuiesc sintaxa ce lipseste cu desavarsire in unele limbi, denumite generic protolimbaje. (Defapt sunt phrases si clauses care se traduc mai corect prin expresii/sintagme/grupuri nominale, respectiv propozitii. Sau ceva de genul asta. Oricum exista o greutate de traducere care se regaseste si in cazul cuvantului utterance larg raspandit in textele de lingvistica computationala, care s-ar traduce prin ceva apropiat de exprimare/replica/fraza. Daca stiti cumva traduceri mai bune sau acceptate de terminologia romaneasca spuneti-mi si mie.) Si mai sunt si alte lucruri interesante precum centrele de denumire ale obiectelor din creier, sau faptul ca verbele se gasesc in lobul temporal si substantivele in cel frontal iar comunicarea se face prin arcuate fasciculus care insa sufera de problema de coerenta si multe alte lucrurui pe care inca nu le pricep. Iar apoi peste toate astea vin notiunile pe care le citesc acum din Jurafsky si Martin in cartea lor de procesarea limbajului natural. Stiati de exemplu ca toate limbile globului impart rolurile tematice? Adica verbele pot cere de la 1 pana la maxim 3 argumente obligatorii pentru a descrie complet actiunea respectiv si ca mai pot exista pana la aproximativ 7 asemenea roluri. Iar 7 plus minus 2 este numarul de elemente pe care le putem memora, de unde si lungimea numerelor de telefon sau numarul de grupuri de cifre in care le impartim, acronimele, mnemonicele etc. Sau ca forta ilocutionara da vorbelor putere, astfel ca replicile dintr-un dialog nu numai descriu o stare de fapt ci pot efectua actiuni cu urmari concrete asupra participantilor, cum ar fi “Va declar sot si sotie!”, dar deja am dat-o prin balarii.

Si cate si mai cate lucruri fascinante nu s-au descoperit, unele dintre ele parand de domeniul bunului simt in aparenta, dar mult mai complexe in esenta. Cert este ca s-au facut multe progrese in algoritmii de procesare a limbajului de la ierarhia lui Chomsky incoace si mai nou se imbratiseaza din ce in ce mai mult metodele statistice. Insa nimeni nu poate sa explice inca cum sunt stocate cuvintele in creier, cum sunt combinate in propozitii si unde rezida conceptele din spatele lor. Avem de-a face numai cu speculatii chiar si acum dupa jumatate de secol de la modelul matematic McCulloch-Pitts al neuronului si descoperirea neurotransmitatorilor din sinapse si a invatarii hebbiene. Asa ca va trebui sa sa o luam in continuare incet, cu pasi mici, invartindu-ne in jurul obiectului cunoasterii, adulmecand, gresind, invatand, asa cum ii sta bine defel oricarei metode de cercetare stiintifca.

Sens si adevar

2007-12-17T12:13:00.000-08:00

Problema sensului e similara cu cea a adevarului. Stiintele se mandresc cu marea calitate de a se afla mereu in cautarea adevarului. O parte de adevar a fost deja separata de falsitate, pareri gresite au fost indreptate, teorii au fost formulate, aruncate, inlocuite, filtrate prin briciul lui Occam. Asa ca mai e mult adevar de dezgropat. Uneori ti se pare ca adevarul e o minciuna convenabila, care se potriveste la momentul respectiv. Dar asta ar insemna sa pierzi toata vigurozitatea ideii de adevar. Daca adevarul unor anumite lucruri nu poate sta, atunci multe altele se vor prabusi in cascada ca piesele de domino. Daca propozitia “Viata are sens” ar avea valoare de adevar “fals” ar insemna poate o tragedie, dar macar ar reprezenta o certitudine. Ne-am obisnui toti cu ideea pana la urma. Dar adevarul unei asemenea afirmatii atarna in balanta, parand mai degraba o probabilitate de clasificare sau o valoare a logicii fuzzy. Nu poti fi niciodata sigur asa cum esti sigur de adevarul unei figuri silogistice. Insa sensul nu poate exista o treime si fi absent restul de doua. El este sau nu este. Daca nu putem stabili adevarul aasupra existentei sensului atunci problema rezida ori in incapacitatea noastra de a stabili adevarul ori in indecidabilitatea raspunsului. Si daca nu se poate clarifica chestiunea sensului vietii, apare ca o continuare dilema sensului cautarii adevarului. Ce rost are sa mai caut adevarul daca nu stiu ca existenta sensului e un truism? Si totusi cautarea poatea sa fie o tendinta naturala, un fel de varietate a sensului. De ce as cauta ceva daca nu as fi convins ca il voi gasi? Sau mai degraba stiu ca acel lucru exista (si asta e un adevar), iar universul conspira pentru a-l ascunde de mine (prin fals/minciuna). In asemenea situatie ma vad nevoit sa postulez un sens sau altul pentru ca pur si simplu nu pot gasi o explicatie mai buna. (Aici apare totodata problema cunoasterii sensului: daca el exista, il putem afla?) Religia le-a oferit de fiecare data oamenilor credinta ca exista un sens pentru toate, din simplul motiv ca negatia acestui crez n-a parut sa fie o optiune viabila. “Platon este muritor” – asta da un adevar logic ce nu va fi infirmat niciodata precum “Toate lebedele sunt albe”. (Ne-o spune si legea a doua a termodinamcii: nu poti construi un perpetuum mobile.) Moartea este cea mai mare certitudine pe care o avem. Dar sensul? Am nevoie sa stiu, pentru ca a spune ca sensul vietii este sa mori pare sa fie cea mai simpla demonstratie si totodata cea mai de neacceptat. Ar garanta totusi adevarul existentei sensului. Si atunci poate exista un adevar absolut pentru orice enunt, deci ceva spre care sa tind, iar cautarea mea sa aiba un sens. Pornind astfel de la premisa mortii imi fundamentez aspiratia spre absolut si imi justific sacrificiul pentru cunoastere. O idee aparent frumoasa, dar trista. (M-am invartit oare in cerc?) Daca adevarul nu este insa un invariant universal, ci se aplica doar sporadic, atunci notiunea de sens ar putea fi sarita de rationalitate si lasata in coada de peste. Ne-ar scuti insa de drama lucida a traitului pentru a muri. Lucrurile devin mai colorate si undeva in adancul tau simti ca trebuie sa fie mai mult decat ceea ce vezi. Dar daca nu mai poti fi sigur de sensul vietii, nu mai esti sigur nici de sensul cautarii a ceea ce presimti a, reducandu-se totul din nou la cercul vicios al adevarului. Caci pana la urma asa ne intemeiem stiinta, prin acumulare treptata de adevaruri, ca un castel din carti de joc. Intotdeauna acea farama de indoiala care pluteste asupra sensului te va paraliza in incercarea de a stii totul. Iar lipsa timpului, incapacitatea fizica, boala, nenorocul, intr-un cuvant spritul mortii, vor da mereu tarcoale pentru a-ti reaminti desertaciunea lumii. Ajuns in acest punct vine intrebarea de raspantie: vei alege calea epifaniei sau ateismul? Cine are curajul sa traiasca fara sens? Sa traiasca ca si cum ar fi mort? Sa fie acesta spiritul timpului in care traim? Suntem doar niste morti umblatori? Si in aceasta lumina sinuciderea sau moartea consimtita apare ca o izbavire sau ca un pacat? Si m-as duce si mai departe si as intreba: poate martiriul unei singure persoane sa daruiasca sensul vietii pentru miliarde?

Sens si adevar

2007-12-17T06:12:00.000-08:00

Frustare, rabdare si tutun

2007-12-09T08:17:00.000-08:00

Dupa nenumarate incercari am reusit sa-mi fac intr-un final pe Google Blogger. Se pare ca netul imi merge de rahat. Sau Windows-ul. Dupa ce am incercat o juma de zi, mi-a mers www.blogger.com. Aceleasi probleme le-am avut si cu alta nenorocire de site pentru o tema la un curs. Nu mai conteaza, nu mai intru in detalii. Asta e primul post, defapt pe post de umplutura. Dupa aia o sa incerc sa rezolv partea cu feed-ul pe 360. Si dupa aia pot sa aplic tehnica drag and drop direct asupra calculatorului.

Trialog

2007-12-08T20:58:00.000-08:00

- Spune-mi un lucru: exista oare un sens in viata?
- Ce te face sa crezi ca as sti eu sa-ti raspund la o asemenea intrebare?
- Pari mai invatat, mai intelept, mai experimentat.
- Si crezi ca asta-i suficient?
- Eu cred ca nu punem intrebarea bine.
- Pe tine nu te-a intrebat nimeni nimic. Eu am nevoie sa stiu.
- Of, dar nu pot sa-ti raspund. Cred ca a incetat sa-mi mai pese de la o vreme incolo. Sau chiar daca mi-a vneit fugar acest gand l-am alungat repede.
- Si cum ai putut sa traiesti asa pana acum? Cum ai putut fara sa traiesti fara un sens?
- Eu cred ca defapt nu exista un sens, ca totul e o amagire. Asa cum nu exista nici alb, nici negru si nici capat de drum. Nu suntem tot timpul decat in trecere.
- Ti-am zis odata sa taci. Eu simt ca ma mistui fara sens. Lumea e atat de fada si rece fara el. Pot minimiza orice fapt la o simpla insiruire de acte banale, de atomi stingheri si neimportanti. Orice gand, orice sentiment, orice emotie isi pierde toata valoarea intrinseca cand este scoasa din legea cauzalitatii. Tot ce este facut in vand devine prilej de indurerea, de doliu pentru ceva pierdut ce nu va fi regasit niciodata. Insasi moartea e lipsita de sens.
- Alunga-ti tinere gandurile negre. E felul in care au trait oamenii de milenii. E singura cale. Nu vezi ca in zadar au cautat savantii raspunsuri pentru tainele universului. De doua mii de ani nu fac decat sa le adanceasca.
- Vezi, si tu vorbesti de zadarnicie.
- Dar incerc sa-ti demonstrez ceva.
- Mi-am pierdut demult credinta in demonstratii si in toata nebunia asta cu multimi incluse in ele insesi, axiome, relativitate, indecidabilitate, paradox, nu mai inteleg nimic. Si cum as putea sa incep sa inteleg daca mi-am pierdut pana si motivatia de a incerca.
- Poate ca defapt asta e: ti-ai pierdut credinta.
- Vrei te rog sa nu mai te bagi.
- Timpul le rezolva pe toate, fiule.
- Timpul se scurge mult prea repede si nu fac decat sa ma inec in regrete.
- Regretul exista pentru ca ii dai tu voie sa existe.
- Chiar nu intelegi ca nu vrea nimeni sa te asculte.
- Ba ar trebui sa-l asculti. Esti odios de romantic. Pe vremuri m-ai fi facut sa-ti trag o palma. Nebuni ca tine gata sa se sinucida de dragul unor idei filozofice sau ca se simt napastuiti de soarta. Imi faceti greata.
- Si de ce nu ma lovesti? Loveste-ma! Macar asa pot sa mai simt si eu ca traiesc.
- Tinerii din ziua de azi...
- Potoliti-va! Nu la asta ma refeream. Incearca sa intelegi ca puterea e in mainile tale. Tu decizi ce se petrece cu viata ta. Mai mult decat crezi. Trebuia doar sa inveti sa stapanesti aceste forte.
- Nu te contrazic de data asta. Si eu cred in liberul arbitru.
- Ma indoiesc ca se referea la liberul arbitru. Alta scorneala pe langa alchimie si eterul luminos.
- In fine, ziceti-i cum vreti, dar degeaba exista libertate daca nu exista o directie sper care sa se orienteze. Alternativa este haos.
- Daca recunosti ca exista o directie, recunosti ca exista o farama de destin, de predeterminare.
- Haosul nu e chiar atat de rau. Ne-am nascut din haos.
- Dar nu vrem sa ne intoarcem acolo. Viata e cu totul altceva, e o piatra nestemata a organizarii, aproape perfecta, dar cu un mare defect – moartea.
- Moartea e fireasca. E chiar necesara, am ajuns sa cred. Cred ca ar fi de zeci de ori mai rau sa traiesti vesnic, sa nu mori. Gandeste-te cum ar fi sa stii ca nu se va termina niciodata, ca nu te vei odihni niciodata
- Dar nu vei sti niciodata asta, pentru ca nu se poate. N-a reusit nimeni , desi toti in secret sa straduie sa o realizeze. Nu am intalnit inca nici nu nemuritor care sa-mi marturiseasca ca viata lui e un calvar.
- Trupul acesta nu-i decat o cochilie, iar sufletul nostru calatoreste dintr-o viata in alta realizand astfel imortalitatea. Asta pana cand va atinge starea suprema de gratie, acolo unde spatiul nu mai exista, iar timpul se va opri.
- Nebun ipocrit! N-avem nevoie de martiri predicatori. Cine esti tu sa-mi garantezi ca exista ceva dupa moarte?
- Pascal a demonstrat matematic ca Dumnezeu exista.
- A demonstrat un cacat.
- Si totusi e unul dintre cei care-au pavat drumul spre rationalismul tau puternic. Poate ca ai uitat defapt sa traiesti, te-ai gandit la asta?
- Vezi ca incepi ca incepi sa te contrazici. Mai devreme mi vorbeai despre cat de fireasca e moartea, fara sa te sfiesti sa aduci vorba de nemurire. Defapt tu insuti o astepti ca pe o izbavire. Sau ca timpul vindeca ranile. Ce treaba are moartea cu viata? Ce Dumnezeu nedrept ne lasa sa suferim si sa murim?
- Ha, cred ca am mai auzit replica asta undeva. Si nu ma contrazic deloc. Asa e viata – o dihotomie: fericire si tristete laolalta. Teoria complementaritatii, yin si yang. Trebuie sa-ti faci datoria de om, sa-ti gasesti o femeie, sa o iubesti, sa faci copii, sa-i cresti cu dragoste, sa fii un om muncitor, onest si sa mori demn.
- Te crezi ce spui? Te auzi macar? Cei mai multi mor in chinuri, vaitandu-se ca niste copii speriati si implorand iertare dupa o viata de adulter, alcoolism sau alte vicii si ani de munca in zadar, iar odraslele nici macar nu vor sa le mai vada fetele. Asta-i adevarul, asta-i lumea in care traim. Spune-mi care este rostul pentru toate astea?
- Baiete, te inseli amarnic... Nu pot sa gasesc cuvintele care sa te convinga. Oricum argumentatia paleste in fata ta. Ideile tale sunt oricum prea adanc cladite ca sa ti le zgudui eu. Doar viata poate sa o faca. Am fost si eu ca tine si iti spun: te inseli!
- Sau vrei sa crezi asta? Cu disperare...
- Nu, nu, nu!
- Nu mai conteaza. Oricum mi s-a uscat gura si mi-am pierdut sirul ideilor. Nu mai pot vorbi si simt ca si-asa nu mai are nici un sens...
- In viata trebuie sa urmezi calea armoniei si a compasiunii. Trebuie sa meditezi pentru a ainge serenitatea.
- Taci, ca te strang de gat!

Tehnica Alexander

2007-12-01T03:56:00.000-08:00

Am vrut sa postez alaltaieri ceva, dar am pierdut tot pentru ca pishatul de server Yahoo n-a vrut sa mai raspunda, iar cacatul de Firefox n-a stocat textul nicaieri. Nu stiu daca am sa mai scriu din nou. Pe scurt era vorba ca am fost in concediu la Toulouse, la Ana, unde am vazut un prea frumos concert Porcupine Tree, si am mai stat si vreo 2 zile prin Barcelona. Super tare! :D

M-am uitat mai devreme la un film despre tehnica Alexander in care am fost surprins sa-l vad pe William Hurt in postura de invatacel. E un actor apropiat de sufletul meu, probabil pentru ca mi-a ramas imaginea lui din Jude the Obscure, asa cum mi-a ramas si cea a lui Jeremy Irons din Lolita. Bineinteles, subiectiv.

Prima data am citit despre tehnica Alexander cand am inceput sa caut informatii pe net despre ce inseamna un scaun ergonomic bun. Si surpriza: gasesc un post pe un forum cu un scaun a carei poza n-o gasesc acum, dar, oricum, foarte bizar. N-avea spatar, in schimb mai avea un fel de suport pentru genunchi in care sa te sprijini pentru a mari unghiul dintre picioare si coloana la mai mult de 90 de grade. Intamplarea a facut sa vad in realitate un astfel de scaun in Franta la niste tineri romani stabiliti acolo. Desi mi s-a oferit ocazia n-am fost prea curios sa vad cum e sa stai in el. Oricum mi-au spus ca mai mult de 3-4 ore nu rezisti pe el. Raman la tipul clasic de scaun. Cert e ca nu se stie prea bine ce anume face un scaun sa fie ergonomic.

Si aici intervine tehnica Alexander. Se pare ca problema nu e in scaun, ci in postura. Si daca lucrati ca si mine 8+ ore pe zi stand in fata monitorului probabil ca aveti deja dureri de spate. Daca la calculator nu poti renunta, atunci ce e de facut? Sa bagam bani multi in conditii bune de lucru. Sa dam banii pe doctori si pastile. Sa facem fizioterapie, sport si plimbari pe jos. Bineinteles toate au importanta lor, dar se pare ca nu e suficient. Se pare ca adevarata cauza a problemelor se afla in obiceiurile noastre cotidiene inconstiente si modul in care ne folosim trupul fara sa ne dam seama cand mergem, cand stam, cand vorbim etc.

F. M. Alexander, inventatorul tehnicii, a trait candva la pragul intre secolele XIX si XX si a fost actor. Problema lui era ca-si pierdea vocea pe scena; i-au luat multi ani sa afle de ce, pt ca doctorii ii spuneau ca n-are nimic, dar a reusit pana la urma. William Hurt se pare ca avut si el o problema similara pe care a rezolvat-o cu ajutorul unui antrenor al tehnicii Alexander.

Desi suna a Yoga sau Tai-Chi sau mai stiu eu ce tehnica straveche orientala, este mult mai rationala si stiintifica decat pare. Si totusi cred ca toate ajung defapt la un numitor comun. Caci in definitiv nu este vorba decat de o metoda de relaxare si cunoastere profunda a fiecarui muschi din corp. Nu ca as fi eu expert in asta, dar din cate m-am documentat, nu este decat o alta metoda de combatere a stresului, caci pana la urma stresul inseamna in mare parte foarte multa tensiune musculara.

Dezavantajul este ca pana devine eficienta tehnica necesita foarte mult timp de introspectie si rabdare. Ceea ce paleste in raport cu eficacitatea solutiilor rapide precum antiinflamatoarele si analgezicele carea "iti iau durerea cu mana". Dar de obicei medicamentele devin inutile de la un punct incolo, chiar si in doze mari. Pentru ca suntem prea ocupati sa ne gandim la noi si ce se intampla in corpul nostru, continuam sa traim prost si sa facem alegeri gresite. Cam asta caracterizeaza generatia chimica din care facem parte - si mai ne miram de ce se consuma droguri.

Traim intr-o epoca a nevrozelor, a alergiilor, a depresiilor si a psihosomatizarii. Mi-am pierdut increderea in medicina moderna, dar nu cred nici in sarlatanismul terapiilor alternative. Multe sunt doar Placebo. Nu neg nici grauntele de adevar pe care-l gasesc in ele, Alexander fiind unul din exemple. Cred insa doar in mine. Lui Alexander i-au luat 9 ani si 3 oglinzi mari ca sa descopere lucruri despre comportamentul sau de care nu era constient. Asa si eu incet incet incep sa ma descopar. Ma simt in continuare teribil de confuz. Pana la urma oricare ar putea fi un drum gresit, oricand as putea gresi fatal, dar ma asteapta o viata intreaga de incercari inainte. Macar nu sunt un ignorant... sunt hedonist :P.

Masinaria infernala 2

2007-11-06T02:48:00.000-08:00

Defapt intreaga societate occidentala e formata din blazati. Copii care stau toata ziua cu ochii in console si se joaca. Si stiu ce vorbesc pentru ca lucrez in industria jocurilor. Adulti care isi pierd viata muncind 8+ ore pe zi muncind in fata unui monitor, facand ce? Si aici stiu despre ce vorbesc... Ce facem noi defapt in industria IT? Am ajuns sa fim considerati cei mai destepti oameni si sa controlam totul. Daca noi nu scriem un program bine sau niste placi nu sunt destul de fiabile, edificii intregi se darama. Soarta a milioane de oameni se afla in mana a cateva linii de cod si cateva semnale binare. Visul papusarilor s-a implinit si pianul mecanic isi canta acordurile sterile intr-un paradis al automatizarii.

E o greseala sa crezi ca o lume in care vom face totul pe calculator va fi o lume mai buna. E o ciuma pana la urma sa te lauzi ca face educatie electronica copiilor. E nefiresc sa condamni generatii intregi sa stea in scaun in pozitii nefiresti si sa-si strice ochii in monitoare care sunt inca departe de a se ridica la standarde acceptabile de sanatate si ergonomie. E usor acuma sa radem de medievali inapoiati care mureau de tot felul de intoxicatii cu substante nocive cu care lucrau in fiecare zi din simplul motiv pentru ca nu le cunosteau si nu stiau cum sa se protejeze de ele. Sa vedeti cum o sa rada urmasii de noi ca stateam ca prostii in fata unor masinarii infecte.

Calculatoarele nu sunt precum mintile noastre si mai ales mintile noastre nu sunt calculatoare. Modelele computationale actuale sunt doar rapide in calcule, dar departe de complexitatea gandirii umane. Nu faceti greseala sa credeti ca ele sunt mai bune decat noi. Sau ca este firesc sa ne lasam pe mainile lor sa ne conduca ca si cum ar stii mai bine ce fac. Previziunile lor liniare s-au dovedit de multe ori inconcludente, iar programatorii adesea niste simplii oameni supusi greselii. Modele matematice s-au succes unul altuia in incercari de imbunatatire, iar singura concluzie ce poate fi trasa este ca desteptaciunea va rezida intotdeauna in capul tau si uneori tot ce ai nevoie e un creion si o hartie.

Multi cad in plasa si au impresia ca nu mai au nevoie sa gandeasca in preajma calculatorului. Rezolvarile numerice ii pacalesc pana si pe tinerii programatori experimentati din ziua de azi sa piarda contactul cu mai vechile rezolvari analitice. Putini sunt cei care reusesc sa-l foloseasca doar ca pe o unealta, un ajutor. In rest dominatia e completa. Milioane de consumatori isi consuma orele zgaindu-se la minunile tehnologiei. Ce minunat este ca acum avem posta electronica si putem comunica atat de rapid de la un capat la altul lumii! Si uite aveam streaming live audio si video. Ok, minunat, impresionant, nevisat, dar acum ce? Ce facem in continuare cu toate astea? Pentru ce le-am facut? Ce vrem sa demonstram defapt? Ca putem sa ne traim viata in camarute stocate pe un hard-disk? Si poate multa vreme am crezut in asta, pentru ca am fost dintotdeauna in miezul problemei. Dar acum totul mi se pare foarte steril. Calculatoarele sunt doar o moda care are sa treaca. Si daca nu va trece ar fi o mare greseala. Dar nesatuii de bani de astazi vor vedea ca totul nu este decat ceva efemer. La un moment se vor satura oamenii de chitibusuri electronice, de efecte speciale si jocuri 3D si vor vrea ceea ce au vrut dintotdeauna: sa-si satisfaca nevoile umane. Nu suntem altceva decat niste animale manate de instinct si intr-o zi toate tertipurile astea de manipulare prin media si reclame si utopia vietii minunate digitale se vor intoarce impotriva lor si se vor narui in nori mari de praf.

Calculatorul exista pentru a hrani o minciuna. Evolutia si progresul nu inseamna neaparat mai multi bani si mai multe posesiuni materiale. Calculatorul este un tranchilizant pentru minti si atrofiaza fiinta. Calculatorul este cel mai mare rau care ni se putea intampla.

Masinaria infernala 1

2007-10-29T08:14:00.000-07:00

Am vaga impresie ca, scuzatia cacofonia pe care oricum eu n-o consider o greseala prea mare atata timp cat cuvantul cacat nu ma deranjeaza si imi pare mai firesc si mai putin vulgar decat alte cuvinte, desi pentru mine vulgaritatea e oricum lipsita de un alt sens decat unul subiectiv pe care i-l dam, ajung incet incet si la afirmatia inceputa initial, calculatorul este cea mai rea inventie a secolului 20. Oricum tehnologia a fost blamata dintotdeauna de o minoritate de oameni nehotarati. Una e insa sa arati cu degetul, iar alta este sa ajungi la o concluzie rationala, privind dinauntru ca si cum ai avea o revelatie.

Pana la urma afirmatia mea se reduce poate la a spune ca motorul cu aburi a fost cea mai rea inventie de dupa Newton. Pana si mecanica lui Newton poate fi privita ca primii pasi intr-un mare pacat. Si tot asa ne putem intoarce pana la Aristotel sau Pitagora. Tot felul de nume ale unor oameni care au avut intr-un fel sau altul sclipiri de geniu si au pus bazele a ceea ce azi numim tehnologie. Defapt stiinta pentru noi inseamna tehnologie. Chiar ma intreba un prieten de ce se mai chinuie fizicienii sa uneasca teoriile cuantica si gravitationala in tot felul de alambicari de corzi si membrane multidimensionale. Chiar asa, de ce? Pai... sa vezi... Ca sa cunoastem lumea in care traim mai bine. Ca sa intelegem originea universului. Ca sa elucidam istoria vietii pe Pamant. Ca sa demonstram existenta sau absenta lui Dumnezeu. Ca sa infirmam sau sa confirmam ipoteza destinului sau a vietii de dupa moarte. Oare?...

Sau poate ca tot ce ne dorim e sa facem masini mai bune, calculatoare mai performante, bani mai multi si navete spatiale? Este numele stiintei patat de viciul uman in mod accidental ori insasi nasterea si evolutia ei este legata de setea de putere? Este stiinta in sine morala? Este progresul o virtute extrapolata la nivelul unei societati? Este inerent bine sa fii modern, recte sa ai telefon mobil, sa surfezi pe Internet si sa te duci cu masina la serviciu? Apa curenta, incalzirea centrala, aerul conditionat, sistemul sanitar ne-au ajutat atat de mult pe cat se predica?

In ziua de azi oamenii mor pe capete in Africa si altii isi iau gloante in cap prin Orient si nu numai. Unii mor de foame, unii de boala, altii sunt ucisi. Putini se chinuie sa-i ajute, majoritatii nu le pasa, iar restul sunt cei care ii decimeaza. Cine are dreptate? Caci pana la urma viata este violenta prin insasi natura sa. Eu, la cat de bolnavicios am fost, poate n-ar fi trebuit sa supravietuiesc intr-o lume care functioneaza dupa principiile darwinismului. Unii spun ca patrimoniul nostru genetic se deterioreaza. Poate chiar devenim din ce in ce mai slabi, mai neadaptat, mai prosti. Este razboiul evitabil? Vor fi vreodata tratate toate bolile? O teorie ar fi ca saracia de pe glob n-ar fi datorata suprapopularii ci a proasteri administrari a resurselor existente, a globalizarii economice si a lacomiei bogatasilor. Sau defapt armele si epidemiile sunt singurele unelte de feedback negativ ramase sa compenseze explozia unei rase debile? Desi nu cred in violenta si nu sunt nici fascist si nici socialist sau anarhist am ajuns sa cred ca genocidul poate fi acceptat nu la dimensiunea sa social-umana, ci la una ecologica. Un fenomen planetar in care noi ne distrugem unii pe altii cu bombe nucleare si dam sperante prin extinctie unor specii mai intelepte decat hoardele de homo sapiens.

Si ce treaba are calculatorul cu toate astea? Totul. Calculatoarele sunt uneltele care intretin toata aceasta stare de fapt. Ele rumega cantitati imense de date in fiecare zi, facand practic nimic. Rosia va creste din pamant si fara circuite digitale, iar vaca va da lapte si fara baze de date Oracle. Masinile de calcul au fost create printre altele de un savant nebun care credea ca poate schimba vremea pe nume John von Neuman si un criptolog homosexual pe nume Alan Turing. Toate astea in timp ce Norbert Wiener delira despre cibernetica si teoria sistemelor la inceputul secolului, iar Einstein, Heisenber si Schroedinger pregateau teoria pentru electroni si tranzistori, caramizile viitoarele calculatoare digitale. Apoi o alta pleiada de oameni fara treaba s-au apucat sa le programeze si sa dea nastere la o cu totul noua stiinta care sa se opinteasca apoi intr-o intrebare cu o formulare aparent de retardat: P = NP? Ok, si cu ce ne ajuta asta? Ok, am inteles, exista probleme pe care nu putem sa le rezolvam intr-o viata de om si nici intr-o mie. Si totusi cu ce ne ajuta? Ca sa scoata Apple iPhone si altii alte o mie de gadgeturi din care sa se imbogateasca si sa moara apoi plictisiti dand nastere la copii blazati?

Scenes from a blank planet

2007-09-12T06:28:00.000-07:00

Postez despre muzica pentru ca e o seara mare pentru muzica. Cel putin pentru unii dintre noi. Pentru unii ca mine care si-au petrecut anii de liceu anii de liceu ascultand Led Zeppelin in loc de Linkin Park. Ei bine, daca credeam ca live-ul Robert Plant de la Bucuresti (in care am ascultat Going to California si alte piese dragi mie ale zepelinilor) este maximul la care ma puteam astepta, atunci m-am inselat. Mai am o sansa: trupa se reuneste si canta in noiembrie la Londra. Deja e omor pe site-uri (care au cazut) si mai ales pe cel pe care se va organiza tragerea la sorti pentru cei care vor castiga dreptul de a cumpara cate 2 bilete de caciula. Ca sa vedeti ce nebunie! Am sa incerc si eu sa particip, cine stie poate am sa-mi implinesc un vis adolescentin. Dar sunt destul de mare ca sa nu-mi mai para rau in caz contrar.

Si ma intorc de unde am plecat. Defapt de la mood-ul initial al serii si care m-a purtat usor printre randuri de text pe monitor spre miscarea a doua (Larghett0) a concertului pentru pian si orchestra in fa minor al lui Chopin, acolo unde cuvintele nu-si mai au rostul si melancolia iti intra in oase. Pentru a reveni apoi in lumea versurilor si a ma regasi in atmosfera nostalgica si cetos-misterioas, dar rece si tivita cu regrete a piesei My Ashes de la Porcupine Tree. Un album mai slab din punct de vedere melodic decat Deadwing dupa parerea mea, Fear of a Blank Planet se digera greu dar strabate prin mesajul puternic, o sinteza asupra unei lumi muribunde. In incercarile mele de a face un portret al lucrurilor care merg rau in lumea (post-)moderna, am esuat comparativ cu simplitatea versurilor lui Steve Wilson. La 40 de ani si dupa 17 ani de cariera cu formatia sa, formele se contureaza tot mai clar si concluziile se incheaga mai lesne. Iata cad in pacatul citarii integrale a unei piese pe blog, dar numai pentru a exemplifica si a-mi sustine elogiul, iar apoi va las sa va delectati cu tarele sociale ale prezentului si efectul lor asupra noastra si a copiilor ce sunt si ce vor fi.

All the things that I needed
I wasted my chances
I have found myself wanting

When a mother and father
Gave me their problems
I accepted them all

Nothing ever expected
I was rejected
But I came back for more

And my ashes drift beneath the silver sky
Where a boy rides on a bike and never smiles

And my ashes fall over all the things we've said
On a box of photographs under the bed

I will stay in my own world
Under the covers
I will feel safe inside

The kiss that will burn me
Cure me of dreaming
I was always returning

And my ashes find a way beyond the fog
And return to save the child that I forgot

And my ashes fade among the things unseen
And a dream plays in reverse on piano keys

And my ashes drop upon a park in Wales
Never-ending clouds of rain, and distant sails... distant sails

Peopleware

2007-08-10T04:23:00.000-07:00

Este titlul unei carti pe care am gasit-o "rasfoind" prin Thinking in C++ al lui Bruce Eckel in timp ce ma pregateam pentru interviurile de angajare, la capitolul alte materiale bibliografice. Am cautat-o pe "canalele de piraterie", am gasit-o si mare mi-a fost surpriza de a recunoaste multe situatii jenante din industria software ce au fost descoperite de autori inca din anii 80 cand a fost editata prima data cartea. Toate acestea pot fi ridicate la titulatura de truisme ale managementului programarii, desi se pare ca nimeni nu se invata minte si mai ales la noi in tara.

Primul si cel mai important lucru pe care l-am invatat din aceasta carte este capcana "mirajului high-tech": in industria IT aspectul central nu il reprezinta tehnologia si evolutia ei uluitoare, ci oamenii si relatiile dintre ei (in ierarhii si echipe). Provocarile cele mai puternice in realizarea unui produs software nu le reprezinta performanta calculatoarele sau a limbajelor de programare, si nici gasirea designului perfect sau a coderilor geniali, ci in primul rand conteaza cum sunt managiuite resursele umane, de unde si denumirea de "peopleware".

Am sa incerc sa rezum capitolele oarecum succinte si ele, dar la obiect, ale acestei carti. In primul rand, datorita neintelegerii de catre cei mai multi a celor enuntate in paragraful anterior, pretundindeni in lume, de-a lungul timpului, in mod constant proiecte soft esueaza sau sunt finalizate cu mare efort, stres, intarzieri si overtime. Apoi mai e si grosolana eroare a mangerilor (habarnisti bineinteles) de a considera programatorii ca pe angajatii de la fast-food: piese dintr-o masinarie ce pot fi oricand schimbate. (Aici mai intervine si viziunea mecanicista asupra lumii despre care am mai discutat si am sa mai discut.)

But you know when the truth is told,
That you can get what you want or you can just get old.
You're going to kick off before you even get halfway through.
When will you realize . . . Vienna waits for you?

—"The Stranger," Billy Joel

Aceste versuri au servit drept argumentatie pentru ideea ca nu exista workaholici veritabili, sau cel putin constanti, toti oameni sfarsind in cele din urma in a realiza ca viata personala e cu mult mai importanta decat munca. Apoi se explica de ce unii manageri sunt pur si simplu prosti. "The Spanish Theory, for one, held that only a fixed amount of value existed on earth, and therefore the path to the accumulation of wealth was to learn to extract it more efficiently from the soil or from people's backs. [...] They moved huge quantities of gold across the ocean, and all they got for their effort was enormous inflation (too much gold money chasing too few usable goods). The Spanish Theory of Value is alive and well among managers everywhere." Recunoasteti personajul?

Ei, si deja m-am lungit si asta nu-i decat inceputul. Urmeaza o intreaga critica asupra muncii facute in graba si overtime: tot ce se obtine este marfa proasta si oameni stresati si dornici sa recupereze prin orice mijloace timpul pierdut. Programatorii nu trebuie biciuiti, pentru ca prin insasi natura lor, se vor zbate sa ridice calitatea produsului. Tot ce trebuie sa faci e sa nu le ingradesti creativitatea. Cum faci asta? Punandu-le la dispozitie conditii decente de munca.

"The Uniform Plastic Basement" este locul de munca al multora dintre noi si totodata un lucru putin de dorit. Cubicles sau fara nici un un fel de separeu, lumina artificiala, zgomot, ingramadirea oamenilor intr-o hala ca vitele este poate cel mai daunator lucru pentru munca de programator. "Bring back the door" - lanseaza un apel autorii. Politicile de economisire a banilor ale companiilor prin folosirea acestor asa-zise spatii de birouri moderne se transforma defapt intr-un genocid cerebral. Multi nu realizeaza ca productivitatea cea mai mare se atinge cand intri intr-un fel de "flow state" in care totul parca vine de la sine (cred ca stiti la ce ma refer). Partea nasoala e ca iti ia ia mult din timp sa intri in ea si stimuli foarte mici ca sa fii disturbat. In cele din urma nu este decat pierderea pe termen lung a firmelor.

Nu esti obligat sa inghiti rahatul nimanui asa ca mai devreme sau mai tarziu oamenii nemultumiti de locul de munca pleaca. Asa ca daca esti manager in IT si vrei sa-ti pastrezi oamenii, urmeaza aceste trei legi simple:

get the right people
make them happy so they don't want to leave
turn them loose

Se mai discuta apoi mult si variat despre cat de importanti sunt factorii umani in formarea unei echipe de creatie software de succes: manageri solidari, persoane catalizator, auto-vindecarea sistemului, originalitate si puterea echipelor bine inchegate. "The whole is greater than the sum of parts" este titlul unui capitol si totodata motto-ul gandirii sistemice despre care vorbea si Capra ca fiind elementul cheie ce lipseste teoriei managementului coorporatist. Apropierea umana, franchetea si deschiderea si catre angajati se opun unor tactici defensive, opresive si mincinoase de administrare a resurselor umane, in speranta de obtinere a profitului, care insa nu este decat pe termen scurt.

In fine, sunt multe lucruri interesante de aflat din aceste pagini si nici macar eu nu le-am citit pe toate, daramite sa le retin. Oricum am sa o pastrez pentru reconsultare pentru zile negre, nu neaparat pentru atunci cand (daca) voi fi project manager, ci pentru activitatea mea de zi cu zi ca programator. O chestie frumoasa care mi-a ramas insa si se potriveste cu alta dintr-un post precedent e ca programatorilor trebuie sa le lasi tot timpul o cantitate de haos pe care ei sa fie nevoiti sa o rezolve. Greu de crezut, dar adevarat. Va pune pe ganduri, nu?

Inchei in contrafaza cu motto-ul si dedicatia de la inceputul acestei carti geniale:

The Great Oz has spoken.
Pay no attention to that man behind the curtain.
The Great Oz has spoken.

—The Wizard of Oz

To all our friends and colleagues who have shown us
how to pay no attention to the man
behind the curtain

Un alt fel de sclavie

2007-07-24T03:56:00.000-07:00

Se pare ca legile care guverneaza sfera economica se bat cap in cap cu cele ale sferei academice. Cunoasterea nu se mai plaseaza in plan central, ci pe locul intai se afla cantitatea, productivitatea si profitul. Cunoasterea isi pierde astfel valoarea in raport cu nevoile specifice unei piete libere si a unor raporturi capitaliste de productie. Este cam ceea ce se petrece in batalia dintre softul comercial si open-source.

Produsele la care lucrezi nu au nici o insemnatate pentru cei care le scriu, ci sunt intotdeauna gandite pentru a satisface nevoile si dorintele clientului. Ceea nu este un lucru rau in aparenta, dar in exces acest obicei duce la infranarea puternica a creativitatii dezvoltatorilor. De unde si nevoia puternica a acestora de a activa pe alte planuri, sacrificand interesele banesti pentru a simti macar ca fac ceva interesant, ca acumuleaza cunoastere si nu se plafoneaza.

Intr-un blog de management in IT, autorul punea accent pe faptul ca programatorii sunt mereu orientati spre rezolvarea unei probleme si ca este un calvar pentru ei sa fie obligati sa faca alte lucruri de rutina sau birocratice. De asemenea, tema articolului era despre ceea ce ii motiveaza pe programatori, subliniind ca deseori nu banii, ci poate cateva dispozitive hardware noi din cand in cand ii pot mentine intr-o stare de satisfactie. Poate ca exemplul ales nu este cel mai bun si chiar jignitor daca ne gandim la aspectele de manipulare, totusi cam asa stau lucrurile in realitate.

Acumularea de cunostinte noi sau cercetarea nu-si gasesc rostul decat atunci cand se potrivesc strategiilor companiei si garanteaza succes comercial. Ceea ce presupune un aspect profund nesigur si inpredictibil. Atitudinea manageriala este de cele mai multe ori de respingere, apelandu-se de cele mai multe ori la tehnici mai vechi, consacrate si mai sigure. Noam Chomsky afirma intr-un articol ca daca SUA n-ar fi investit masiv si paranoic in aparare, cercetarea stiintifica n-ar fi atins culmile la care s-a extins in prezent si in industria civila via cea militara. Poate din acelasi motiv anul acesta Microsoft continua sa-si creasca castigurile, iar Google evolueaza modest datorita tacticii de investitie in oameni si oferirea unor conditii de munca similare unui campus universitar.

Cuvantul esential ar fi "masinism". Nu capitalism si nici comunism, pentru ca amandoua sufera de aceeasi problema. Oamenii sunt priviti ca rotite perfect inlocuibile dintr-un mare mecanism determinist. Individul isi pierde total valoarea ce i-o confera trasaturile sale unice. Ceea ce iti place tie nu conteaza, important e sa fii cat mai uniform, cat mai asemanator cu ceilalti si sa muncesti.

Munca devine astfel principalul reper dupa care o persoana este evaluata in societate. Fie ca este vorba de munca pt binele comun social, fie ca este vorba de cresterea profitului si curgerea libera a capitalului, fiecare om stie ca datoria sa in viata este sa munceasca. Iar rezultatul muncii sale trebuie sa fie intotdeauna cuantificabil. Capitol la care artistii, filozofii si chiar oamenii de stiinta au stat prost intotdeauna. Paradoxul este adesea ca mostenirea lasata de unii umanitatii este infinit mai mare decat plata pe care si-au primit-o autorii la timpul lor, daca nu cumva chiar au fost desconsiderati si umiliti.

Artificial este mentinuta impresia ca suntem obligati de la nastere ca dupa ce terminam scoala se muncim toata viata cel putin 8 ore pe zi, 5 zile pe saptamana. Aceasta ne da dreptul sa ocupam un loc in societate, sa avem o casa, sa avem un nivel de confort, sa putem intemeia o familie, banii nefiind defapt decat un mijloc intermediar. Defapt pana si in America, unde curge laptele si mierea, banii sunt tot o iluzie, pentru ca oricum ajungi inglodat in datorii datorita orientarii spre consum. Aceasta credinta interioara puternica ca nu putem trai fara un job permanent si doar 20 de zile de concediu pe an ne mentine practic intr-o stare de sclavie acceptata. Ne resemnam sa muncim pentru binele si placera altora pentru simplul motiv ca asa trebuie. Defapt suntem speriati de moarte de perspectiva pierderii rangului social, desi de cele mai multe ori tindem sa o echivalam cu saracia.

Analogia cu povestea cu greierele si furnica este adesea gresita. Traim intr-o lume in care bogatia este adunata in varfurile ierarhiilor coorporatiste, iar cauzele saraciei nu sunt defapt lipsa resurselor naturale, ci mai degraba supra-productia. Miscare de downshifting are darul de a dovedi ca nimeni nu ne obliga sa mentinem acesta stare de fapt prin insasi atitudinea noastra consumista si insetata de avutie, confort si putere. Insa cei care cred in continuare ca actiunile lor se masoara in banii pe care ii produc vor pune de fiecare data bete in roate unei viziuni care nu numai ca este mai sanatoasa, dar ne-ar putea chiar salva de la autodistrugere.

Prin urmare daca orele de munca n-ar mai fi privite ca o pasta omogena si muncitorii ca o masa compacta si uniforma nu s-ar ajunge la haos, anarhie si pauperizare, ci poate la metode noi si organice de management. Nu este nevoie de o revolutie, este suficient sa deschizi ochii si sa-ti dai seama ca esti propriul tau sclav. Nu e nevoie sa renunti la serviciu sau sa sa cobori pe lista de salarii. Este suficient sa renunti la imperative autosugestionate, cum ca ai avea nevoie de masina, telefon nou, iPod, subwoofer, laptop, vacanta la hotel de lux, bijuterii din aur, apartament in Bucuresti si multe multe altele. Atunci vei stii singur ce sa faci cu libertatea dobandita.

Conexiuni ascunse

2007-06-22T17:35:00.000-07:00

Mi-era dor sa scriu pe blog si sa insir interminabile monologuri despre ceea ce cred eu. E un act eliberator pentru mine, terapeutic chiar, si pe cat de egoist pare, poate ii ajuta si pe altii. Uite, de exemplu, zilele trecute, am intrat pe contul meu de 360 si am gasit un comentariu nou la un post vechi. Scrisesem ceva despre psihosomatizare in general si cum m-a afectat pe mine in particular, iar persoana respectiva mi-a marturisit ca l-a gasit printr-un search pe google si ca i-a placut cum am vorbit. E placut sa constati din cand in cand ca nu esti singurul care are anumite viziuni si conceptii despre lume, iti da senzatia de apartenenta la o comunitate de ganduri, fie ea chiar restransa.

Astazi voi vorbi despre o alta carte a lui Fritjof Capra numita "Conexiuni ascunse" si avand un foarte lung subitlu: "O stiinta pentru sustinerea vietii, integrarea dimensiunilor biologice, cognitive si sociale intr-o stiinta a durabilitatii". Pompos, nu? Nu chiar. Desi poate l-am ponegrit putin anterior pe autor cand am vorbit despre "Taofizica", dar Capra ramane totusi un ganditor apropiat de inima mea. Unii zic ca abordarea sa este putin grabita, superficiala, grea pentru cititorul neavizat, cu toate acestea cartea mai sus amintita este un bun melanj interdisciplinar, un posibil punct de referinta in evolutia ideologica a mileniului trei.

Ma feresc sa pornesc o descriere structurata pe capitole, ci mai degraba as vrea sa schitez impresia generala pe care mi-a lasat-o mie aceasta lucrare. De unde initial parea o alta carte despre popularizarea stiintei, originea vietii si teoriile cognitive, s-a transformat rapid apoi intr-un fel de introducere in niste notiuni pe care doream de ceva vreme sa le patrund. Am auzit din nou cuvinte familiare - eroare carteaziana, Varella, cunoastere, sistem cognitiv, retele, dar si altele noi precum dinamica neliniara, teoria Santiago sau sisteme autopoietice. Niste lucruri cu adevarat fascinante daca stai putin si te gandesti, lucruri care ma atrag din ce in ce mai mult spre studiul unui domeniu vag si ezoteric: teoria sistemelor, a haosului si a complexitatii.

Parasesc repede acest taram nesigur pentru a ma concentra asupra unui singur cuvant: globalizare. N-am stiut prea bine pana acum la ce se refera si de ce se face atata tam-tam pe tema lui. Eu credeam sincer ca este un lucru bun si se pare ca pana la un anumit nivel asa cred si opozantii ei, referindu-se mai degraba la o globalizare a comunicatiei, dar si altele. De aceea s-a si schimbat titulatura de anti-globalizare in cea de miscare pentru dreptate globala (global justice movement). Dar poate am intrat si eu prea repede si prea adanc in subiect.

De ce mi-ar pasa mie acum dintr-o data de globalizare? Pentru ca se pare ca ma afecteaza la anumite nivele subtile pe care nu le poti percepe usor, dar care treptat se acumuleaza si se poate agrega intr-un oarecare tragic al vietii personale. Ceea ce am realizat este ca masinismul, ca linie de gandire, este ceva real si inca puternic activ in lumea noastra si influenteaza puternic felul in care ne traim vietile. Aceasta se traduce prin faptul ca prin cateva principii puternic inradacinate de a conduce organizatiile si prin sistemul de valori pe care il intretinem la nivel de individ putem conduce finalmente la intamplari precum moartea recenta a unei tinere lucratoare in audit. Partea mai importanta este ca nu mai putem continua sa ne spalam pe maini sau sa aruncam vina pe altii - in cea mai mare parte suntem cu totii responsabili.

Nu vreau sa credeti ca am fost usor convertit de retorica carismatica a acestui scriitor si ca acum cred fara sa cercetez. Nu pot spune nici ca nu m-a cucerit prin felul in care si-o concertat atacul si pledoaria. Exista insa o tensiune bine cladita pe baza unor lecturi precedente, cat si a unei stari de spirit care s-a dezvoltat independent in mine. Senzatia ca setul de valori capitaliste, ca si societatea de consum sunt corupte si necesita o inlocuire prin concepte precum dezvoltare durabila dainuia in mine de ceva timp. Iar aceste lucruri se leaga puternic de odiseea mea si a tuturor a cautarii unui sens in viata. Exista anumite lucruri in lumea asta care iti dau cu adevaratul sentimentul ca traiesti, iar celor potrivnice trebuie sa li te opui ca si cum te-ai lupta cu moartea.

Despre ce este vorba defapt? Pe scurt, sunt lucruri de care ati auzit deja: salbaticia lumii coorporatiste, concentrarea avutiei la nivel inalt, o economie globala automatizata, decuplarea banilor de valoarea produselor, orientarea exclusiv spre profit, reducerile de personal, cresterea numarului orelor de lucru, a vitezei de transfomare, a stresului si a responsabilitatii. Si toate acestea juxtapuse cu saracia mondiala, foamete, razboaie, terorism, exploatarea copiilor, degaradarea mediului si incalzirea globala si cate si mai cate. Problema este ca ele au incetat de foarte multa vreme sa mai fie vorbe goale si trebuie sa inceteze sa mai fie pentru fiecare dintre noi.

N-am sa insist acum asuprea boicotului organismelor modificate genetic in agricultura, aspect pe care il evidentiaza foarte bine Capra atunci cand vorbeste despre bio-tehnologie si esecul dogmei determinismului genetic. N-am sa insist nici asupra perceptelor ecologice precum reciclarea, emisiile zero, ecodesignul sau respectul pentru natura, care cel putin la noi in tara sunt aproape intangibile. Am sa insist insa asupra unei alte fatete ce mi s-a revelat - aceea a ecologiei ca sistem politic si social de idei. Din ce in ce mi se contureaza mai mult ecologia drept substantivul care s-ar preta cel mai bine un nou curent al schimbarii, ca alternativa atat la capitalism si liberalism, cat si la socialism, anarhism sau orice alte miscari nationaliste sau radicale. Recunosc, cunostintele mele politice sunt limitate, ca si cele etice si de orice alta natura sociala. Tind insa sa fiu de partea lui Noam Chomsky, un puternic activist impotriva globalizarii, pe langa faptul ca este poate cel mai influential lingvist al secolului trecut: exista un anumit bun-simt in noi care ne da dreptul sa ne exprimam opiniile politice sau ideologice, fara sa necesitam existenta unui bagaj solid de cunostinte in domeniu.

Societatea moderna actuala (post-moderna dupa unii) ramane in esenta una de esenta profund patriarhala orientata puternic spre acumularea de avutii si spre consum fara discernamant si fara asumarea responsabilitatii fata de generatiile viitoare, caci asta inseamna defapt dezvoltare durabila, asigurarea acelorasi bune conditii de care ne bucuram si celor care vor veni dupa noi - iar asta cere multe sacrificii. Dispretul meu fata de cei care traiesc doar pentru a castiga bani nu este doar unul oarecare, la nivel filozofic-ontologic, de parere personala, este mai degraba incununarea unui potential crescut de opozitie. Intotdeauna am crezut in valorea si importanta contra-miscarilor ca efecte balansante. Sunt in acelasi timp un conservator ca fiecare dintre noi si nici un pacifist convins nu sunt: etologic vorbind violenta este o parte integranta a umanitatii, iar concentrarea puterii in mainile unor indivizi este inerenta supravietuirii. Nu cred in revolutii, dar cred in democratie si in emergenta.

In concluzie, ca sa nu mai ma lungesc, va invit sa meditatii asupra lucrurilor pentre care traiti; sa analizati fiecare lucru pe care dati bani si fiecare actiune prin care faceti bani; sa va studiati la nivel etic si apoi sa va reganditi valorile existentiale ca si cum ati juca in sah - ce efect pe termen (cat mai) lung are fiecare mutare? Trebuie sa realizam ca suntem actori activi in aceasta societate retea (asa cum o descire Manuel Castells, intens citat de Capra) si ca actiunile si atitudinea fiecaruia poate influenta macro-fenomene globale. Bataile din aripi ale unui fluture in Brazilia pot produce o tornada in Texas.

Capra indeamna totodata la descentralizarea retelelor economice si ale puterii, dar si la fortificarea painejenisului de comunicatie si parteneriat mondial pentru o lume mai buna. Si are dreptate, caci poate daca as reusi sa-mi depasesc ipocrizia si resemnarea, as putea sa pun umarul si sa fac ceva; si nu neaparat pentru combatarea foametei in Africa, ci pentru saracia de la noi, cea din Baragan, din mahala sau din canalele aurolacilor. Daca as reusi sa trec peste interese meschine, n-as mai lucra pentru ca multinationale sa prospere dintr-un alt fel de sclavie. Daca mi-as putea invinge egoismul as renunta la tot, i-as baga pe toti in *** si as munci pentru doar pentru o mai buna cunoastere a lumii si a vietii. Daca, daca, daca... si utopia ne asteapta mereu in fata precum morcovul atarnat in fata magarului.

Oameni buni, cred ca e timpul sa apasam pedala de frana si sa ne gandim putin: defapt unde ne grabim atat de tare?

La comedia e finita

2007-06-21T15:52:00.000-07:00

Mda, am terminat facultatea si in sfarsit ma simt liber. Sau cel putin cu mult mai liber. Ar mai fi multe de comentat pe acesta, dar nu vreau sa-mi stric buna dispozitie acum. M-am oprit aici doar ca sa va povestesc ca am incheiat proiectul de care m-am apucat acum 6 luni si pentru care m-am lasat de munca si chiar si de blogging. El a fost practic lucrarea mea de diploma, dar asta nu conteaza atat de mult. Mai mult conteaza ca am reusit sa ating ceea ce mi-am propus, chit ca ar mai fi multe de facut in continuare. Acum voi face o pauza, sau un alt gen de pauza. Nu ma pot vaita, a fost o perioada frumoasa in care n-am avut nici scoala (decat o restanta), nici job, nici chirie, am facut ce mi-a placut si m-am plimbat si doua saptamani in Franta. Am fost un fel de hippiot - computer geek, caci am muncit mult si fara nici o recompensa, in afara de satisfactia mea personala.

Iata noua mea pagina pe care am publicat rezultatele proiectului. Sper sa va placa demo-ul, documentatia este pour les conaisseurs - inca mai sper ca exista oameni care sa priceapa macar o parte din ce am scris eu acolo .

Pe curand!

Jobiseea

2007-05-31T17:26:00.000-07:00

Iata ca mai traiesc. Moartea mea n-a fost decat una temporara si doar in scripte. Poate ca e mai bine uneori sa faci o pauza si sa reincepi apoi cu forte noi. Indoiala incolteste in mine insa si ma iscodeste la fiecare pas. Ai facut bine ce-ai facut? Oare nu trebuia sa n-o faci? A fost mai bine asa? Din pacate nu exista o reteta universala pentru asemenea intrebari. Si ceea ce am sa va povestesc mai departe merge exact pe acelasi fir.

Ca o paranteza, se pare ca blogului i-a mers bine si fara ca eu sa mai scriu in el. Asa ca pana la urma un post in plus sau in minus nu va conta prea mult la "the overall experience".

Voi stiti ce vreti in viata? Eu nu stiu, va spun sincer. Si timp de vreo 3 saptamani mi-am petrecut vremea la interviuri raspunzand la o forma sau alta a acestei intrebari. Sunt satul pana peste cap de oameni de la resurse umane. De ce? Pentru simplul motiv ca vreau un job, iar asta nu e un lucru simplu. Si sa va explic de ce. Pe cand cei mai multi se vaita ca nu reusesc sa se angajeze sau ca salariul e prea mic, in minunata mea meserie de programator lucrurile nu stau la fel. Mai precis e foame de programatori. Asa ca m-am trezit pus in fata mai multor oferte tentante si obligat sa aleg una. Din nou viata e nedreapta si nu ne lasa sa facem dect un singur lucru odata.

Precum spuneam, eu nu stiu ce vreau. Nu stiu daca vreau sa fac programare pentru jocuri, programare pentru sisteme de operare si retele, programare cu baze de date sau daca defapt nu vreau sa fac nici una dintre astea si mai bine ar fi sa ma apuc serios de fizica cuantica, sa cant pentru bani sau sa ma fac romancier. Nu stiu sa raspund nici la intrebarea ce imi place mai mult. Placerea e un concept care s-a relativizat prea mult pentru mine. Asa cum ne povestea un taximetrist acum cateva zile: "Domne, am si eu o dorinta, care stiu ca nu se va implini, da' tot mai sper - sa ma intalnesc cu extraterestrii." Cica a facut o compunere la scoala despre ce-si doreste in viata pe tema asta si l-au crezut nebun si l-au trimis la psihiatru. Acuma tipul chiar parea sarit. Macar insa avea si el o credinta acolo. Eu insa ma simt indobitocit. Am facut prea multa vreme lucruri pe care nu am vrut sa le fac, apoi am gasit o placere masochista in ele si acum nu mai stiu ce vine din mine si care e vocea conformismului din mine. "Fac orice numai daca imi dai bai si imi spui ca iti place de mine." Asa ca am ajuns sa ma simt precum Dustin Hoffman intins pe salteaua pneumatica in piscina lenevind absent in "Absolventul". Caci dupa un purgatoriu de 5 ani de zile am reusit aproape sa termin facultatea. Acum sunt in sfarsit liber sa intru in iad.

Cladiri de birouri cu geamuri fumurii, termopane, aer conditionat, scaune ergonomice, calculatoare, carti de vizita si lista poate continua. Embleme ale unei societati de consum de origine americana si amestecata intr-un mod hidos cu balcanism si comunism, toate iti ofera mirajul unei vieti mai bune. Ca sa nu mai vorbim de bani. Intr-o inregistrare William Burroughs zicea ca cel mai stupid lucru pe care ti-l poti dori sunt banii. Si dadea ca exemplu o poveste cu o laba de maimuta care iti implinea dorinte, iar o familie i-a cerut bani. Dupa care au venit niste oameni de la fabrica si le-au zis ca le-a murit fiul intr-un accident, dar iata o despagubire in bani. Si asta ar fi numai un exemplu. Multe sunt insa si exemplele cu ceea ce se intampla cand nu ai bani. Iar modul in care niste bucati de hartie au ajuns sa ne conduca vietile in asa masura e o poveste lunga si o problema veche pe care n-au putut-o rezolva nici marxismul, nici revolutia bolsevica, nici Che Guevara si nici anarhistii.

Asa ca total lipsit de aparare, de principii sau de criterii pentru a alege, mi s-au dat alternative si ultimatumuri. Nu trebuie sa uiti la orice pas ca totul inseamna bani: timpul, pregatirea ta, raspunsurile tale, reactiile tale, masa si calculatorul pe care ti le vor da, pauza de masa, orele suplimentare, deadline-urile, rezistenta la stres, viata ta personala, rezultatele la testele psihologige si de inteligenta sau orice alta a cuantificare a ceea ce poti face tu pentru profitul altora. Te uiti peste tot in jur in Bucuresti si vezi mii de oameni inghesuiti in spatii de birouri manevrand teancuri de hartie si soft-uri care de care mai complexe. Pentru ce? Pentru un painejenis de servicii in care nu se mai stie de unde s-a plecat si cine mai face defapt treaba efectiva. Un adevarat cosmar kafkian. Oriunde te-ai duce trebuie sa te astepti sa muncesti mult, sa faci overtime, sa te sacrifici pentru termenul proiectului. Totul pe principiul masinist al rotitei dintr-un mecanism urias.

Va spun un lucru, am auzit numai lucruri rele despre productia jocurilor video. Dar am avut eu visul asta nebun in liceu sa lucrez in jocuri. Si iata ca merg inainte. Dupa ce a trebuit sa refuz mai multe oferte in alte domenii. Si toata lumea imi zicea (indirect) sa le las naibii de jocuri si sa ma apuc de lucruri serioase. Ma gandesc tot timpul la viitor si as vrea sa n-o mai fac. As vrea ca tot ce sta in fata mea sa fie imprevizibil, dar lucrurile nu stau chiar asa. As fi vrut sa stiu sa joc mai bine sah, poate acum mi-ar fi fost mai usor sa aleg. As fi rulat in cap toate variantele posibile si as fi ales-o pe cea mai buna. Dar lucrurile nu stau nici asa. As fi vrut sa fiu mai bun decat sunt, ca sa nu mai am impresia ca angajatori vor sa ma ia doar pentru ca am potential sau pentru ca au nevoie de oameni, ci pur si simplu pentru ca sunt bun. Dar probabil toate astea sunt echivalente cu o intalnire de gradul trei din capul taximetristului.

Cel mai rau m-a deranjat faptul ca a trebuit sa jonglez cu vorbe si cu oamenii cu care am discutat. Defapt mai mult ei au jonglat cu mine si intr-un fel sau altul se ajungea in final la sentimente si constiinta mea exarcebata. Apoi pareri de rau si regrete pentru sperantele false pe care le-am dat, pentru ca am mintit. Pentru ca trebuie sa ma ascund in spatele unui zambet ca sa fiu placut si apoi in spatele unei umbre ca sa ma pot desparti. Pentru ca, asa cum citeam intr-o carte minunata despre industria software ("PeopleWare"), defapt nu este vorba decat de relatii inter-umane, pe care le ascundem in spatele miracolului hi-tech. Simtul meu moral acut m-a facut sa ma chinui launtric. Am intalnit tot felul de oameni: zambitori si amabili, ursuji si inchizitori, pragmatici si cu un ego care sa te spulbere, ascunsi sau binevoitori. Pe toti ii cunosti fragmentar si nu stii cum sa-i abordezi sau cum sa reactionezi. Poate ca cel mai bine ar fi sa avem pregatire psihologica pe langa cea tehnica. Apoi ar fi bine sa stii foarte bine ce vrei. Dar atunci poate ca nu ar mai trebui sa incerci in asa de multe locuri cum am facut eu si sa te duci direct la tinta. Dar poate ca toata experienta asta dulce-amara ar trebui sa o transform asa cum fac americanii intr-o "win-win situation" si sa trag invataminte. Atat ca acum mi-e greu sa privesc peste umar.

Inchei cu un banc: Pesimistul vede in tunel intunericul, optimistul vede lumina de la capatul lui, realistul vede farurile trenului, iar mecanicul de locomotiva vede trei idioti.

Show Me How To Live

2007-03-20T00:55:00.000-07:00

Cover Audioslave

http://www.youtube.com/watch?v=IFMQ_TWNZX8

Incomunicado

2007-03-20T00:42:00.000-07:00

http://www.youtube.com/watch?v=Namn5s6S7aA

Breakfast at Tiffany's

2007-03-20T00:39:00.000-07:00

Cover Deep Blue Something

http://www.youtube.com/watch?v=27LOfPGg9lU

Only Lonely

2007-03-19T23:08:00.000-07:00

Cover Hootie & The Blowfish

http://www.youtube.com/watch?v=U7o843wNAzw

In oglinda

2007-03-19T22:51:00.000-07:00

http://www.youtube.com/watch?v=z0mNp2iHNMk

De-a v-ati ascuns

2007-03-19T22:12:00.000-07:00

http://youtube.com/watch?v=632zLDV5sOA

Ex machina

2007-03-19T21:45:00.000-07:00

http://youtube.com/watch?v=qUZB3YLLswI

Blackest Eyes (Porcupine Tree cover)

2007-03-19T18:18:00.000-07:00

http://www.youtube.com/watch?v=Ft1GUJrWL-Q

Nimic

2007-03-19T18:16:00.000-07:00

http://www.youtube.com/watch?v=jdz5K7Qri_0

Montaj

2007-03-18T22:55:00.000-07:00

Iata 3 piese din cadrul concertului din Campina (dupa eforturile mele titanice de a invata sa montez sunet cu video :D ).

Pe ganduri

Ascuns

Criptoastrala

In caz ca aveti probleme de vizionare iata si link-urile:
http://www.youtube.com/watch?v=EaxrSXyw3os
http://www.youtube.com/watch?v=FdcFoN8DxT4
http://www.youtube.com/watch?v=AgC-1vdhagg

Cumplit mestesug de tampenie

2007-03-15T21:41:00.000-07:00

Iata cu ce m-am ocupat in ultima vreme.

Am cantat vineri in clubul din Campina, dupa cum se vede in afisul de mai sus. E prima data cand ne-am facut afis, nu ca am canta noi prea des, dar se pare ca in ciuda lui tot nu prea a venit lume. Biletul l-am pus la 50 de mii ROL. Poate ca unii s-au speriat de dat bani si au plecat, dar mie mi se pare destul de rezonabil si asta e. Cui nu-i convine sa un intre. Asa ca a fost din nou o cantare clasica de club in Campina, cu oamenii la mese, cativa baieti intr-un colt care dadeau din cap si noi pe scena facandu-ne treaba. Nimic neobisnuit, nimic iesit din comun, doar noi incercand sa nu dam gherle. Si tot le-am dat pana la urma, dar n-a fost chiar asa de rau. Am inregistrat pe noul laptop al lui Boaba (Mac cu Intel Dual Core) iesirea din mixer si am constatat apoi ca a iesit bine, chiar prea bine in ceea ce priveste claritatea sunetului: se aude orice zgomot, orice gherla, orice paraitura si orice guitat din voce. Si n-am dus lipsa: primele 3 piese le-am ruinat din cauza vechiului meu efect de chitara prin care am bagat bass-ul ca sa se poata acorda usor in drop-d, dar mufa de intrare fiind stricata a parait si bazait ingrozitor. Asta spre disperarea lui Stefan care credea ca e chitara lui de vina (ca obisnuia sa mai faca surprize d-astea, dar de-abia o reparase) si incrancenarea lui Boaba care se lupta cu un prelungitor apasand pe cablu ca sa faca contact mai bine (moment in care unii spectatori au avut iluzia ca Boaba ar vrea sa dea din cap, dar doamne fereste! :D). Apoi chitara mea a fost cam incet, al lui Stefan suna horibil, mai ales distortul care semana cu un gater de lemne, iar vocea mea deja ragusita a cedat pana la sfarsit. Am facut si pauza pentru prima data in "cariera" noastra si am inceput dupa ea "in forta" cu un Blackest Eyes ratat: n-am mai reusit sa ma inteleg cu Flo la un moment dat. Oricum piesa suna cam goala pe versuri si Boaba propune sa o scoatem din repertoriu. Sa vedem, ca deocamdata avem 12 piese cu tot cu cover-urile. Cat despre Flo a mai dat prin praf niste piese, dar nu chiar asa de grav pe cat avem si noi si el impresia. Unele piese iar le-a accelerat de ziceai ca vrea sa ma omoare, ca nu mai aveam suflu sa cant. L-am injurat cu totii si pe urma l-am iertat, as usual. A, si bine ca n-a baut de data asta :P (dupa cantare a fost insa cu totul alta problema). Mai am avut niste dificultati tehnice cu noul meu procesor, Bogdan ne-a lucrat ca ne-a taiat vreo 2 piese din inregistrat pe la mijloc-sfarsit asa si Shobo inca nu ne-a dat partea de dupa pauza a filmarii (ne rugam sa mai existe :D). Pana cand reusim sa asamblam inregistrarile in ceva ce poate fi audiat/vizionat ca lumea, iata un mic snippet oferit de Stefan. Curand sper sa punem pe picioare si un mic site Sindromul Hamangia, cu un minim de design, informatii si media.

In rest m-am ocupat de lucrarea de diploma, intr-un fel de efort sisific si idealist al meu de a scrie singur un engine de fizica pentru jocuri 3D. Pentru cei care ma cunosc mai bine, nu este noutate, ei stiind ca ma ocup cu asta, cu intermitente inca din anul I. Asta inseamna ceva ani buni, dar si in cazul formatiei, n-am reusit sa concretizez prea multe din aceleasi doua motive: 1. e greu si 2. nu m-am ocupat numai de asta. Asa ca in incapatanarea mea de a le face pe toate, m-am lasat de serviciu, am convins o profesoara sa o fac lucrare de diploma si le-am spus alor mei ca o sa stau sa ma ocup de scoala, ceea ce se intampla sa fie mare parte adevarat. A trecut insa ceva vreme de cand lucrez la super proiect, am facut cateva progrese, dar am constat ca ma misc greu si, mai mult, defapt reinventez roata. Ei bine, mi-am zis, n-oi fi nici primul nici ultimul care impinge piatra in susul dealului, problema care apare este insa cea de motivatie psihologica. Si acum ca si alte dati a inceput sa mi se ia ingrozitor de programat singur in camera la acest cumplit mestesug de tampenie. Pe de o parte am trecut de varsta idealurilor si imi spun ca ar fi mai bine sa-mi gasesc un loc de munca bine platit, pe de alta ma agat cu dintii de aceasta ultima bucata de scoala pana in vara, care ar putea ultima mea farama de libertate veritabila in viata asta desarta. Asa ca ma ghidez dupa principiul: daca un lucru n-are sens, finalitate sau beneficiu, atunci nu-l face; daca toate nu au, atunci alege cateva care iti plac mai mult.

Totusi, deprimat cum sunt la ora actuala, obosit sa mai incerc de o saptamana sa detectez coliziunea dintre un cilindru si un paralelipiped, am hotarat sa ma dedau nepasarii si letargiei, iresponsabilitatii si pauzei de formule, cod sursa si articole tehnice. Nu inainte de a face un gest simbolic: va predau pe aceasta cale cheile travaliului meu. Si fac asta in contradictie cu ce am mai discutat si hotarasem, adica sa nu divulg nimic din toate cunostintele pe care le-am acumulat in anii astia, in speranta ca poate poate scot niste bani pe faza asta. Nu sunt un fan al open source-ului, dar daca nu ar fi fost disponibile pe internet toate documentatiile si exemplele pe care le-am folosit (chit ca seamana cu descifrat hieroglife fara piatra de la Rosetta), n-as fi facut nimic. Asa ca ar fi egoist din partea mea sa nu impartasesc la randul meu :). Sau mai degraba e o incercare disperata de gasi pe cineva care sa se priceapa si sa ma poata ajuta/colabora. Oricum, pe cei mai multi dintre voi nu va intereseaza subiectul, iar sansele de raspandire a acestui link de aici sunt la fel de mici cu cele pe care le estimez pentru a mai gasi pe cineva in tara asta care sa se ocupe de treaba asta. But I guess you never know...